sâmbătă, 21 mai 2016

ORBITOR (62)


MIRCEA CĂRTĂRESCU






Ploaia aurie stătuse la fel de brusc cum începuse. Nici măcar nu reuşise să ude asfaltul ca lumea. Copiii o luară pe Aleea Cir­cului, pălăvrăgind, dîndu-şi cu părerea despre spectacolul din seara aceea, primul după cîteva luni de-ntrerupere. Se mai uita­seră o dată pe marele afiş din capătul aleii şi văzuseră că forma­ţia cehoslovacă se numea No-To-Ko, deci Luci cîştigase pari­ul. Mircea fusese aproape, zisese No-Ko-To. Cel mai aiurea fusese Sandu, care zisese doar aşa, de banc, că formaţia se numea "Co­tonogeala"... Să dai la cotoaie sau să cotonogeşti însemna să pui piedică la fotbal. Era şi un fel de cîntecel cu "cotoaie", unde totul era să nu spui cuvinte urîte, dar să ştii că ele sînt acolo, bine ascunse, şi asta să te facă să rîzi: "Nea Mitică e golan,/ Bate mingea pe maidan,/ Ba mai dă pe la cotoaie,/ Ba se scarpină la coa.../ ...na Miţa Biciclista/ A căzut şi şi-a rupt pi.../ ...tpalac într-un copac,/ Mie-mi vine să mă ca.../ ...lule, mănînci ovăz?/ Mie-mi vine să mă bă...", şi tot aşa la nesfîrşit. Vara înaintase, teii făcuseră frunze late şi moi. Fuseseră culeşi de mult de floa­re: cîteva nopţi la rînd toţi cei din blocurile de pe alee ieşiseră cu scaune şi scări şi jumuliseră bine copacii parfumaţi. Blocurile astea cu patru etaje aveau holuri adînci, răcoroase, unde te pu­teai ascunde la nevoie. În faţa lor, pe bănci, stăteau bătrîni ciudaţi jucînd table, babe ce se uitau la trecători... Mereu cîte doi-trei pechinezi se-nvîrteau printre picioare şi lătrau la copii ca nebunii. Ploaia-i gonise acum pe toţi în blocuri, iar copiii din gaşcă, maiouri şi pantaloni scurţi, doar Jean în bluza lui de iarnă şi de vară, mergeau spre menajerie toţi grămadă, ţinîndu-se după gîturi şi ocupînd tot trotuarul. Era cam ora douăsprezece, cînd erau hrănite animalele. Pînă-atunci se jucaseră-n spatele blocu­lui şi se duseseră să mai vadă o dată mica expoziţie din şcoală, cu obiecte făcute de copii, planşe anatomice, materiale didac­tice de tot soiul, hărţi, microscoape... Mircea mergea acolo aproape-n fiecare zi. Fără elevi, şcoala era încremenită şi tristă. Din loc în loc, pe culoare, erau gazete de perete şi panouri de onoare cu chipurile copiilor celor mai buni din şcoală, în uni­forme de pionieri. La mijlocul culoarului, într-o vitrină, era drapelul unităţii, brodat frumos şi împodobit cu ciucuri. Mai erau panouri cu poezii despre patrie şi partid, scrise de mînă şi-mpodobite cu desene făcute cu creioane colorate: porum­bei ai păcii cu o rămurică-n cioc, tractoare arînd pe ogor, voievozi pe cai, luptîndu-se cu turcii. Cei mai mari voievozi români fuseseră Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn şi Mihai Viteazul. Mai era şi Vlad Ţepeş, care-i trăgea pe boieri în ţeapă. Toţi se luptaseră cu turcii şi mai puţin cu tătarii şi-i învinseseră în foarte multe războaie, deşi erau mereu mult mai puţini decît duşmanii. O dată, Ştefan a fost învins de turci şi-a vrut să fugă-n cetate, dar maică-sa n-a vrut să-l primească: "Du-te iar la luptă, pen­tru ţară mori,/ Şi-ţi va fi mormîntul coronat cu flori." Mircea era foarte bătrîn, dar tot se mai lupta cu duşmanii în fruntea oştii sale. Se luptase cu Baiazid. Tatăl băiatului îl chemase o dată-n sufragerie şi-i desenase ceva pe o coală. "Ei, ia zi, ce-nseam-nă asta?" Erau o baie, un zid, o poartă şi-un fes. "Baia-zid poar-tă-fes", îi silabisise el, şi Mircişor rămase uimit că se pot face cuvinte şi propoziţii din desene. Doar că tatăl lui întrecuse apoi măsura. "Da' ia zi, aici ce-am scris?" Şi desenă ceva ce nici nu se putea înţelege, căci nu ştiuse să facă o şuncă şi un cat, adică un etaj. Doar lampa şi patul le făcuse bine. "Şuncă-cat, lampă-pat!", ar fi vrut tatăl să zică Mircea, dar nu-i ieşise. Despre Mi­hai Viteazul şi statuia sa din centru, unde era arătat pe cal, cu barda ridicată, era un fel de poveste pe care o spunea Jean. Cică statuile de-acolo, care erau patru, trei oameni obişnuiţi şi Mihai Viteazul, spuneau aşa: prima zicea "Cine s-a băşit?" A doua: "Să-l căutăm!" A treia (care era Mihai Viteazul): "Să-i tăiem capul!" Şi a patra: "Nu m-am băşit eu!" Citise cartea de istorie de-a patra încă de pe-atunci şi-i plăcuse atît de mult! Turcii pur­tau turban, şalvari şi iatagane. Mereu mîncau bătaie, dar mereu năvăleau din nou peste români. Dar pe lîngă voievozi mai erau eroi şi cîţiva ţărani care făceau răscoale, ca Horia, Cloşca şi Crişan. Ei fuseseră prinşi şi traşi pe roată. În poza din carte arăta un om despicat cu securea de la fund în sus, altul legat pe o roată. Doar Crişan scăpase de chin, se spînzurase în închisoare cu nojiţele de la opinci, un fel de şireturi. Cică Horia se duse­se la-mpărat, la Viena, să ceară drepturi pentru români, iar îm­păratul, cînd l-a văzut, l-a-ntrebat dacă era nobil: "Nobel eşti?" Horia răspunsese însă mîndru: "Nu, iobag!" Dar era un banc, căci de fapt se-nţelegea "N-o beleşti?" "Nu, i-o bag", adică prostii. Şi pe urmă, oricum nu se putea să fi vorbit aşa, că doar împăratul nu ştia româneşte. Lui Mircea-i plăcuse mult şi de Gheorghe Doja, tot un ţăran, pe care l-au pus boierii pe un scaun de fier înroşit în foc şi-i smulgeau carnea de pe el cu cleşti înroşiţi, dar el a spus doar: "Mor pentru popor!" în poză semă­na cu o babă, pentru că avea ceva pe cap şi părea că rîde. Tre­buia să fie totuşi groaznic să stai pe scaunul ăla-nroşit. El se fripsese la mînă, cînd era mic de tot, cu fierul de călcat şi-l ustu­rase rău. Se vedea stînd cu mînuţa într-un ibric cu apă rece iar alături, pe masă, era fierul de călcat din cele vechi, cu cărbuni. Asta fusese-n Silistra, unde locuise prima oară.

Era foarte interesant să te uiţi prin microscop. Lupele, bino­clurile, microscoapele, caleidoscoapele şi lunetele îi plăceau mult, pentru că schimbau forma şi mărimea lumii sau o făceau bucăţi. Dacă priveai lumea simplu, cu ochii, era frumoasă, dar nu prea interesantă. Dar Mircea se-ntreba mereu cum vede oare lumea o omidă sau un tigru ― trebuiau s-o vadă cu totul altfel, cum oamenii nici nu-şi imaginau. La fel şi cu lupele sau microscoa­pele : cînd te uitai prin ele nu mai erai chiar om, deveneai un fel de fiinţă neobişnuită şi totul în jurul tău devenea ciudat şi diferit. Caleidoscopul nu era o jucărie prea complicată. Cîte nu stricase pînă-atunci! De altfel, toate jucăriile le desfăcea ca să vadă ce-au în ele. Nici broaştele şi păsările de tablă cu cheiţă, nici fata din nufăr n-avuseseră viaţă prea lungă la el. În toate era acelaşi mecanism cu un arc de tablă răsucit, un tambur greu şi cîteva rotiţe dinţate, ca de ceas. Nu se lăsa pînă nu desfăcea totul pînă la ultima rotiţă. Făcea din ele titireze sau "scărpinătoare" pentru cînd îl mînca spinarea. Cînd desfăcea însă un caleidos­cop, cădeau din el cîteva ciobuleţe prăpădite şi-năuntru se ve­deau trei fîşii grosolane de oglindă. Nici o jucărie nu era mai dezamăgitoare cînd o desfăceai. Dar cînd te uitai prin vizorul ei şi roteai între degete tubul de carton, era minunat, feeric: vedeai cum se fac şi se desfac, niciodată la fel, bijuteriile, fulgii de zăpadă, florile de mină, acele de lumină dintr-un bob de rouă, sticlirea simetriilor schimbîndu-se brusc unele-ntr-altele, în­gheţând în figuri pline de romburi şi triunghiuri, ca ale covoa-relor de hîrtie pe care le făcea cu foarfecă, pentru ca apoi să treacă în alta şi alta şi alta, în zornăitul cioburilor de rubin şi safir şi smarald, arzînd acum de zece ori mai puternic decît în pum­nul copilului. În microscoapele de la şcoală te uitai tot ca prin caleidoscop, dar vedeai, pe lamele de sticlă, multe-multe pătră­ţele violete, cu cîte-un punctişor negru în mijloc. Erau celulele. Toţi erau făcuţi din celule. De fapt, era aşa: universul era făcut din stele, în jurul stelelor se-nvîrteau planetele, Pământul se-nvîrtea în jurul Soarelui, pe pămînt trăiau oamenii, oamenii erau făcuţi din organe, organele din celule şi celulele dm atomi. Atomii erau aşa mici, că nici nu puteai să-i vezi. Celulele pe care le pu­teai vedea la şcoală prin microscop erau dintr-o foiţă de ceapă. Ajunseră-n faţa Circului, cu geamurile lui de cristal şi cupo­la de beton, proaspăt vopsită azuriu, aflată sub mult mai întin­sa boltă cerească, exact în centrul ei, şi-avînd în jur vegetaţia în­florită şi parfumată a parcului. Trei stejari uriaşi, foarte bătrîni, plini de scorburi, ocupau tot cerul din faţa clădirii. Jean îşi bol­borosea unul din cîntecele, cînd rămase brusc cu gura căscată şi se repezi ca un apucat spre un autocar ce oprise lîngă Circ: "Turiştii, fraţilor, au venit turiştii!" Mai toţi copiii se repezise-ră şi ei spre uşa autocarului, din care începuseră să cobo.are cîte­va femei bine-mbrăcate. "Daţi-mi şi mie, daţi-mi şi mie, tanti!", se-ngrămădeau ei, cu figuri rugătoare şi mîini întinse din răspu­teri. Străinii le zîmbeau şi le dădeau cîte-o lamă de chewing-guni sau cîte-un bănuţ. Cum punea unul mîna pe cîte ceva, ceilalţi se-nghesuiau şi mai tare: "Şi mie, şi mie! Tanti, mie nu mi-aţi dat!" Mircea şi Sandei însă stătuseră deoparte. Părinţii le spuse­seră să nu-i prindă că cerşesc de la străini, ca să-şi facă ţara de rîs. Deşi tare-ar fi vrut şi ei o lamă de "ciungă", trebuiau să se mulţumească cu ţigările de gumă româneşti, pe care le meste­cai de două ori şi nu mai erau bune de nimic. Dacă le-nghiţeai, ţi se lipeau de maţe şi mureai. Cel mai bine era să le scoţi din gură şi să le-ntinzi, să faci biluţe din ele, sau zaruri... Degetele-ţi rămîneau după aceea lipicioase şi parfumate. Jean avusese de data aceea noroc, se-ntorsese cu un breloc cu turnul Eiffel. Lui îi dădeau toţi turiştii, fiindcă arăta mai amărît.

Deja se-auzeau răcnete dinspre menajerie. Urlete adînci de leu, trompete de elefanţi. Copiii o luară la stînga, pe lîngă cas­telul de apă ce fusese construit anul trecut pentru spectacolul pe apă. O clădire mică, albastră adăpostea birourile circului şi cabinele actorilor. Tot acolo era şi casa de bilete. Acolo o văzu Mircea pentru prima oară. Stătea pe bancă, în faţa casei de bilete, şi fuma cu faţa întoarsă-ntr-o parte. La-nceput părea o fetiţă de vîrsta lor, dar avea sîni de femeie şi era rujată din plin. Purta o rochie complet roz, de voal, plină de paiete sclipitoare. Gene foarte grele, încărcate de rimei, îşi lăsau umbrele peste obrajii care nu mai erau de mult de copil. Dar nici n-ajungea cu picioa­rele la pămînt, trebuia să fie cît Mircea de mică... Băiatului i se păru că visează, se uită de cîteva ori înapoi, din mers, şi-o văzu cum se ridică, graţioasă dar imposibilă fetiţă-femeie, aruncă ţi­gara şi intră-n clădire... Cum cotiră pe strada menajeriei, o du­hoare de balegă fierbinte îi izbi din plin, şi răgetele erau acum înspăimîntătoare. Prin nişte ferestre mari dintr-un fel de pavili­on se vedeau artiştii de circ făcînd exerciţii: săreau ghemuiţi prin aer, jonglau cu farfurii, strigau mereu "Hop! Hep!"... purtau cos­tumele lor de spectacol, de mătase albăstruie, şi erau nemaipo­menit de frumoşi şi de elastici. Privindu-i, Mircea nu mai avea răbdare pînă diseară, cînd aveau bilete la circ. Era foarte mîndru că avea să fie printre primii copii care vedeau noul specta­col, pe Yoga, dresura de purici... Se-ntreba însă cum or arăta puricii ăia. Ii confunda cu păduchii, din care mai aveau în cap unii copii. Şi el avusese o dată ouă de păduchi, lindeni, cum le zicea, şi-l trimiseseră acasă de la şcoală. Ce ruşine păţiseră! Mama-l pieptănase atunci bine-bine şi-l dăduse-n cap cu gaz, care putea ca-n sala de cinema sau ca-n magazinul de jucării "Scufiţa roşie" de la Obor. Scăpase atunci de ei, dar din cînd în cînd mai lua de la Puică: li se atingeau capetele cînd, chipu­rile, îl ajuta la lecţie... Dar păduchii nu puteau fi dresaţi.

Animalele-nnebuniseră în menajerie. Parcă erau în junglă. Por­tarul îi lăsă să intre pe degeaba. Îl cunoştea pe tatăl lui Jean. Intrară-ntr-o hală uriaşă, unde cuştile erau aşezate pe două rînduri, cu o cărare lată, presărată cu rumeguş, între ele. Ce de cuşti murdare, ce miros, ce de animale, aproape toate cele din "Ani­male din continente"! Maimuţele şi papagalii zbierau de ziceai că-i taie cineva. O focă amărîtă stătea pe-o parte într-o băltoacă, uitîndu-se la ei cu ochi de fată de mahala. Ursul nu era prea mare şi avea un bot ca de cîine. În lumina cafeniu-roşcată din menajerie aproape că nici nu-l observai. Interesanţi cu adevărat erau puricii, în faţa cărora copiii se opriră tăcuţi. În cuşcă erau cinci purici, fiecare cam de mărimea unei oi, cu trupuri ovale, turtite lateral, acoperite cu un fel de coajă sticloasă, străvezie. Nu erau negri, ci stacojii închis ca sîngele închegat. Prin coaja lucioasă li se vedea, ca o pată difuză, stomacul umflat de sînge. Aveau un cap minuscul, cu ochi neclari, acoperiţi şi ei de aceeaşi sticlă fumurie, şi cu un cioc retezat oblic, ca un ac de seringă. Puricii se roteau pe picioare lungi şi elastice, ieşite de-a dreptul din gît, din care ultima pereche era mai lungă şi mai musculoasă. Din cînd în cînd, labele din spate li se destindeau brusc, proiectînd puricele-n gratii cu atîta putere, că aproape dărîmau cuşca de pe postamentul ei. Dacă-i priveai mai de-aproape, pîntecul lor era inelat, acoperit de zale, făcute şi ele dintr-un fel de solzişori. Puricii chiţcăiau scurt, ca liliecii. Copiii putură vedea şi cum erau hrăniţi: un îngrijitor foarte plictisit tocmai tîra după el, în cuşcă, un pui trist de elefant, care se trînti pe-o parte şi puricii, ca purceii unei scroafe, îşi înfipseră ciocurile în pielea lui moale de pe pîntece. Curînd prin coaja sticloasă a pielii lor se văzu şuvoiul de sînge coborînd în vîrtejuri micuţe spre sto­macuri, între timp, cu un teu şi-o găleată, îngrijitorul spăla, fluierînd, podeaua. Cînd se plictisiră de purici, copiii merseră spre fundul menajeriei, unde răgeau înfricoşător marile feline. Cuştile lor erau atît de mici, încît abia aveau loc să se-nvîrtească-n ele. Animalele erau într-adevăr uriaşe. Erau cîţiva lei şi leoaice, fiecare-n cuşca lui, unii umblînd ne-ncetat, într-un du-te vino aşa de strîns, de parcă nici nu s-ar fi-ntors, ci doar capul le-ar fi migrat cumva la coadă şi invers, alţii trîntiţi pe podea, lingînd nişte mari ciozvîrte de carne pe jumătate uscată, pline de muşte. Mai era un tigru de Bengal, cu un cap mare şi nobil, ochi inteligenţi şi buze negre de tot, ca de cauciuc. Dintr-o parte părea foarte mare şi lat, cu dungile lui pe un fond de miere, dar din faţă se vedea cît era de îngust acel corp, făcut să se strecoare prin junglă. Statură mult timp în faţa lui, privindu-i labele uri­aşe cît capetele lor, colţii groşi şi ascuţiţi, ouăle îmblănite ca ale motanilor. Urletele continue din hală şi putoarea de fiare sălba­tice le strîngeau inimile. Dacă unul dintre animale ar fi scăpat din cuşcă? Se mai întîmplase, se zicea, chiar acolo, la circul lor: leii o sfîşiaseră pe îmblînzitoare şi, dacă n-ar fi fost gratiile, ar fi năvălit peste spectatori, omorînd în dreapta şi-n stînga. Mir-cea-şi închipuia uneori, stînd după-mesele în camera lui plină de flori şi de ierburi şi privind pe geam curbura şoselei Ştefan cel Mare, că s-ar fi-mprietenit foarte tare cu un tigru, că, aşezat călare pe umerii lui îmblăniţi, ar fi mers încet pe şosea, şi toţi s-ar aduna să-i aplaude, toţi le-ar face cu mîna din balcoane... Ar fi ajuns să conducă el gaşca de la bloc, fiindcă tigrul l-ar fi ajutat în orice împrejurare, de pildă dacă vroia să-l bată cine­va sau să-i bată pe Luci sau pe Sandu. De 23 August ar fi defi­lat şi el, printre carele alegorice, călare pe tigrul lui, la sfîrşit, cînd defilau sportivii şi armata, cînd treceau tancurile şi pe dea­supra zburau avioane... I s-ar fi zis Copilul-călare-pe-tigru, l-ar fi cunoscut toţi, în toată lumea... Iar dacă tigrul ar fi putut şi să zboare, ce nemaipomenit ar fi fost! S-ar fi-nălţat cu el în văz­duh, deasupra oraşului, toţi i-ar fi arătat cu degetul cum ar fi galopat pe fundalul norilor şi-al cerului de vară, şi el le-ar fi fă­cut cu mîna la toţi... Mircea ar fi vrut să zboare, i se păruse me­reu că ar fi trebuit să vadă oraşul de foarte sus, cum îl vedea uneori în vis, nu să se tîrască pe străzile lui ca un gîndac. Se uita după avioane pînă-i înţepenea gîtul. Ar fi vrut să aibă curajul să urce măcar pe terasă, ca să vadă totul de sus, dar numai gîn-dul ăsta îl umplea de spaimă, căci de pe gemuleţul uşii dinspre terasă venea lumina teribilă a unei alte lumi. Chiar în dimineaţa aceea urcase pînă la etajul opt al blocului lor în cel mai fantastic teL Şi-acum îi tremurau picioarele cînd îşi aducea aminte, privind distrat pantera ce-şi lingea de zor puiul alb ca laptele, ciudăţe­nie aproape unică în lume, după cum se zicea.

