Picnic la marginea drumului (10)

Arkadi şi Boris Strugaţki 

Îl curentă un claxonat puternic, nervos şi, dezmeticin­du-se, Redrick mări pasul, pe urmă fugi şi se opri abia lângă peretele "Metropolului". Inima i se zbătea nebuneşte. Puse servieta pe asfalt, desfăcu rapid pachetul de ţigări şi îşi aprinse una. Trăgea tare din ea, odihnindu-se ca după o bătaie. Un policeman se opri alături şi îl întrebă grijuliu:
― Pot să vă ajut, mister?
― N-nu, scoase din el Redrick, tuşind. E zăpuşeală.
― Poate vreţi să vă conduc?
Redrick se aplecă şi ridică servieta.
― Gata. Totul e-n regulă, prietene. Mulţumesc.
Se îndreptă repede spre intrare, urcă treptele şi in­tră în hol. Aici era răcoare, întunecos, mohorât, cu ecouri largi. Ar fi trebuit să se-arunce într-unul din fotoliile imense de piele, ca să-şi  tragă   sufletul,   dar  şi-aşa întâr­ziase. Reuşi numai să termine ţigara, uitându-se în jur cu ochii întredeschişi, cercetând lumea care forfotea în holul imens. Ciolănosu' era deja aici şi răsfoia cam ner­vos nişte reviste. Redrick aruncă mucul într-o scrumieră şi intră în lift.
Împreună cu el, se buluciră un grăsun cu suflu ast­matic, o damă puternic parfumată, cu un băieţel ce mânca nervos ciocolată, şi o bătrână imensă, cam prost "bărbie­rită". Pe Redrick îl înghesuiră într-un colţ. Închise ochii ca să nu vadă faţa băieţelului, căruia îi curgea pe bărbie salivă amestecată cu ciocolată. Nu vroia s-o vadă pe mă­mica lui, cu pieptul plat, pe care atârna un colier din "stropi negri" mari, montaţi în argint. Îi era silă de ochii bulbucaţi şi sclerozaţi ai grăsanului şi de negii înspăimântători de pe faţa buhăită a bătrânei. Umflatul încercă să aprindă o ţigară, dar imediat baborniţa îl puse la  punct  şi  continuă  s-o facă până la etajul cinci, unde se prăvăli afară. Imediat, umflatu' îşi aprinse ţigara cu o bucurie nedisimulată, de parcă acum şi-ar fi câştigat libertăţile sale civile. Începu însă să tuşească, să hârâie, să se înece, scoţându-şi buzele ca o cămilă şi înghiontindu-l pe Re­drick ...
Redrick ieşi din lift la etajul opt şi păşi pe covorul moale, întins de-a lungul coridorului luminat intim de becuri mascate. Mirosea a tutun scump, a parfum parizian, a piele naturală şi lucioasă de portmoneie doldora cu bani, a dame scumpe cu cinci sute de monezi pentru o noapte şi a portţigarete4 din aur masiv. Toate aceste nimicuri, mu­cegaiuri respingătoare, se înmulţiseră datorită Zonei, supseseră, dar înfulecaseră de la ea, îmbuibându-se neîncetat. Zonei însă nu-i păsa de nimic şi mai ales o durea-n cot dacă ăştia se vor sătura până-n gât sau nu. Nu se sin­chisea dacă tot ce era în ea va ajunge afară şi se va răs­pândi în toată lumea., Redrick, fără să bată, deschise uşa cu numărul 874.
Răguşitu' stătea pe o masă lângă geam şi învârtea un trabuc. Era în pijama, avea părul rar şi umed, dar piep­tănat cu grijă, iar faţa umflată, nesănătoasă, era bine băr­bierită.
― Aha,   exclamă,   fără   să ridice privirea. Punctualitatea este politeţea regilor. Bună ziua, băieţelul meu.
Termină de tăiat trabucul, îl luă cu ambele mâini şi, ducându-l la mustaţă, îşi plimbă nasul de-a lungul lui înainte şi înapoi.
― Dar unde-i bunul şi bătrânul Barbridge? continuă Răguşitu', ridicându-şi privirea. Avea ochii limpezi şi al­baştri, îngereşti.
Redrick îşi puse servieta pe canapea, se aşeză şi îşi scoase ţigările.
― Barbridge nu vine.
― Bunul şi bătrânul Barbridge, zise Răguşitu', luând trabucul cu două degete şi ducându-l cu grijă la gură. Bătrânul Barbridge nu stă prea bine cu nervii.
Se uită în continuare la Redrick cu ochii limpezi şi albaştri, fără să clipească. De altfel nu clipea niciodată. Uşa se întredeschise şi în cameră se strecură Ciolănosu'.
― Cine a fost individul cu care ai vorbit? întrebă din prag.
― Bună ziua, îi răspunse Redrick.
Ciolănosu' îşi înfipse mâinile în buzunare, se apropie, păşind larg cu picioarele lui imense, răşchirate, şi se opri în faţa lui Redrick.
― Ţi-am mai spus de o sută de ori, îl mustră el. Nici un contact înainte de întâlnire. Iar tu ce faci?
― Ţi-am spus bună ziua. Iar tu ce faci?
Răguşitu' râse, iar Ciolănosu' zise nervos:
―  Bună   ziua,   bună  ziua ... Se opri ca să-l sfredelească pe Redrick cu o privire plină de reproş şi se aruncă ală­turi pe canapea. Nu e bine ce faci, îi zise. Înţelegi? Nu e voie!
― Atunci să fixaţi întâlnirea unde n-am cunoscuţi, îi reproşă Redrick.
― Băieţelul are dreptate, remarcă Răguşitu'. E gre­şeala noastră ... Deci cine era tipu'?
― Richard Nunan. Reprezintă nişte firme care aduc utilaje pentru Institut. Locuieşte aici la hotel.
― Vezi cât e de simplu, spuse Răguşitu', uitându-se la Ciolănosu'. Apoi luă o brichetă formidabilă, reprezentând statuia Libertăţii, o privi cu îndoială şi o puse înapoi.
― Da' Barbridge unde e? întrebă Ciolănosu' deja pri­etenos.
― S-a dat la fund, îl informă Redrick.
Cei doi schimbară repede priviri între ei.
― Odihnească-se în pace, spuse   Răguşitu'   atent.  Sau ... poate e arestat?
Un timp Redrick tăcu, trăgând încet din ţigară. Pe urmă, aruncă mucul pe jos şi zise:
― Nu vă temeţi. E "curat". Zace-n spital.
― Şi asta numeşti "curat"? sări Ciolănosu' nervos şi se duse spre geam. Care spital?
― Nu-i purta de grijă. E acolo unde trebuie. Hai la treabă, că mi-e somn.
― La care spital? întrebă iritat Ciolănosu'.
― Stai că-ţi zic acum. Ne punem o dată pe treabă sau nu?
― Ne punem, ne punem, băieţelul meu.
Cu o uşurinţă neaşteptată, Răguşitu' sări jos, împinse repede măsuţa spre Redrick şi, dintr-o singură mişcare, mătură tot ce era pe ea, aruncând pe covor un vraf de re­viste şi ziare. Se aşeză vizavi, punându-şi mâinile păroase pe genunchi.
― Aştept propuneri.
Redrick deschise servieta, scoase lista cu preţuri şi o puse pe măsuţă în faţa Răguşitului. Acesta se uită şi îm­pinse hârtia într-o parte, cu unghia. Ciolănosu' era în spa­te şi se uita la listă peste umărul Răgusitului.
― Ăsta-i preţul.
― Văd, zise Răguşitu'. Hai, arată-ne, arată-ne!
― Banii, ripostă Redrick.
― Ce fel de "inel"? întrebă Ciolănosu', neîncrezător, înfigând degetu-n listă peste umărul Răgusitului.
Redrick tăcea. Ţinea servieta deschisă pe genunchi şi se uita nemişcat în ochii de-un albastru îngeresc. Răguşitu' zâmbi, în sfârşit.
― Oare de ce te iubesc aşa de mult, băieţelul meu? gânguri el. Şi se mai zice că nu există dragoste la prima vedere! (Oftă teatral.) Phill, prietene, cum se zice pe-aici, cântăreşte-i "varza", răsfoieşte-i verzişorii ... Şi dă-mi o dată chibritul! Vezi doar ... Scutură trabucul pe care încă îl mai ţinea între degete.
Phill Ciolănosu' mormăi ceva neînţeles, îi aruncă cu­tia cu chibrituri şi intră în camera de alături, deschizând o uşă mascată de nişte draperii. Se auzeau cam nedesluşit discuţii nervoase, parcă ceva despre o mâţă-n sac, şi în rest numai mormăieli neinteligibile. Răguşitu' îşi aprinse, în sfârşit, trabucul şi începu să se uite fix la Redrick, cu un zâmbet absent aşternut pe buzele subţiri şi palide. Re­drick îşi rezemă bărbia de servietă, se uită, la rândul lui, drept în ochii albaştri şi încercă să nu clipească, deşi pleoapele îi ardeau ca focul, iar ochii îi lăcrimau. Pe urmă, Ciolănosu' se înapoie, aruncă pe măsuţă două pachete sigilate de bancnote şi, bosumflându-se, se aşeză alături de Redrick. Acesta se întinse alene după bani. Răguşitu' îl opri cu un gest, rupse sigiliile de la fiecare pachet, le mototoli şi le băgă în buzunarul pijamalei.
― Acum, te rog, zise el.
Redrick luă banii şi, fără să-i numere, îi băgă în bu­zunarele hainei. Pe urmă, începu să scoată marfa. O făcea încet, dându-le posibilitatea să vadă fiecare lucru şi să verifice după listă. În cameră era linişte şi numai Răgu­şitu' sufla greu. De după draperii se auzea un zgomot slab de parcă cineva ar fi amestecat cu o linguriţă într-un pahar.
Când Redrick închise servieta şi o încuie, Răguşitu' ridică privirea şi îl întrebă.
― Şi cu principalul cum rămâne?
― Nicicum, răspunse Redrick. Tăcu un timp şi adă­ugă: deocamdată.
― Îmi place acest "deocamdată", spuse duios Răgu­şitu'. Ţie nu, Phill?
― Le cam încurci, măi Schuhart, zise scârbit Phill Ciolănosu'. Şi de ce le încurci, nu ştiu.
― Asta-i specialitatea mea. Afacerile dubioase. Şi e o specialitate grea.
― Bine, zise Răguşitu'. Unde-i aparatul de fotogra­fiat?
― Drace, mormăi Redrick, frecându-şi obrazul şi sim­ţind cum începe să roşească. Sunt vinovat. Am uitat com­plet de el.
― Acolo? Răguşitu' făcu o mişcare nedefinită cu ţi­gara.
― Nu-mi aduc aminte. Probabil că acolo. Redrick în­chise ochii şi se lăsă pe spate. Nu, nu-mi aduc aminte deloc.
― Păcat, zise Răguşitu'. Dar măcar ai văzut chestia aia?
― Nu.  Tocmai,  asta  e.  N-am ajuns până la caupere5. Barbridge s-a bălăcit într-o "piftie" şi a trebuit să ne în­toarcem imediat. Fiţi sigur că dacă o vedeam n-o uitam.
― Ascultă, Hugh, şopti dintr-o dată speriat Ciolănosu'. Ce-i asta?
Stătea încordat şi se vedea cum în jurul degetului arătător de la mâna dreaptă se învârtea singur "inelul" acela metalic, alb. Ciolănosu' holba ochii la el.
― Nu se mai opreşte! aproape că ţipă Ciolănosu', mutându-şi privirea de la inel la Răguşitu' şi înapoi.
― Cum adică nu se mai opreşte? întrebă precaut Ră­guşitu' şi se retrase un pic.
― L-am pus  pe  deget  şi  l-am învârtit o dată, aşa, pur şi simplu ... Şi de un minut întreg nu se mai opreşte.
Ciolănosu' se sculă brusc şi ţinând degetul în faţă fugi după draperii. Inelul, iradiind argintiu, se învârtea în faţa lui ca o elice.
― Ce ne-ai adus? întrebă Răguşitu'.
― Dracu ştie. Nici n-am crezut că ... Dacă ştiam v-aş fi jupuit mai tare.
Răguşitu' se uită un moment la el, pe urmă se sculă şi dispăru după draperii. Imediat au început să mur­mure nişte voci. Redrick scoase o ţigară, o aprinse şi, ridicând de jos o revistă, începu s-o răsfoiască absent. În revistă erau o mulţime de muieri cu fundu' tare, dar nu ştia de ce, acum îi era silă să le vadă. Aruncă revista şi se uită prin cameră, căutând ceva de băut. Pe urmă, scoase din buzunar un teanc de bani şi îi numără. Totul era în regulă, dar ca să nu adoarmă îl controlă şi pe celălalt. Şi-n timp ce-l punea în buzunar, se înapoie şi Răguşitu'.
― Ai noroc, băieţelul meu, îl anunţă pe Redrick, aşe­zându-se în faţa lui. Ştii ce-i un perpetuum mobile6?
― Nu. N-am învăţat despre aşa ceva.
― Nici nu e nevoie, spuse Răguşitu', scoţând încă un pachet de bancnote. Iată preţul primului exemplar, rosti el desigilându-l. Pentru fiecare "inel" în plus o să primeşti câte două asemenea pachete. O să ţii minte, băieţelul meu? Câte două. Cu o condiţie însă. În afară de noi doi, nimeni n-o să  afle  nimic,  niciodată. Ne-am înţeles?
Redrick băgă banii în buzunar şi se ridică.
― Am plecat. Când şi unde, data viitoare?
Răguşitu' se ridică şi el.
― O să te sun. Aştepţi la telefon în fiecare vineri, între nouă şi nouă-jumătate, dimineaţa. O să primeşti sa­lutări din partea lui Phill şi Hugh şi o să ţi se fixeze o întâlnire.
Redrick dădu din cap şi se duse spre uşă. Răguşitu' îl conduse, punându-i mîna pe umăr.
―    Aş    fi    vrut    să   mă-nţelegi, continuă el. Până acum, totul a fost bine, foarte frumos ş.a.m.d., iar "inelul" este chiar minunat. Înainte de toate însă, avem nevoie de două lucruri: fotografiile şi containerul plin. Adu-ne aparatul de fotografiat, dar cu filmul făcut, şi containerul de por­ţelan plin şi n-o să mai trebuiască să mergi în Zonă niciodată.
Redrick îşi scutură umărul, aruncând mâna de pe el, deschise uşa şi ieşi. Mergea din nou pe covorul moale, fără să se întoarcă măcar şi simţea tot timpul în ceafă privirea pătrunzătoare a ochilor de un albastru îngeresc. Nu mai aşteptă liftul şi coborî opt etaje pe jos.
Ieşind din "Metropol", luă un taxi şi se duse la capă­tul celălalt al oraşului. Şoferul era un necunoscut, proas­păt angajat, un individ cu faţa plină de coşuri şi cu nasul mare. Era unul dintre cei care năvăleau în Marmont, mai ales în ultimii ani, care căutau aventuri zdrobitoare ce puteau să le aducă bogăţii şi nestemate, faima mondială.
Aşa cum năvăleau, aşa şi rămâneau: şoferi de taxi, chel­neri, muncitori în construcţii, gorile de restaurant, nişte hrăpăreţi chinuiţi de dorinţe nedefinite, nemulţumiţi de tot ce aveau, profund dezamăgiţi şi convinşi că au fost păcăliţi. Jumătate din ei se chinuiau o lună-două, apoi se întorceau acasă, blestemând şi povestind decepţiile lor aproape tuturora. Îi numărai pe degete pe cei care ajun­geau stalkeri, dar aceştia mureau foarte repede, nemai­având timp să înţeleagă ceva. Unii reuşeau să intre la Institut, cei mai răsăriţi şi citiţi putând să ocupe postul de preparator. Restul, îşi petreceau serile în bombe, se băteau din cauza neînţelegerilor în concepţii, din cauza fetelor sau, pur şi simplu, din beţie. Organizau din când în când manifestări cerând cine ştie ce, tot felul de demonstraţii de protest, de  greve  ―  stând  pe  jos, în picioare sau chiar culcându-se. Pur şi simplu, exasperaseră poliţia oraşului, prefectura şi pe localnici. Însă, după un timp, se linişteau, se potoleau şi vroiau să ştie tot mai puţin de ce se află aici.
Şoferul mirosea a băutură, ochii îi erau înroşiţi ca ai unui iepure şi era foarte agitat. Începu imediat să-i po­vestească lui Redrick cum azi-dimineaţă a apărut pe strada lor un mort din cimitir. A venit la vechea lui casă, care fusese părăsită de mulţi ani. Plecaseră toţi de-acolo: vă­duva bătrânului şi fata, cu soţul şi nepoţii. Vecinii spu­neau că individul murise acum vreo treizeci de ani, încă înainte de Vizită, şi acum, poftim! A apărut. A tot um­blat pe lângă casă şi apoi a început să ...
― Stop, zise Redrick. Opreşte aici.
Se cotrobăi prin buzunare, nu găsi mărunţiş şi trebui să schimbe o bancnotă nouă. Pe urmă, aşteptă la poartă până plecă taxiul. Vila lui Sterviatnik nu era urâtă. Două etaje, alături un pavilion de sticlă pentru partidele de biliard. O grădină îngrijită, o seră şi un chioşc alb, as­cuns printre meri. Totul era îngrădit de un gard din fier forjat, vopsit în verde deschis. Redrick sună de câteva ori şi poarta se deschise încet, scârţâind. Păşi încet, fără grabă, pe o alee presărată cu pietriş fin, de-a lungul căreia se aflau tufe de trandafiri. La intrarea în vilă, îl aştepta deja pe scară Popândăul, gârbovit, negru-roşcat, arzând de ne­răbdare să fie folositor. Se răsuci într-o parte, pipăi cu un picior treapta de jos, tremurând tot, se propti în el şi începu să tragă şi al doilea picior, în timp ce dădea mereu cu mâna sănătoasă spre Redrick:  Acum,  acum   ...
― Hei, Roşcovane, se auzi din grădină vocea unei femei.
Redrick întoarse capul şi zări prin frunziş, alături de acoperişul alb şi dantelat al chioşcului, nişte umeri goi, bronzaţi, o gură de-un roşu aprins şi o mână care îi făcea semne.
Îl salută pe Popândău cu o mişcare scurtă din cap, se întoarse din drum şi se îndreptă spre chioşc, direct prin tufele de trandafiri, călcând pe iarba verde, mătăsoasă.
Într-o poieniţă era aruncată o saltea imensă, roşie, pe care stătea lungită Dina Barbridge. Avea un pahar în mână şi purta un costum de baie aproape invizibil. Ală­turi de saltea, stătea aruncată o carte cu coperte fistichii, iar în umbra unui tufiş era pusă o frapieră strălucitoare, din care răsărea gâtul subţire şi lung al unei sticle.
― Hai noroc, Roşcovanule, zise Dina Barbridge, salutându-l cu paharul. Dar unde-i papa? Iar a dat de bucluc?
Redrick se apropie şi, ţinând la spate servieta, o privi de sus. Da. Sterviatnik ceruse într-adevăr în Zonă nişte copii de minune. Dina era robustă, avea pielea ca de atlaz, fără nici un cusur, fără o cută măcar. O sută cincizeci de livre de carne delicioasă: trupul unei tinere de douăzeci de ani. În plus de asta, avea ochii ca de smarald, ce scli­peau tainic, o gură mare, umedă, cu dinţii albi şi stră­lucitori, părul pana-corbului. Tot corpul îi lucea în soare: umeri, pântece, coapse, doar cu o mică umbră între sânii aproape goi. Stătea şi o privea sincer, deschis, fără nici o reţinere, iar ea se uita la el de jos, zâmbind înţelegătoare. Pe urmă, duse paharul la gură şi înghiţi de câteva ori:
― Vrei? întrebă ea, lingându-şi buzele şi, aşteptând atât cât trebuia ca dublul înţeles să ajungă la el, îi întinse paharul.
Redrick întoarse capul, căutând, un loc unde să stea. Găsi un şezlong în umbră, se aruncă în el şi îşi întinse picioarele.
― Barbridge e-n spital. Îi taie picioarele.
Tot zâmbind, se uita la el numai cu un ochi, celălalt fiind acoperit de cascada de păr negru ce i se revărsa pe umăr. Zâmbetul îi îngheţă însă imediat ― un rânjet de zahăr pe faţa bron­zată. Pe urmă clătină paharul absentă, parcă ascultând clinchetul gheţii ce se lovea de pereţi şi întrebă:
― Amândouă picioarele?
― Da. Amândouă. Poate de la genunchi, dar s-ar putea şi mai de sus.
Ea puse paharul jos şi îşi dădu părul la o parte. Nu mai zâmbea.
― Păcat. Şi, va să zică tu...
Numai  Dinei  Barbridge  i-ar fi putut povesti cum se întâmplase totul. Probabil că ar fi putut chiar să-i spună cum se întorsese la maşină, ţinând boxul în pumn, cum îl implorase Barbridge şi îi promisese Globul de Aur. Şi n-o făcuse pentru el, ci pentru copii, pentru ea şi pentru Archie. Dar nu-i spuse. Băgă mâna în buzunar, scoase un pachet de bancnote şi, fără să spună un cuvânt, îl aruncă pe salteaua roşie, direct la picioarele lungi şi goale ale Dinei. Banii se desfăcură într-un evantai larg, din care Dina luă câţiva. Absentă, începu să se uite lung la ei, de parcă ar fi văzut pentru prima dată aşa ceva.
― Deci ăsta-i ultimul salariu, zise ea.
Redrick se întinse de la şezlong până la frapieră şi, scoţând sticla, se uită la etichetă.  
De pe sticla neagră se prelingeau picături de apă şi atunci Redrick o ţinu într-o parte ca să nu-i ude pantalonii. Nu-i plăcea whiskyul scump, dar acum era bun şi ăsta. Vru să bea chiar din sticlă, dar îl opriră nişte sunete de protest din spate. În­toarse capul şi văzu că, în poieniţă, intră grăbit Popândău', clătinându-se pe picioarele strâmbe.  


va urma