De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (7)

Silviu Brucan

Stalin decide între Ana şi Dej

Alexandru Singer: 
S-au scris multe despre conflictul dintre Ana Pauker şi Gheorghiti-Dej. Ce ştiţi despre asta?


Silviu Brucan: 
Când Dej s-a întors de la Moscova, m-a chemat. Era alt om. Stalin hotărâse ca el să fie conducătorul Partidului şi, ca o baghetă magică, aceasta decizie îl transformase. Era gata să intre în rol. Am remarcat imediat siguranţa cu care vorbea şi chiar ţinuta - pentru prima dată purta cravată şi haină într-o ocazie absolut neformală, după masa de seară. (Eram obişnuit să-l văd în pulover, cu cămaşa descheiată, şi în papuci de casă.) Mi-a povestit scena din Kremlin, imitându-i pe Stalin şi pe Molotov şi ca gesturi, şi ca ton. (Avea un remarcabil talent actoricesc.)
Scena se petrecuse în biroul lui Stalin. Primul lucru care-1 izbise pe Gheorghiu, în momentul în care s-a ridicat în picioare ca să-l întâmpine şi să-i strângă mâna, a fost statura scundă a lui Stalin. Dictatorul evita în mod deliberat să fie fotografiat în picioare, ca să nu se vadă cât e de scund, complex pe care-1 vom întâlni şi la Ceauşescu. Politicos, Stalin i l-a recomandat pe Viaceslav Mihailovici Molotov şi apoi l-a poftit să ia loc. Stalin continua să vorbească, plimbându-se prin cameră:
" - Te-am chemat să discutăm problema conducerii partidului vostru şi am să trec direct la subiect, a spus el, s-a oprit din mers şi s-a apropiat doar la un pas, privindu-1 pe Gheorghiu în ochi, ca şi cum voia să afle ce se petrece în capul lui.
Pe moment, mărturisi Dej, m-am simţit ca în faţa procurorului militar, dar Stalin a sesizat situaţia şi, coborând tonul, a zis:
 - Suntem doar între tovarăşi şi aş vrea să ne spui care crezi că este sarcina cea mai urgentă în faţa partidului vostru?
Am stat puţin pe gânduri, povesti mai departe Dej, şi apoi i-am răspuns:
 - Tovarăşe Stalin, sarcina cea mai urgentă sunt de fapt două, în egală măsură de urgente: ne-am angajat în război alături de Armata Roşie şi trebuie să mobilizăm toate resursele pentru a susţine asaltul final, dacă e nevoie până la Berlin, dar, în acelaşi timp, trebuie să punem pe picioare economia ţării, ca să asigurăm producţia şi, totodată, aprovizionarea populaţiei. Una fără alta nu merge.“ Ii urmăream atent trăsăturile feţei când vorbea, adăugă Dej, şi era evident că-i plăcuse ceea ce am spus. Când m-am oprit eu cu vorba, s-a oprit şi el din mers. A spus doar atât: „Da aşa e!“ După care Molotov a spus şi el: 
" - Da, Iosif Vissarionovici, am discutat ieri la telefon cu tovarăşa Ana, şi ea a subliniat prioritatea frontului şi a spus că lozinca partidului este: „Totul pentru Front!" (Molotov o prefera pe Ana.)
 - Sigur, sigur, a replicat Stalin, dar trebuie avut grijă şi de populaţie, nu numai de soldaţi, iar tovarăşul român a pus bine problema. Aşa să rămână!

S-a aşternut apoi o perioadă lungă de tăcere, pe care Stalin a spart-o:
- Dragă Viaceslav Mihailovici, Ana e o tovarăşă bună, de încredere, dar, vezi tu, ea este evreică şi de origine burgheză, iar partidul din România are nevoie de un conducător din rândurile clasei muncitoare, un adevărat român. Apoi a venit spre mine şi mi-a întins mâna zicând: Am decis. Iţi urez succes, tovarăşe secretar general. Şi cu asta s-a încheiat întrevederea."

Formidabilă scenă, demnă de o antologie a momentelor semnificative din istoria mişcării comuniste! Am fugit la redacţie, am scos din safe carnetul meu de reporter şi mi-am notat cu înfrigurare, în cifrul meu propriu, întreaga poveste. Am uitat să notez observaţia lui Dej că perevocik-ul (interpretul) fusese excelent. Asta îmi aminteşte o întâmplare de la New York, din 1960, când Gheorghiu-Dej venise cu Hruşciov, pe vaporul Baltica, la sesiunea ONU. Dej avea umor, îi plăcea să facă glume şi, bineînţeles, toată lumea râdea, chiar dacă gluma nu era prea reuşită. Ducându-se la recepţii cu interpretul recrutat de Securitate, a constatat însă, cu mâhnire, că de câte ori făcea un banc, interlocutorii nu râdeau, nici măcar nu zâmbeau. Era contrariat. S-a întâmplat însă ca secretarul de stat al SUA să invite la un dineu oficial numai două persoane din fiecare ţară: şeful delegaţiei şi ambasadorul, reprezentant permanent. Aşa încât l-am însoţit eu pe Dej şi, fireşte, am făcut pe interpretul. Drept rezultat, ori de câte ori Dej făcea o glumă, comesenii râdeau în hohote. „Aşa, vasăzică!" a exclamat Dej. „De acum înainte tu ai să fii interpretul meu, iar pe Vasilică expediază-1 acasă cu primul avion." Intr-adevăr, testul suprem al unui interpret este traducerea unui banc.

Da, în primii ani după război, Gheorghiu-Dej se purta încă omeneşte, nu devenise Conducătorul. I-a convocat odată pe redactorii-şefi de publicaţii şi, spre marea noastră surpriză, a început să citească un articol din Scânteia, semnat de Sergiu Farcăşanu, care ploua cu superlative la adresa sa. Se oprea Ia fiecare temenea, o citea şi o recitea pe un ton batjocoritor, însoţind-o de comentarii ca: „I-auzi, domnule, să vezi şi să nu crezi!" sau „Formidabil!" sau „Ce n-a văzut Parisul!" şi altele de acest gen. Sergiu, invitat special, se făcuse alb ca varul. Ii era mai mult frică decât ruşine. A rămas proverbială printre gazetari caracterizarea lui Dej, lipită pe fruntea sicofanţilor: „limbă de catifea".

Tot pe-atunci, Dej a făcut un lucru cu totul ieşit din comun. O serie de tovarăşi care, din ordinul lui, fuseseră întemniţaţi (la cererea consilierilor sovietici, pretindea el), ca Gogu Rădulescu, Aurel Vijoli şi Mihai Levente, au fost eliberaţi şi, la primul congres de partid, făcuţi membri ai Comitetului Central şi ai guvernului, tot la ordinul lui. Era foarte mândru de această ispravă şi o cita, ca dovadă că nu purta ranchiună. Mai târziu însă, îi vor plăcea articolele laudative (pe merit - sublinia el) şi va deveni necruţător cu oricine „mişcă în front“.

La Scânteia am şi primit indicaţii să evităm, deocamdată, ierarhia stabilită în înşiruirea membrilor conducerii de partid. Incepând din septembrie 1944, era formată din: Ana Pauker, Gheorghiu-Dej, Vasile Luca ş.a.m.d. Trebuia ca poeţii de la Curte să-şi revizuiască versurile care, până atunci, erau închinate cu predilecţie Anei (ca în poezia lui Dumitru Corbea: Sufletul ei / Stă neclintit / Lângă toţi trei). Şi, evident, nu se mai purta nici lozinca: Ana-Luca-Teo-Dej / Bagă spaima în burgheji, în care domina „grupul exterior" din conducerea de partid.

Alegerea oficială a lui Gheorghiu-Dej va avea loc la Conferinţa Naţională din octombrie 1945. De fapt, se relua, în condiţii istorice noi, vechea tradiţie din cadrul Imperiului Otoman, când candidaţii la domnie în Ţara Românească sau în Moldova erau nevoiţi să meargă la înalta Poartă, la Istanbul, pentru a fi „unşi“ ca domnitori. Inalta Poartă era acum la Moscova.

Dar nici „grupul exterior" nu ceda puterea atât de uşor, iar legăturile cu instituţiile sovietice, în special cu NKVD (temuta Securitate a lui Beria), nu fuseseră rupte. In Biroul Politic, grupul îşi menţinea superioritatea numerică (patru contra trei), cu Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu şi Iosif Chişinevschi, iar în Secretariat Gheorghiu-Dej era confruntat cu Ana, Luca şi Teo. Cu toate acestea, atât raportul CC la Conferinţa Naţională, cât şi celelalte documente purtau deja pecetea personală a lui Gheorghiu-Dej. In raport se insista asupra vechimii mişcării muncitoreşti şi socialiste din România, iar în preambulul Statutului Partidului erau enumerate la loc de cinste figuri ale revoluţiilor din trecut (Gh. Doja, Horia, Cloşca şi Crişan, Tudor Vladimirescu şi Nicolae Bălcescu), precum şi personalităţi ale mişcării socialiste (C. Dobrogeanu-Gherea, Şefan Gheorghiu, Ion C. Frimu, Marinescu şi alţii). Gheorghiu-Dej a ţinut să sublinieze originile naţionale ale Partidului şi ale socialismului, şi tot el a iniţiat schimbarea numelui Partidului Comunist din România în Partidul Comunist Român. Dar, aşa cum vom vedea, Gheorghiu-Dej se va dovedi un vrednic discipol al lui Stalin, prin modul în care se va descotorosi treptat de adversarii săi din Biroul Politic şi de întreaga agentură sovietică din Partid.

Vîsinski trânteşte usa

Alexandru Singer: 
Cum a ajuns Petru Groza şeful guvernului în 1945?


Silviu Brucan: 
Pentru Stalin, alegerea conducătorului Partidului Comunist era „problema-cheie“ a României. Restul se aranjase la 9 octombrie 1944, cu Churchill, la Moscova, şi a fost definitivat la Yalta, pe 11 februarie 1945, iar de aplicarea deciziei luate acolo referitor la sferele de influenţă, ca „în România 90 la sută să revină URSS“, avea grijă Comisia Aliată de Control compusă din reprezentanţii URSS, SUA şi Marii Britanii şi prezidată de generalul sovietic Susaikov. Dar executantul principal a fost trimisul personal al lui Stalin, Andrei Ianuarevici Vîsinski, faimosul preşedinte al Tribunalului Suprem, care-i judecase şi-i condamnase, mai precis îi condamnase şi îi judecase pe aşa-zişii sabotori din procesele „partidului“ din anii 1930, deoarece sentinţele fuseseră stabilite de Stalin, iar procesul furniza doar dovezile cerute de sentinţa prestabilită. Pentru silinţa arătată la aceste procese, Stalin îl numise pe Vîsinski Procuror General al URSS şi îi încredinţase procesele grupurilor de dreapta sau de stânga, ale lui Troţki, Zinoviev şi Buharin.

Vîsinski ateriza foarte des la Bucureşti şi, bineînţeles, principalul obiectiv era Palatul Regal. Cabinetul Sănătescu a fost înlocuit cu unul condus de generalul Rădescu, în care Partidul Comunist punea primul picior la Ministerul de Interne, cu Teohari Georgescu, ca subsecretar de stat.

In februarie 1945, „lupta de clasă se ascute la maximum" în România. La 11 februarie, generalul Rădescu rosteşte la Sala „Aro“ un discurs incendiar, al cărui ascuţiş era îndreptat împotriva conducătorilor comunişti. El se angajează să nu lase ţara să cadă pradă anarhiei şi „unei stăpâniri străine de neam“, ceea ce era numai pe jumătate adevărat, făcându-i pe cei cu musca pe căciulă să taxeze discursul generalului ca fiind „rasist".

Frontul Naţional Democrat, în care Partidul Comunist reuşise să adune Frontul Plugarilor, Gruparea naţional-ţărănistă, condusă de Anton Alexandrescu, Gruparea naţional-liberală, condusă de fostul premier Gh. Tătărăscu, Partidul Social- Democrat, în frunte cu Ştefan Voitec si Lothar Rădăceanu, si Partidul Social-Tărănesc, condus de Mihai Ralea, organizează o mare demonstraţie populară, la 24 februarie, la care participă aproape cinci sute de mii de oameni. Mă aflam în Piaţa Palatului în acea seară, când, de pe clădirile Palatului şi ale Ministerului de Interne (ulterior CC al PCR), soldaţii au început să tragă din ordinul lui Rădescu. Trăgeau evident deasupra demonstranţilor, pentru a-i risipi, şi nu a-i ucide, pentru că altfel ar fi fost mii de morţi. Acolo, Lucreţiu Pătrăşcanu a rămas aproape singur în mijlocul pieţei şi am consemnat acest act de curaj nemaipomenit în reportajul pe care l-am scris în noaptea aceea fierbinte. Săracul Rădescu, credea şi el, ca şi Antonescu, că este un actor istoric independent. Dar soarta lui fusese decisă la Yalta, şi nu i-a rămas decât să fugă cu un avion militar, nici măcar nu ştiu unde.

La 26 februarie, soseşte la Bucureşti Vîşinski. Ministrul de externe al României, Constantin Vişoianu, relatează că, prin Ambasada sovietică, emisarul lui Stalin ceruse să fie primit de Rege a doua zi, la trei după-amiază. Scurt, executarea!

A fost prima audienţă la rege, după care au mai urmat trei, de fiecare dată în prezenţa lui Vişoianu. Din memoriile acestuia rezultă că prima cerere a lui Vîşinski a fost demiterea lui Rădescu, iar la a treia audienţă, pe 28 februarie, i-a acordat regelui timp de gândire pentru a spune da „până la ora şase, adică două ore“. In caz negativ, preciza procurorul lui Stalin, guvernul URSS şi armata sa „nu mai răspund de independenţa României". „S-a ridicat, a bătut cu pumnul în masă, a plecat şi a trântit uşa când a ieşit, aşa de tare, încât a crăpat zidul împrejur."

Deci, la 6 martie 1945, guvernul de largă concentrare democratică, condus de dr. Petru Groza, s-a născut cu forcepsul. Era o formă „simulată" de pluralism politic, bon pour i Occident. Deoarece Groza reprezenta Frontul Plugarilor, vicepreşedinte şi ministru de externe era Gh. Tătărăscu, şef liberal, fost prim-ministru, al cărui partid deţinea două portofolii în plus, social-democratul Lothar Rădăceanu era ministru al Muncii. Mihai Ralea, şef al Partidului Social-Ţărănesc, devenea membru al guvernului, chiaburul Zăroni, din Frontul Plugarilor, prelua Ministerul Agriculturii, Anton Alexandrescu, din gruparea disidentă naţional-ţărănistă, devenea ministrul Cooperaţiei, iar comuniştii Gheorghiu-Dej, Pătrăşcanu şi Teohari Georgescu preluau Comunicaţiile, Justiţia şi Internele.

Imediat după instalarea guvernului Groza, Stalin a făcut gestul care avea să întărească autoritatea noului regim în România: retrocedarea Ardealului de Nord. Deşi el fusese recucerit în cea mai mare parte prin vitejia şi sacrificiile armatei române, Ardealul de Nord fusese folosit de sovietici ca o carte de joc în impunerea unui guvern dominat de comunişti la Bucureşti.

In acelaşi timp, la Ateneul Român, avea loc una dintre cele mai semnificative adeziuni la noua orientare politică a României: marele şi popularul scriitor Mihail Sadoveanu ţinea o conferinţă pe tema: „Lumina vine de la Răsărit." După savantul Constantin Parhon, care avea să devină primul preşedinte al Prezidiului RPR, Sadoveanu avea să fie numit, mai târziu, preşedintele Adunării Deputaţilor, marcând astfel participarea activă a vârfurilor intelectualităţii la noul regim.

Scurta istorie a „democraţiei populare"

Alexandru Singer: 
Ce se înţelegea atunci prin „democraţie populară“?


Silviu Brucan: 
Puţin timp după instalarea sa, guvernul Petru Groza a trecut la înfăptuirea principalei reforme promise în Platforma-program a FND: reforma agrară, prin care se împărţea pământul ţăranilor şi se desfiinţau moşiile ce depăşeau suprafaţa de 50 hectare.

Era vorba de vechea idee a lui Lenin, ca în ţări înapoiate, cum era Rusia, revoluţia să cunoască două etape: burghezo-democratică, în care să se efectueze schimbările social-politice ale revoluţiei burgheze, şi în primul rând eliminarea moşierimii, împroprietărirea ţăranilor, şi numai după aceea să se treacă la revoluţia socialistă. Dar, în momentul în care au ajuns la putere, Lenin cu partidul său bolşevic au uitat de prima etapă burghezo-democratică şi au trecut la comunismul de război, care depăşea chiar şi revoluţia socialistă. Abia după patru ani de dezastru economic şi de foamete, Lenin şi-a dat seama că sărise nu una, ci două etape, şi a încercat să dreagă lucrurile, iniţiind politica NEP-ului, un fel de compromis între atotputernicia statului în economie şi un sector al producţiei agricole şi al schimburilor de mărfuri dintre sat şi oraş, care funcţiona pe baza legilor pieţei. La scurt timp după moartea lui Lenin, Stalin n-a mai răbdat nici mica producţie ţărănească, nici legile pieţei şi a trecut la colectivizarea forţată a agriculturii şi la industrializarea tot atât de forţată, etatizând până şi serviciile, chiar micile ateliere de reparaţii şi dughene din oraşe şi pieţe, încât nu mai aveai unde-ţi repara un pantof sau o haină.

Cam asa s-au petrecut lucrurile şi în România, deşi contextul internaţional era cu totul altul şi nu mai exista pretextul încercuirii capitaliste invocat de Stalin. Adevărul este că, sub influenţa liderului bulgar Gheorghi Dimitrov, Stalin acceptase iniţial, imediat după război, conceptul de „democraţie populară“ pentru ţările est-europene, ca şi strategia unor transformări treptate de natură burghezo-democratică, în aceste ţări. „Sarcina noastră imediată - preciza Dimitrov, în 1946 - nu este nici socialismul, nici sistemul sovietic, ci consolidarea regimului democratic parlamentar." Conjunctura internaţională, ca şi interesele economice ale Uniunii Sovietice, pe care Stalin le percepea în acel moment ca fiind strâns legate de un ajutor american substanţial (îi deschiseseră ochii caracterul salvator al alimentelor şi al celorlalte mărfuri primite din SUA în timpul războiului), dictau o politică sovietică externă deosebit de grijulie faţă de Washington şi Londra. In definitiv, Stalin îşi atinsese obiectivul principal: în toate ţările est-europene fuseseră instalate regimuri „prietene Uniunii Sovietice", iar prezenţa Armatei Roşii garanta stabilitatea şi orientarea acestora. Aşa se face că, la finele lui iunie 1945, la Moscova, cu prilejul formării Guvernului Polonez de Unitate Naţională, Stalin, în toastul său, declara că alianţa sovieto-poloneză nu este de-ajuns şi că „ambele ţări trebuie să aibă alianţe cu Vestul, cu Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite. Eu propun un toast în cinstea acestor aliaţi".

Curând însă, pe eşichierul politicii mondiale s-au produs schimbări semnificative. După moartea preşedintelui Roosevelt, care credea într-o conlucrare pozitivă cu URSS după război, venise, la Casa Albă, Harry Truman, care a schimbat brusc macazul în relaţiile cu Moscova. Prima decizie ostilă URSS a fost anularea abruptă, în mai 1945, a programului Lend-Lease şi întreruperea livrărilor de alimente, îmbrăcăminte, arme şi muniţii către Uniunea Sovietică. Situaţia pe fronturile de luptă cu ţările Axei fasciste nu mai era aceea care determinase Washington şi Londra să accepte instalarea unor regimuri prosovietice în ţările est-europene ca o „zonă-tampon", indispensabilă securităţi sovietice. Trecuseră anii în care singura speranţă privind înfrângerea planurilor lui Hitler de supremaţie mondială era Armata Roşie. Prăbuşirea Wehrmachtului schimbase situaţia militară din Europa, iar explozia bombei atomice la Hiroshima, la 6 august 1945, dăduse Americii un atuu militar menit a modifica, în percepţia lui Truman, raportul de forţe cu URSS în mod radical. Nici Churchill nu mai tremura de teama unei invazii hitleriste în Anglia, aşa încât, în ziua de 5 martie 1946, la Fulton, în statul american Missouri, premierul britanic a ţinut un discurs incendiar împotriva Uniunii Sovietice şi a „statelor-poliţiste", socotit ca o declaraţie inaugurală a „războiului rece". Pentru prima oară el menţiona Cortina de Fier între Apusul şi Răsăritul Europei. George Kennan, în celebrul său articol, preconiza strategia „stăvilirii" comunismului (containment policy), urmată de „Truman doctrine", care nu se mai mulţumea cu stăvilirea, ci preconiza o strategie mai dinamică roll-back policy, adică împingerea înapoi a comunismului şi, implicit, restaurarea capitalismului. In noua conjunctură internaţională, Stalin schimbă şi el macazul în Europa de Est. Â la guerre comme ă la guerre - spun francezii. Dacă-i război, război să fie. Şi Stalin se pricepea la strângerea şurubului. Dimitrov a căzut în dizgraţie, şi spre toate capitalele est-europene au zburat instrucţiuni de radicalizare a reformelor economice, de întărire a sistemului politic al partidului unic şi de înăsprire a represiunii împotriva „duşmanului de clasă".


va urma