De fapt, toată discuţia despre Dumnezeu de-acolo pornise. Pe la nouă dimineaţa se adunaseră cu toţii în spatele blocului, la depozitul de mobilă şi se trîntiseră comod pe sofalele înflo­rate scoase afară. Hamalii îi cunoşteau deja şi nu-i mai goneau, ca la-nceput, ba chiar intrau în vorbă cu ei şi le povesteau vrute şi nevrute, mai ales porcării cu femei dezbrăcate şi multe altele. Aşa aflase Mircea că femeile aveau jos un triunghi de păr creţ. Dacă le plăcea să se culce cu bărbaţii, erau curve, dar dacă erau mă­ritate, nu erau. Pe piept aveau "lăptarii", şi cu cît erau mai mari lăptăriile astea, cu atît le plăceau mai mult hamalilor. Bărbaţii n-o aveau ca copiii, moale şi mică, ci uneori li se scula, adică se făcea dreaptă şi ţeapănă, aşa că atunci puteau să le-o bage fe­meilor. Dar chiar şi la unii copii li se scula. Băiatul văzuse asta chiar el cu ochii lui, în holul de la Scara 2, cînd Dan Nebunul îi chemase pe cîţiva şi îşi dăduse pantalonii jos de faţă cu ei. Era cu totul altfel decît cocoşelul lui. Nu doar că era mai mare, dar pielea de pe vîrf era dată ciudat la o parte, pe cînd la Mircişor era strînsă moţ întotdeauna. Oamenii mari "futeau" femeile şi aveau atunci o senzaţie foarte plăcută. Cuvîntul ăsta pe care-l vedeai scris pe toate zidurile era o prostie, fireşte, dar în acelaşi timp era foarte misterios, pentru că el despărţea lumea copiilor de cea a oamenilor mari. Era ca o parolă după care se recunoş­teau ei, dar pe care copiii nu trebuiau :;-o ştie. Părinţii lor nu numai că ştiau ce-nseamnă toate prostiile, dar le şi făceau pe ascuns, ca să facă copii.

Grupul o dată adunat, o luaseră prin faţa blocului, pe lîngă ma­gazinul de electrice. Era mult de mers pînă la gangul în care se afla Scara 1, unde Lumpă, care stătea acolo, îi chemase să le-arate ceva mişto, care, zicea el, putea să te suie pînă pe bloc! Copiii nu-l crezuseră, bineînţeles, dar aveau oricum de gînd să se joace la Scara 1. Dar mucosul cu ochi plîngăcioşi nu minţise de data aceea. Pentru că în gang, unde era puţul vertical către cer, în­conjurat de ferestre la fiecare etaj, zidarii care lucrau la finisaj uitaseră un scripete atîrnat tocmai sus, pe terasă, prins de nişte scînduri, iar de pe scripete cobora o frînghie groasă de care era legată o găleată. Celălalt capăt al frînghiei ajungea şi el pînă jos şi se-ncolăcea pe asfalt. "Ia fiţi atenţi", făcu Lumpă şi intră cu picioarele în găleată. Apucă-n mîini celălalt capăt şi-ncepu să se tragă singur în sus, pînă ajunse cam pînă pe la etajul unu. De-acolo se uită triumfător spre copii: "Cucu! Ia uitaţi-mă!" "Dă-te, bă, jos!", strigară cu toţii, uitîndu-se-n jur să vadă dacă nu vine cineva. Lumpă recoborî încet între ei. "Băi, să vedeţi cum e acolo, sus! Te uiţi în casă la oameni, îi vezi în pat, în pie­lea goală..." "Să mori tu? Ai văzut-o tu pe mă-ta-n pielea goa­lă?" "Ba pe mă-ta!", se oţărî Lumpă. "Ba pe mă-ta", îl îmbrînci iar Jean, "că tu stai la Scara 1, nu noi". Lumpă se ofticase atunci, fiindcă toţi rîdeau de el, şi se trăsese la o parte, sprijinit de un scuter vechi, roşu, ale cărui roate se-nfundaseră-n asfalt. Ceilalţi se strînseseră-n jurul găleţii şi-ncercau să-şi facă curaj. Ştiau bine că suitul ăsta cu găleata era periculos şi că i-ar fi bătut ai lor o săptămînă dacă aflau. Dar toţi începură să se laude că or să pună mîna pe scripetele care ardea în soare tocmai sus, de abia se vedea. Se urcară pe rînd în găleată, iar ceilalţi trăgeau acum cu toţii de funie. Găleata se ridica, rotindu-se-ncetişor, prin abi­sul de deasupra. Cele patru ziduri pline de ferestre se-apropiau spre capătul de sus atît de mult, încît abia se mai vedea un petec de cer. Copiii mai îndrăzneţi dădeau găleţii un balans larg, apropiindu-se şi depărtîndu-se de geamuri. Vroiau şi ei să vadă, poate, oamenii ăia dezbrăcaţi, dar aici se dovedi că Lumpă chiar minţise, pentru că puţul pătrat era înconjurat numai de bucă­tării în care tot ce se putea vedea erau oale clocotind pe aragaze şi femei cu umerii asudaţi amestecînd în ele.


va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu