Luminiţa Banu
"We’re professionals.
We had a job to do and we did it.
We’re not paid to be moral."
(James Harff, Director PR al Ruder Finn Global Public Affairs, 1993[1])
Ziarul „Scânteia”, din ziua de sâmbătă, 21 ianuarie 1989, anunţa apariţia în India a volumului intitulat President Nicolae Ceauşescu – Promoter of Peace, realizat de prof. univ. dr. Rais Mirza. Volumul, în limba engleză, fusese publicat, în condiţii grafice de excepţie (incluzând şi numeroase fotografii ce înfăţişau „momente semnificative ale activităţii tovarăşului Nicolae Ceauşescu pe plan intern şi internaţional”), de către editura „Famous Publications” din New Delhi. Pe supracopertă se afla portretul color al lui Nicolae Ceauşescu, iar prefaţa volumului era semnată de dr. Najma Heptulla, vicepreşedinte al Camerei superioare a Parlamentului indian – Consiliul Statelor.
Luminiţa Banu
A doua zi, „Scânteia” scria despre publicarea de către editura „Rueda”, din Argentina, a unei culegeri de texte din rapoarte, cuvântări şi interviuri ale lui Nicolae Ceauşescu, sub titlul Nicolae Ceauşescu – respectarea principiilor relaţiilor dintre state, imperativ fundamental al vieţii contemporane (Respetar los principios de las relaciones entre los estados – imperativo fundamental de la vida contemporánea). Editat, de asemenea, în condiţii grafice deosebite, volumul se deschidea cu portretul color al lui Nicolae Ceauşescu, iar în interior existau numeroase alte ilustraţii, una dintre acestea înfăţişând momentul în care lui Nicolae Ceauşescu i se conferea titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Buenos Aires. Prefaţa volumului era semnată de preşedintele grupului de senatori ai partidului de guvernământ, „Uniunea Civică Radicală”.
Până la aniversarea zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, organul de presă al P.C.R. a mai anunţat apariţia a încă două lucrări de sau despre Nicolae Ceauşescu.
Astfel, în Pakistan, era publicat de editura „Elite Publishers” volumul intitulat Preşedintele României, Nicolae Ceauşescu – promotor al edificării unei noi ordini economice internaţionale (Romania’s President Nicolae Ceauşescu – promoter of the establishment of a new international economic order), semnat de Mohammad Naseem Seemaab, redactor-şef al revistei „Media”. Cuvântul înainte era semnat de Mahhub Ul Han, membru al Senatului pakistanez.
În acelaşi timp, în Nigeria, era publicat volumul Preşedintele României, Nicolae Ceauşescu, despre rolul ţărilor mici şi mijlocii în întărirea unităţii de acţiune a ţărilor în curs de dezvoltare. Lucrarea, tipărită în limba engleză, reprezenta, în fapt, o amplă culegere de texte din rapoarte, expuneri, cuvântări, interviuri, mesaje ale lui Nicolae Ceauşescu, fiind tipărită de către editura „Academy Press” din Lagos. Lucrarea se deschidea, desigur, cu portretul color al preşedintelui României, iar pe coperta interioară erau prezentate câteva date biografice ale acestuia.
Chiar pe 26 ianuarie apărea în Spania, la prestigioasa editură „Gallardo”, volumul Nicolae Ceauşescu – colaborarea între popoare pentru pace şi progres (Nicolae Ceauşescu – Colaboracion entre los pueblos para la paz y el progreso). Apărut sub îngrijirea scriitorului Alberto Alvarez Montalves, care semna şi prefaţa, volumul beneficia, şi de această dată, de un portret color al lui Nicolae Ceauşescu. În acelaşi timp, în Franţa ieşea de sub tipar lucrarea România – o politică externă independentă, realizată de scriitorul N. Asfoura şi publicată de editura „E.C.R. Editions”.
Cum se explică această avalanşă de lucrări publicate pe cele cinci continente?
Să fie ele, aşa cum titra presa vremii, o „mărturie a amplului ecou pe care îl au pe plan internaţional ideile şi acţiunile preşedintelui Nicolae Ceauşescu în problemele edificării păcii, ale progresului întregii umanităţi”? Să fie vorba de o „grăitoare expresie a înaltei stime şi aprecieri de care se bucură în lume personalitatea proeminentă a conducătorului partidului şi statului nostru”?
Aşa s-ar părea, dacă adăugăm la cele prezentate până acum şi faptul că în presa internaţională au apărut, cu ocazia zilei de naştere a lui Nicolae Ceauşescu, numeroase articole elogioase. De exemplu, cotidianul „The Statesman”, din India, publica articolul „Preşedintele Nicolae Ceauşescu – făuritor al României socialiste, remarcabilă personalitate internaţională”, în vreme ce cotidianul italian „Il Corriere di Roma” insera un articol intitulat „Nicolae Ceauşescu – promotor al păcii şi înţelegerii internaţionale”. Ziarul „Morning News”, din Pakistan, publica articolul „Nicolae Ceauşescu – personalitate proeminentă a lumii contemporane”, iar publicaţia „La Revue du Liban” propunea cititorilor într-unul din numerele sale din luna ianuarie articolul intitulat „Mesajul umanist al politicii externe a României”.
Pentru a înţelege cum s-a ajuns ca preşedintele unui stat european de mărime medie, cu un regim politic comunist, să fie prezent în publicaţii diverse de pe cinci continente sub numitorul comun al elogiilor şi aprecierilor superlative, este necesară o incursiune mai amplă în interiorul mecanismelor complexe de propagandă şi dezinformare concepute de conducerea P.C.R. şi utilizate vreme de peste patru decenii.
Ca urmare, vom încerca, prin intermediul studiului de faţă, să facem un crochiu al mecanismelor amintite, focalizându-ne atenţia pe prezentarea unui studiu de caz: publicarea în străinătate de către Securitate a unui volum sub semnătura lui Nicolae Ceauşescu. Deşi mult invocată, atât în perioada „Epocii de Aur”, în bancuri şi discuţii informale, cât şi după 1989, în special în presă, implicarea structurilor Securităţii în obţinerea titlurilor de „savant de renume mondial” ale Elenei Ceauşescu şi în conturarea staturii de „lider internaţional” a lui Nicolae Ceauşescu a rămas la nivelul zvonurilor[2].
Partidul Comunist Român şi accesul său la „propaganda legală”
Analiştii regimurilor totalitare au observat, cu deplin temei, că „e infinit mai dificil să uniformizezi conştiinţa oamenilor decât modul lor de trai”[3]. Plecând de la acest adevăr, liderii partidelor comuniste au acordat, de-a lungul timpului, o importanţă deosebită acţiunilor de propagandă[4], în vederea obţinerii unei legitimităţi politice[5] consolidate, înţeleasă ca acceptare firească de către societate a principiilor în virtutea cărora ei guvernează[6].
În cazul românesc, liderii P.C.R. au avut în faţă o misiune foarte dificilă pentru a re-orienta la 180° mass-media şi, implicit, opinia publică[7]. În acest scop, încă din primele luni de după instaurarea guvernului Groza au fost neutralizate vârfurile inamicale din presă, prin organizarea aşa-numitului proces al ziariştilor naţionalişti[8], apariţia publicaţiilor ostile a fost ţinută permanent în şah prin controlul exercitat asupra sindicatelor muncitorilor tipografi şi asupra sistemului de repartizare a hârtiei de ziar.
Întrucât nu întâmplător Lenin a aşteptat doar trei zile după lovitura de stat din 7 noiembrie 1917 pentru a elimina libertatea presei[9], comuniştii din România nu s-au abătut de la modelul leninist[10] şi au folosit cenzura în baza prevederilor Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944, pentru ca, ulterior, în 20 mai 1949, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, Direcţia Presei şi Tipăriturilor din Ministerul Artelor şi Informaţiilor a fost transformată[11] în Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor (D.G.P.T.)[12], subordonată direct Consiliului de Miniştri şi beneficiind de atribuţii mult sporite în direcţia asigurării unei cenzuri eficiente[13].
În paralel cu controlul mass-media, comuniştii au declanşat o vastă campanie de propagandă[14], atât prin tipărituri, cât şi prin mijloacele audio-vizuale[15], urmărind crearea şi consolidarea unei imagini pozitive a partidului şi a obiectivelor ideologice ale acestuia, deopotrivă în plan intern, cât şi în plan extern[16].
În vederea atingerii unor obiective atât de ambiţioase, Partidul şi-a creat structuri adecvate[17], din rândul acestora detaşându-se, prin importanţa lor, Secţia de Propagandă şi Agitaţie[18 a C.C. al P.C.R. şi Secţia de Relaţii Externe a C.C. al P.C.R.
Dacă în cazul Secţiei Propagandă şi Agitaţie rolul acesteia este exprimat chiar prin titulatură[19], pentru Secţia de Relaţii Externe este mai greu de decelat, la prima vedere, importanţa pe care această structură o avea în mecanismul de propagandă al regimului. Potrivit atribuţiilor, această secţie aplica „hotărârile C.C. în legătură cu propaganda în străinătate, cu pregătirea cadrelor pentru munca în străinătate”, controla şi coordona „aplicarea liniei Partidului în munca secţiilor internaţionale ale Confederaţiei Generale a Muncii (C.G.M.), Uniunii Tineretului Muncitoresc (U.T.M.), Uniunii Femeilor Democrate din România (U.F.D.R.), Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, Federaţiei Internaţionale pentru Apărarea Partizanilor Păcii (F.I.A.P.P.), Comitetului Democratic Evreiesc (C.D.E.)”. Tot această secţie ajuta, coordona şi verifica „aplicarea hotărârilor partidului în activitatea internaţională a organelor şi instituţiilor publice: Mişcarea cooperatistă, Institutul de Istorie Universală, Academia R.P.R., Institutul de Studii româno-sovietic”, controla munca Institutului de studii politice şi administrative, precum şi activitatea Institutului pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea. Secţia avea în componenţă următoarele sectoare: Sectorul relaţiilor cultural-ştiinţifice cu U.R.S.S.; Sectorul partidelor comuniste şi muncitoreşti din R.P. Cehoslovacă, R.P. Polonă, R.P. Bulgară, R.P. Ungară, R.P. Chineză, R.D. Germană; Sectorul partidelor comuniste din ţările capitaliste şi coloniale; Sectorul legăturilor cu secţiile internaţionale ale organizaţiilor de masă; Sectorul cadrelor şi Sectorul tehnic[20].
Activitatea acestor două secţii, aşa cum reiese din Planul de muncă pentru propaganda în străinătate, datat 21 februarie 1952, era foarte intensă[21]: erau publicate zeci de titluri în limbile rusă, franceză, engleză şi germană, erau distribuite filme, albume, pliante[22], calendare pentru anul 1953[23], erau organizate expoziţii şi participări la târgurile internaţionale de la Leipzig, Viena şi Plovdiv, audiţii muzicale, precedate de conferinţe despre muzica românească, organizate în cadrul asociaţiilor de prietenie cu R.P.R. din ţările capitaliste. De asemenea, erau realizate de către Agerpres emisiuni radio de ştiri în limbile rusă, franceză, engleză şi se preconiza participarea la „Bătălia cărţii” din Belgia şi „Expoziţia cărţii” de la Leipzig.
Un accent deosebit era pus şi pe organizarea aşa-numitelor „vacanţe ale păcii” în cadrul cărora muncitori din „ţările prietene”, dar şi din „ţările capitaliste” erau invitaţi să-şi petreacă concediul în România[24]. Potrivit unui referat din 16 ianuarie 1952, pe parcursul anului urmau să vină în România cca. 100 de muncitori din ţările capitaliste şi câte 20 din ţările „de democraţie populară”. La acest număr se adăugau: „un grup de 15 oameni ai ştiinţei şi artei din R.P. Chineză, o delegaţie de 5 persoane a partizanilor păcii din Japonia, un grup de 20 de participanţi activi ai mişcării partizanilor păcii din Franţa, o delegaţie de 5 persoane a partizanilor păcii din Egipt, 5 activişti din aparatul Consiliului Mondial al Păcii, cu familia, şi câte 2 activişti din aparatul Comitetelor Naţionale ale Păcii din R.P. Ungară, R.P. Polonă, R.P. Albania şi R.D. Germană”[25].
În ciuda eforturilor susţinute şi alocării unor resurse materiale considerabile, imaginea regimului politic instaurat la Bucureşti continua să rămână departe de a fi una pozitivă. Ca urmare, acţiunile în acest sens trebuia intensificate.
Mărturie în acest sens stă şi faptul că pe ordinea de zi a şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 23 februarie 1957 figura şi punctul intitulat „Unele probleme în legătură cu popularizarea R.P.R. în străinătate”. În urma discuţiilor, constatându-se o serie întreagă de deficienţe în acest domeniu, s-au luat următoarele hotărâri:
„ (…) c) Prezidiul Consiliului de Miniştri să ia măsuri pentru crearea unui organism care să informeze cu regularitate presa despre problemele ce trebuie publicate în legătură cu activitatea guvernului şi a diferitelor ministere. De asemenea, la M.A.E. să existe un purtător de cuvânt care să informeze presa asupra diferitelor aspecte politice.
d) În ce priveşte popularizarea în străinătate a realizărilor din ţara noastră, este necesar să se ia măsuri pentru îmbunătăţirea serioasă a activităţii ataşaţilor culturali şi a corespondenţilor presei acreditaţi pe lângă ambasadele şi legaţiile R.P.R. Să se studieze şi să se facă propuneri concrete privind invitarea unor ţări şi a unor organe de presă din străinătate să-şi trimită corespondenţi permanenţi la Bucureşti şi cu privire la trimiterea de corespondenţi permanenţi ai presei noastre în unele ţări unde nu avem asemenea corespondenţi. (…)
e) M.A.E. să convoace periodic ambasadorii acreditaţi la Bucureşti spre a-i informa asupra diferitelor aspecte politice şi economice din ţara noastră, să li se vorbească despre realizările din ţara noastră în diferite domenii de activitate.
f) Să se găsească soluţii practice de a discuta cu partidele frăţeşti felul cum organele lor de presă se ocupă de popularizarea realizărilor din ţara noastră şi felul cum noi ne ocupăm de popularizarea realizărilor din ţările respective.
g) Direcţia de Propagandă şi Cultură a C.C. al P.M.R., împreună cu Secţia Relaţii Externe a C.C. al P.M.R., să întocmească un program concret cu privire la îmbunătăţirea propagandei noastre în străinătate”[26].
Propaganda şi dezinformarea – noi arme în arsenalul Securităţii
În cadrul acestui vast proiect de „îmbunătăţire a propagandei în străinătate”, odată cu sfârşitul anilor ’50, au început să fie încredinţate o serie de sarcini şi organelor de securitate. Deşi acestea, prin natura lor, aveau mai degrabă în atribuţii operaţiuni din sfera dezinformării[27], treptat au început să se ocupe inclusiv de acţiuni ce ţineau de domeniul propagandei.
Activitatea de dezinformare/influenţare a căpătat un contur ferm abia în anul 1967, când în urma înfiinţării Departamentului Securităţii Statului, a fost creat un serviciu specializat. Structura organizatorică a Departamentului Securităţii Statului a fost stabilită prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 2.306 din 13 septembrie 1967.
Conform acestui act normativ, D.S.S. cuprindea patru direcţii generale (ce includeau 10 direcţii şi servicii centrale), cinci direcţii centrale, cinci servicii independente, Cancelaria C.S.S., Corpul de consilieri şi inspectori al C.S.S., Comandamentul Trupelor de Securitate (cu 10 batalioane), Grupul de Aviaţie şi Transport (asigura deplasarea organelor de Securitate şi M.A.I. în situaţii urgente), Direcţia Securităţii oraşului Bucureşti, 16 direcţii regionale şi trei şcoli de Securitate.
Unul dintre cele cinci servicii independente era Serviciul „D”[28] care, în colaborare cu organele informativ-operative şi cu alte instituţii centrale, planifica şi executa operaţiuni de dezinformare a serviciilor de spionaj străine[29]. În acest fel, România nu făcea decât să urmeze, cu o întârziere considerabilă, exemplul Uniunii Sovietice, care înfiinţase încă din 1957, în cadrul Direcţiei I a K.G.B.-ului, Departamentul „D”[30], marcând, totodată, un prim pas spre valorificarea experienţei vechiului Serviciu Special de Informaţii (S.S.I.)[31].
Odată cu subordonarea tot mai evidentă a Securităţii de către Nicolae Ceauşescu după momentul 1968[32] şi, mai cu seamă, după demiterea lui Ion Stănescu la 14 martie 1973[33], instituţia a început să îndeplinească o serie de misiuni ce se înscriau pe linia promovării externe a imaginii Conducătorului[34]. De altfel, în această etapă a evoluţiei regimului comunist din România se pot identifica germenii cultului personalităţii lui Nicolae Ceauşescu[35]. Din acest punct de vedere, crearea instituţiei Preşedinţiei, prin legea nr. 1 din 28 martie 1974, a semnificat, în opinia unor istorici, „momentul culminant al personalizării regimului Partidului-Stat”[36], fiind, totodată, „prima mare punere în scenă din seria ritualurilor legate de cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu”[37].
Note
[1]. „Suntem profesionişti. Am avut o misiune de îndeplinit şi am îndeplinit-o. Nu suntem plătiţi să fim morali”. Firma Ruder Finn Global Public Affairs a fost angajată în august 1991 de către guvernul croat pentru a-i promova interesele în rândul congresmenilor americani şi al altor factori de decizie din S.U.A., inclusiv Casa Albă, Departamentul de Stat, Consiliul Naţional de Securitate. La 7 aprilie 1992 S.U.A. recunoşteau Croaţia ca stat independent. Aceeaşi firmă a fost angajată de guvernul bosniac la 23 iunie 1992 şi de albanezii separatişti din Kosovo în octombrie 1992. Intensa campanie mass-media desfăşurată de firmă a avut ca scop diabolizarea sârbilor în ochii opiniei publice internaţionale şi câştigarea sprijinului pentru forţele separatiste, fiind folosite în acest scop mai multe mijloace tipice ale dezinformării. Cuvintele lui James Harff sunt o parte din răspunsul cinic oferit de acesta reproşurilor privitoare la manipularea opiniei publice internaţionale, formulate de ziaristul francez Jacques Merlino în cadrul unei emisiuni tv din aprilie 1993 – cf. Cristina Annabella Jako, Manipularea prin mass-media, în „Intelligence”, anul VI, nr. 17, martie-mai 2010, pp. 75-77 şi Michel Cohen, Debunking the Lies: PR Firms Create an Appearance of „Genocide”, www.greens.org/s-r/20/20-24.html (consultat la 4 martie 2012).
[2]. De exemplu, istoricul britanic Dennis Deletant nota următoarele: „D.S.S. şi-a asumat răspunderea propagării cultului personalităţii lui Ceauşescu şi reducerea la tăcere a criticilor din străinătate ai regimului. Promovarea cultului personalităţii în urma «alegerii» lui Ceauşescu în noua funcţie de preşedinte al republicii în martie 1974 şi extinderea acestuia şi asupra soţiei sale, Elena (figura numărul 2 în partid şi în stat după numirea ei ca prim viceprim-ministru în martie 1980), absorbea tot mai mult resursele D.S.S. Se dădeau sume în numerar din conturi speciale de valută forte, care erau sub controlul unei agenţii din cadrul din cadrul C.I.E., cunoscută ca A.V.S. (Agenţia de Valută Străină), pentru a plăti editorilor străini să publice cărţi laudative despre Ceauşescu şi studiile de chimie scrise de alte persoane şi atribuite soţiei sale, «savantul de renume mondial». Surse de la Bucureşti susţin că un agent C.I.E. a fugit cu ocazia plăţii pe care trebuia să o facă unui editor din Occident pentru publicarea unuia dintre «studiile» Elenei” – Dennis Deletant, Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi disidenţă în România anilor 1965-1989, traducere Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 301. Lăsând la o parte faptul că A.V.S. însemna, de fapt, „Acţiuni Valutare Speciale”, iar conturile de la Banca Română de Comerţ Exterior erau sub controlul ministrului de Interne, frapează hiperbolizarea acestor „cheltuieli informative speciale” şi lipsa unor referinţe la surse de informaţii concrete.
[3]. V. Gozman, A. Etkind, De la cultul puterii la puterea oamenilor. Psihologia conştiinţei politice, Bucureşti, Editura Anima, f.a., p. 14.
[4]. Folosim aici termenul „propagandă” în accepţiunea dată de Oliver Thompson: „utilizarea de către un grup de oameni a capabilităţilor comunicaţionale de orice fel în scopul modificării atitudinii sau comportamentului altui grup de oameni” – Oliver Thompson, Easily Led, A History of Propaganda, London, Sutton Publishing, 1999, p. 5, apud Călin Hentea, „Propagandă fără frontiere”, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, p. 19, dar o socotim la fel de utilă şi pe cea propusă de Vladimir Volkoff, care vede propaganda drept „acţiunea exercitată asupra opiniei pentru a o determina să aibă anumite idei politice şi sociale, a dori şi a susţine o politică, un guvern, un reprezentant” – Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul troian la Internet, traducerea Mihnea Columbeanu, Bucureşti, Editura Antet, f.a, p. 19.
[5]. Pentru un cadru teoretic al legitimităţii politice, vezi Mattei Dogan, Conceptions of legitimacy, în Mary Hawkesworth and Maurice Kogan (eds.), „Encyclopedia of Government and Politics”, Second Edition, vol. I, London and New York, Routledge Taylor & Francis Group, 2004, pp. 110-119.
[6]. Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, traducere de Daniel Dimitriu, Iaşi, Institutul European, 1997, p. 68.
[7]. Comuniştii nu au pierdut deloc timpul, declanşând o vastă operaţiune pentru crearea pârghiilor necesare unui efort de o asemenea amploare: încă din 1944 a fost înfiinţată Asociaţia pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), care trebuia să „popularizeze experienţa sovietică şi să contribuie la opera măreaţă de educare socialistă a poporului nostru”. În 1946 erau înfiinţate editura şi librăria „Cartea Rusă”, în 1947 se inaugura Casa Prieteniei Sovieto-Române şi era înfiinţat Institutul de Studii Româno-Sovietice, cu filiale în Cluj, Iaşi, Timişoara şi Tg. Mureş, iar în 1948 se înfiinţa Muzeul Româno-Rus, cu filiale în 27 de oraşe – Nicoleta Ionescu-Gură, Lichidarea influenţelor occidentale în România de către regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, în CNSAS, Arhivele Securităţii 4, volum coordonat de Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 250-251.
[8]. Aşa cum observa Ioan Opriş, „presa românească condamnată în 1945 înseamnă judecarea unei lumi, cu caracterele şi moravurile acesteia, pe care istoria o condamnase fără să-i întrebe pe oameni” – Ioan Opriş, Procesul ziariştilor „naţionalişti” (22 mai – 4 iunie 1945), Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p. 6.
[9]. Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, traducere Velica Boari, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 30.
[10]. De subliniat faptul că, în perioada de acaparare a puterii politice, cenzura a fost exercitată în favoarea comuniştilor de către Comisia Aliată (Sovietică) de Control, care se prevala în acest sens de prevederile Convenţiei de Armistiţiu din 12 septembrie 1944.
[11]. Pentru structurile de cenzură anterioare, vezi Marian Petcu, Puterea şi cultura. O istorie a cenzurii, cuvânt înainte de Mihai Coman, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp. 150-159.
[12]. Vezi articolul consacrat instituţiei, semnat de Cristina Diac, în Octavian Roske (coord.), România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. A-E, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2011, pp. 532-535.
[13]. În timp, atribuţiile instituţiei au fost mult extinse, inclusiv asupra telegramelor agenţiilor de presă, asupra posturilor de radio şi a producţiei de film, teatru, muzică. Conform H.C.M. nr. 267 din 23 februarie 1954, „privind stabilirea sarcinilor şi organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri”, D.G.P.T. exercita „controlul de stat în scopul apărării secretului de Stat şi din punct de vedere al conţinutului politic, asupra tuturor materialelor cu caracter de propagandă, agitaţie şi a oricăror tipărituri, imprimate, ce urmează a fi difuzate în public” -
http://www.crimelecomunismului.ro/ro/arhiva_biblioteca/acte_normative_nepublicate/ - consultat la 1 iulie 2010. Sfârşitul acestei instituţii a venit abia în 1975 când a fost înlocuită cu Comitetul pentru Presă şi Tipărituri, organ central de partid şi de stat, aflat în subordinea C.C. al P.C.R. şi a Consiliului de Miniştri, care a funcţionat până în februarie 1977.
[14]. La momentul respectiv, arta propagandei atinsese performanţe remarcabile, astfel că partidul comunist din România beneficia din plin de experienţa uriaşă acumulată în U.R.S.S. În acest sens, vezi una dintre cele mai timpurii şi influente analize efectuate asupra tehnicilor de propagandă – A.M. Lee and E.B. Lee, The Fine Art of Propaganda, New York, Harcourt Brace, 1939, passim.
[15]. Nu de puţine ori, propaganda era înfrântă decisiv chiar de către măsurile de represiune iniţiate de regim. Potrivit unei note a rezidenţei S.S.I. din Bistriţa, din 3 iunie 1948, legionarii arestaţi în luna mai au fost transportaţi cu duba caravanei cinematografice „Cinema pentru toţi”. Ca urmare, „maşina a devenit cunoscută şi atunci când apare în vreo comună, ţăranii fug din sat, chiar dacă maşina a venit să dea reprezentaţii cinematografice” – ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri – Serviciul Special de Informaţii, dosar nr. 1/1947, f. 29. Pentru o imagine amplă asupra rolului acordat filmului în activitatea de propagandă a regimului comunist în primii ani de existenţă, vezi Cristian Vasile, Cinematografia românească în perioada de tranziţie de la „epoca veche” la realismul socialist. 1945-1949, în CNSAS, Arhivele Securităţii 4, volum coordonat de Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2008, pp. 314-326.
[16]. Potrivit lui Tzvetan Todorov, tiraniile secolului al XX-lea au înţeles că „pământurile şi oamenii se cuceresc cucerind informaţia şi comunicarea” – Tzvetan Todorov, Abuzurile memoriei, Timişoara, Editura Amarcord, 1999, p. 9.
[17]. Pentru detalii, vezi Eugen Denize, Structura de organizare a propagandei comuniste din România. 1948-1953, în „Studii şi Materiale de Istorie Contemporană” (SMIC), serie nouă, vol. IV, 2005, p. 89-102 şi Eugen Denize, Cezar Mâţă, România comunistă. Statul şi propaganda. 1948-1953, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, 2005, pp. 111-122.
[18]. Această secţie era apreciată de Eugen Denize drept „o adevărată pânză de păianjen, care acoperea pe nesimţite întreaga societate cu scopul de a o transforma radical pe calea «construirii socialismului» şi a formării «omului nou»” – ibidem, p. 96. Pentru a vedea cât de întemeiată este această apreciere ne mulţumim să amintim că în structura acestei secţii funcţionau mai multe „sectoare”: Sectorul Propagandei de Partid, Sectorul Agitaţiei Politice de masă, Sectorul Muncii culturale de masă, Sectorul Ştiinţă, Sectorul Învăţământului Public, Sectorul Literatură şi Artă, Sectorul Edituri, Sectorul Radio, Sectorul Sport.
[19]. Titulatura era preluată, (cum altfel?), din Uniunea Sovietică, unde termenul agitprop făcuse deja carieră. Potrivit lui Lenin, între propagandă şi agitaţie erau diferenţe clare. Astfel, acesta definea propaganda drept comunicarea mai multor idei către câţiva oameni, în vreme ce agitaţia presupunea difuzarea câtorva idei spre mase mari de oameni. Aşadar, munca propagandistului viza transmiterea nuanţelor complexe ale bolşevismului către liderii partidului şi elitele intelectuale, în vreme ce agitatorul mobiliza masele prin transmiterea ideilor de bază ale liniei partidului – Robert Cole (ed.), International Encyclopedia of Propaganda, foreword by Philip M. Taylor, Chicago and London, Fitzroy Dearborn Publishers, 1998, p. 16.
[20]. ANIC, fond C.C. al P.C.R.-Secţia Relaţii Externe, dosar nr. nr. 7/1952, ff. 21-23.
[21]. Cea mai mare parte din prevederile acestui plan au fost publicate de Nicoleta Ionescu-Gură în
loc. cit., pp. 296-299.
[22]. De exemplu, pliantul „O zi din viaţa unui stahanovist” a fost tipărit în patru limbi, într-un tiraj de 25.000 de exemplare – ANIC, fond C.C. al P.C.R.-Secţia Relaţii Externe, dosar nr. 7/1952, f.13.
[23]. 20.000 de exemplare, tipărite în patru limbi – ibidem.
[24]. Tot pentru un „contact nemijlocit” cu „realităţile” atent controlate din România, au fost organizate, în 1951, Jocurile Mondiale Universitare de la Poiana Stalin, precum şi Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti, din august 1953. Pentru detalii, vezi Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Jocurile Mondiale de Iarnă de la Poiana Stalin, în „Arhivele Totalitarismului”, nr. 3-4/2005, pp. 192-203; Alina Ilinca, Politica de control a regimului comunist asupra spaţiului public. Studiu de caz: Jocurile Mondiale Universitare de la Poiana Stalin (28 ianuarie – 8 februarie 1951), în „Caietele CNSAS”, anul I, nr. 2/2008, pp. 237-250; Liviu Marius Bejenaru, Manipulare şi dirijare prin observarea stării de spirit a populaţiei. Studiu de caz: Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor de la Bucureşti 2-14 august 1953), în idem, pp. 251-264.
[25]. ANIC, fond C.C. al P.C.R.-Secţia Relaţii Externe, dosar nr. nr. 7/1952, f. 2.
[26]. ANIC, fond C.C. al P.C.R.-Cancelarie, dosar nr. 8/1957, ff. 8-9.
[27]. Aşa cum sublinia un expert al domeniului, trebuie să remarcăm că dezinformarea „se poate înţelege într-un sens foarte larg sau foarte restrâns. Unii merg până la a o echivala cu «minciuna» sau cu «orice informaţie falsă». Alţii o limitează mai strict” – Vladimir Volkoff, op. cit., p. 18. Numărându-se printre cei din urmă, Volkoff consideră că principala deosebire dintre propagande şi dezinformare „este aceea că propagandele se prezintă cu faţa descoperită. Propaganda poate să fie roşie sau brună, pacifistă sau războinică, rasistă sau antirasistă, poate lăuda umanitatea unui Hitler sau mărinimia unui Lenin, poate spune ceea ce vrea să spună, nu are «intenţii ascunse». Chiar şi când foloseşte ca mijloace neadevărurile, o face în slujba unui scop asupra căruia nu are nimic de ascuns” – ibidem, p. 19.
[28]. Potrivit „Regulamentului de organizare şi funcţionare a Consiliului Securităţii Statului”, întocmit spre finele anului 1967, serviciile independente erau Serviciul „B” – Contrainformaţii în aparatul Securităţii, Serviciul „C” – Evidenţa operativă, Serviciul „D” – Dezinformare, Serviciul „E” – Cifru şi transmisiuni cifrate, Serviciul „G” – Transportul corespondenţei cu caracter secret de stat – CNSAS, Securitatea. Structuri – cadre. Obiective şi metode, vol. II (1967-1989), coord. Florica Dobre, editori: Elis Neagoe-Pleşa, Liviu Pleşa, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p.33.
[29]. Potrivit altor surse, înfiinţarea Serviciului „D” s-a făcut prin H.C.M. nr. 715 din 6 aprilie 1968, activitatea de dezinformare făcându-se „în scopul apărării şi promovării intereselor ţării în legătură cu acţiunile de ordin politic, militar, economic, tehnico-ştiinţific şi cultural ce urmau a fi întreprinse atât pe plan intern, cât şi extern” – cf. Serviciul Român de Informaţii, Cartea Albă a Securităţii, vol. IV, f.ed., Bucureşti, 1997, p. 61. Aceeaşi hotărâre a Consiliului de miniştri este indicată şi de Cristian Troncotă, Dezinformarea, în Octavian Roske (coord.), „România 1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea. A-E”, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2011, p. 509.
[30]. Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Acţiuni de dezinformare şi propagandă ale Securităţii împotriva Occidentului. 1948-1989, I, în A.T., nr. 1-2/2011, p. 66.
[31]. În mai 1946 în „ordinea de bătaie a Direcţiei Generale S.S.I.” (în fapt, organigrama serviciului de informaţii) figura Serviciul „U” – Dezinformare. Acest serviciu făcea parte din Direcţia a II-a Contrainformativă şi era încadrat cu un referent-şef (şeful serviciului) şi trei referenţi – ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 253, f. 29. Deşi încadrarea cu personal poate părea modestă pentru neavizaţi, nu trebuie pierdute din vedere mijloacele de dezinformare absolut redutabile de care dispunea S.S.I. Prin Subsecţia Presă din Secţia a III-a Contrainformaţii, serviciul dirija următoarele publicaţii: „Tribuna Transilvaniei” – „proprietatea serviciului, aparent gazetă neutră de nuanţă naţional-ţărănistă (…) gazeta este foarte bine introdusă şi a dat rezultate excelente”, „Caţavencu” – „proprietatea Serviciului, revistă de umor. Exploatează popularitatea personajului caragialesc pentru persiflarea şi şarjarea acţiunii politice a partidelor istorice”, ziarul „Noutatea”,„co-proprietatea Serviciului în proporţie de 25%, la totala dispoziţie a Serviciului”. Acestora li se adăugau ziarele: „Momentul”, „Timpul”, „Universul”, „Aurora” – oficiosul Partidului Ţărănesc Democrat, „Fapta”, „Semnalul”, „Era Nouă”, „Ultima oră”, cu toatele stipendiate masiv de către S.S.I. şi cu redacţiile infiltrate. De asemenea, se aprecia că exista „o foarte bună pătrundere în redacţia ziarului «Dreptatea»” – ibidem, ff. 131-132.
[32]. O analiză a situaţiei Securităţii în urma plenarei C.C. al P.C.R. din aprilie 1968 la Silviu B. Moldovan, Securitatea la ora bilanţului: toamna anului 1968, în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, serie nouă, volumul I, 2002, pp. 240-243.
[33]. Florian Banu, Din paradoxurile Epocii de Aur – Ceauşescu versus Securitatea, în „Dosarele Istoriei”, nr. 7(83)/2003, pp. 36-41.
[34]. Între atribuţiile Departamentului de Informaţii Externe (D.I.E.) din Ministerul de Interne, precizate prin Decretul nr. 363 din 23 iunie 1973, pe primul loc figura faptul că D.I.E „desfăşoară activitate informativă şi de influenţă (subl. Ns. –L.B.) în domeniile politic, economic şi politico-militar din ţările cercetate” – cf. Florian Banu, Înfiinţarea departamentului de Informaţii Externe – de la memorialistică la document, în „Caietele CNSAS”, anul III, nr. 1(5)/2010, p. 120. De asemenea, prin decret, se preciza că D.I.E. „îndeplineşte orice alte atribuţii rezultate din misiunile ordonate de comandantul suprem al forţelor armate ale Republicii Socialiste România şi de ministrul de interne” – ibidem, p. 121. Implicarea D.I.E. în acţiuni de influenţă şi dezinformare a fost reiterată prin emiterea Ordinului Ministrului de Interne nr. 00562, din 7 februarie 1975, prin care dezinformarea era „extinsă la nivelul tuturor structurilor informative”. În anexa ordinului erau menţionaţi nominal ofiţerii din D.I.E. însărcinaţi cu operaţiunile dedezinformare: general-maior Mihai Caraman, general-maior Ion Duma, colonel Virgil Panţuru, colonel Nicolae Petrescu, colonel Ervin Şonca, locotenent-colonel Gavrilă Rus, locotenent-colonel Adrian Afrim şi locotenent-colonel Ion Scarlat – cf. Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Război psihologic împotriva Occidentului. Acţiunile de dezinformare ale Securităţii în timpul regimului comunist, în Ionuţ Nistor, Paul Nistor (coord.), „Relaţii internaţionale. Lumea diplomaţiei. Lumea conflictului”, Iaşi, Editura Pim, 2009, pp. 262-263.
[35]. În opinia lui Dumitru Iancu Tăbăcaru, fost şef al Direcţiei I Informaţii interne în anii ’70, „eforturile cuplului prezidenţial de a-şi aservi nemijlocit Securitatea” s-au produs „cu mai multă insistenţă cam de prin anii 1973-1974”, perioada care „coincide cu aceea în care se demarase deschis instaurarea dictaturii personale în toate domeniile vieţii politice, economice, sociale şi culturale. S-au inventat acum formule care se vroiau ferestre, apoi uşi largi spre dictatură” – Dumitru Iancu Tăbăcaru, Sindromul Securităţii, Bucureşti, Editura Paco, f.a., p. 117.
[36]. Mihaela Cristina Verzea, Partidul-Stat. O analiză comparativă a Constituţiilor comuniste ale României din 1948, 1952, 1965, în „Arhivele Totalitarismului”, anul IX, nr. 32-33, 3-4/2001, p. 77.
[37]. Alina Tudor Pavelescu, Consideraţii asupra politicii de cadre a regimului Ceauşescu în deceniul al optulea, în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, serie nouă, volumul V, 2006, p. 223.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu