Spargatorul de gheata (19)

Victor Suvorov

În acest punct, facem o descoperire uimitoare: la 21 iunie 1941, TOATE armatele sovietice de la graniţa ger­mană şi de la cea română, de asemenea armata 23 de la graniţa finlandeză, se înscriu în standardul armatelor de şoc, deşi, repet, nu poartă formal această denumire. Le enumăr în ordinea lor de la nord la sud: 23, 8, 11, 3, 10, 4, 5, 6, 26, 12, 18, 9. În plus, lor li se adaugă armata 16, care este tipică de şoc, avînd în componenţă peste 1000 de tancuri (Arhiva centrală a Ministerului apărării al URSS, fondul 208, opis 2511, dosar 20, pag. 128). Avînd acelaşi standard, spre graniţa germană s-au îndreptat şi armatele 19, 20 şi 21.

Germania avea puternice mecanisme de agresiune: grupările de tancuri. Uniunea Sovietică avea în principiu aceleaşi mecanisme de agresiune. Deosebirea constă în denumire şi în număr: Hitler avea patru grupări de tancuri, Stalin-şaisprezece armate de şoc.

Nu toate armatele de şoc erau completate cu tancuri. Adevărat. Dar ca să apreciezi realist forţa lui Stalin, nu trebuie să iei în calcul numai ceea ce a făcut el, ci şi ceea ce avea intenţia să facă. Invazia germană a oprit Uniunea Sovietică din procesul înfiinţării unui număr de armate de şoc fără precedent. Au fost prefigurate doar liniile generale ale unui plan monstruos. Hitler le-a rupt pe toate, avînd destulă minte să nu aştepte pînă cînd aceste mecanisme de agresiune vor fi edificate pe deplin.
În anii '20 experţii sovietici au folosit termenul de „armată de invazie". Să fim de acord, sintagma nu sună prea diplomatic, îndeosebi pentru statele vecine cu care diplomaţia sovietică se străduia din toate puterile să instaureze „relaţii normale", în anii '30 această expresie prea sinceră a fost înlocuită cu alta, care suna mai frumos: „armată de şoc". Lupul şi-a schimbat părul, dar nu şi năravul: sursele sovietice subliniază că a avut loc doar o schimbare de denumire, nicidecum de esenţă. (V7/, 1963, Nr. 10, pag. 31). 

Însă nici biata îmbinare de cuvinte „armată de şoc", după cum vom vedea, nu se va folosi, deşi majoritatea armatelor sovietice o vor pune în aplicare. Pentru ca înţelesul ei să sune cît mai bine, experţii sovietici au introdus a treia îmbinare de cuvinte: „armată de acoperire". În sinea lor, comuniştii defineau prea limpede sensul acestor vorbe, în jargonul comunist există o adevărată epidemie de astfel de noţiuni. 

„Campanie eliberatoare", „contralovitură", „cucerire cu scop strategic" înseamnă agresiune, lovitură, atac prin surprindere asupra vecinului fără declaraţie de război. Fiecare dintre aceşti termeni este un geamantan cu fund dublu. Conţinutul vizibil al geamantanului slujeşte doar să ascundă marfa secretă. Este păcat că unii istorici, intenţionat sau din ignoranţă, folosesc termenii militari sovietici, fără să ex­plice cititorilor sensul lor autentic. „Armatele de acoperire" erau într-adevăr destinate acoperirii principalelor forţe mobilizate ale Armatei Roşii. Insă „acoperirea" nu era planificată să se facă în apărare, ci prin invazia surprinză­toare pe teritoriul inamicului. 

Aceasta era considerată cea mai bună acoperire pentru desfăşurarea în linişte a mobili­zării şi a introducerii principalelor forţe ale RKKA. Încă de la 20 aprilie 1932, Sovietul militar revoluţionar al URSS a stipulat că acoperirea se va înfăptui prin metoda invaziei, tocmai de aceea armatele de graniţă au primit denumirea de „armate de acoperire". Generalii sovietici considerau că este greşit să se considere că mai întîi va începe războiul şi, apoi, grupările şi armatele sovietice de invazie vor trece graniţa. Ei considerau că mai întîi grupările şi armatele de invazie vor trece graniţa şi tocmai acţiunea lor va constitui începutul războiului.

Iunie 1939 este momentul cînd teoria a pornit să se întruchipeze în practică. Uniunea Sovietică a început desfăşurarea în masă a „armatelor de acoperire" pe gra­niţe. Cu cît Hitler se deplasa mai departe spre vest, cu atît mai mult diplomaţii sovietici vorbesc despre pace şi cu atît mai mult apar „armatele de acoperire" la frontieră.
Ca să nu cădem în capcana diversiunilor, termenul de „armată de acoperire" trebuie luat în ghilimele şi explicat de fiecare dată cititorului că „acoperirea" era considerată o metodă de invazie prin surprindere, ori pur şi simplu trebuie folosită expresia autentică, „armată de invazie".

Printre armatele de invazie obişnuite (un corp moto, două corpuri de infanterie şi cîteva divizii independente) aflăm şi armate de invazie absolut neobişnuite. Sunt trei: 6, 9 şi 1Q. În fiecare din acestea nu sunt trei corpuri de armată, ci şase: două moto, două de cavalerie şi trei de infanterie. Fiecare este deplasată cît mai aproape posibil de graniţă, iar dacă graniţa are o extremitate înspre partea inamicului, aceste neobişnuite armate de invazie se află exact în extremitate. Fiecare este dotată cu armamentul cel mai nou: corpul 6 moto al armatei 10 are pe lîngă celelalte, 452 tancuri de ultimul tip T-34, şi KV, iar corpul 4 moto al armatei 6 are pe lîngă altele, 460 tancuri T-34, şi KV. Diviziile de aviaţie ale acestor armate aveau sute de avioane absolut noi Iak-1, MiG-0-3, IL-2, Pe-2. După terminarea completării, efectivele fiecăreia dintre aceste armate trebuia să aibă în componenţa ei 2350 tancuri, 698 maşini blindate, 400 tunuri şi aruncătoare de mine, peste 250000 soldaţi şi ofiţeri, în afară de efectivul de bază, fiecare trebuia să primească suplimentar 10-12 regi­mente de artilerie grea, unităţi NKVD şi multe altele.

Nu ştiu cum să numim asemenea armate, dar dacă vom folosi doar numerotaţia lor-6, 9, 10-vom cădea în capcana întinsă de Marele Stat Major sovietic încă din 1939. În acest caz le vom prezenta ca fiind armate de invazie absolut obişnuite. Or, ele sunt cu totul neobişnu­ite. Nici în Germania, nici în altă ţară nu a existat ceva asemănător. 

După numărul de tancuri, fiecare dintre arma­te era aproximativ egală cu jumătate din Wehrmacht, avînd în plus superioritate calitativă absolută, însă nici asta nu este totul. Comandamentul sovietic deţinea un număr de corpuri de armată mecanizate, care nu erau incluse în armate, dar erau situate în apropierea frontierei. Includeţi un astfel de corp de armată mecanizat în compo­nenţa unei armate obişnuite şi aceasta va deveni armată de şoc. Sau introduceţi un al doilea corp de armată de acest fel în componenţa unei armate de şoc (de invazie) şi aceasta va deveni de „supraşoc", dacă o putem numi aşa. Şi toate acestea fără schimbarea numărului şi denu­mirii armatei, însă se poate ca în componenţa unei armate de „supraşoc" să se introducă un al treilea corp de armată şi atunci numărul de tancuri dintr-o armată să depăşească tot Wehrmachtul... 

Cum putem numi o astfel de armată? Dacă denumim grupările de tancuri germane (600-1000 de tancuri fiecare) mecanisme de agresiune, cum ar trebui să denumim armatele cu cîte două-trei mii de tancuri fiecare?

Cele trei armate de „supraşoc" sunt excepţii printre celelalte armate de invazie, însă dintre cele trei, una se remarcă în mod deosebit: armata 9. Nu cu mult timp înainte, în timpul Războiului de iarnă, armata 9 era un simplu corp de infanterie (trei divizii infanterie). După Războiul de iarnă, armata 9 a dispărut în ceaţă, apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, apare din nou. Nu este încă suficient completată. E ca un zgîrie-nori neisprăvit, dar care, prin masa sa enormă, acoperă soarele, în iunie 1941 armata 9 era ca un stup neconfigurat al celei mai puternice armate din lume. 

În alcătuirea ei intrau şase corpuri de armată, dintre care două mecanizate şi unul de cavalerie. La 21 iunie 1941 în armata 9 existau în total şaptesprezece divizii, dintre care două de aviaţie, patru de tancuri, două moto, două de cavalerie, şapte de infanterie (puşcaşi). Toate acestea în perfectă asemănare cu alte armate de „supraşoc", iar în componenţa armatei 9 se planifica să se includă încă un corp de armate moto, al 27-lea, condus de generalul--maior LE. Petrov. Corpul de armată a fost înfiinţat în Turkestan şi, fără să se completeze definitiv, a fost mutat în vest. După includerea sa, în componenţa armatei vor fi douăzeci de divizii, printre care şase de tancuri. Dacă s-ar fi completat totul, în componenţa celor şapte corpuri ale armatei 9 ar fi fost 3341 tancuri.

După cantitate erau cu aproximaţie la fel ca întreg Wehrmachtul, după calitate erau şi mai mult. Generalul-colonel P. Belov (pe atunci, general-maior comandantul corpului 2 cavalerie din armata 9) afirmă că şi cavaleria acestei armate trebuia să primească tancuri T-34 (V7/, 1959, Nr. 11, pag.66).

Pînă nu demult, armata 9 avea comandanţi care nu însemnau cine ştie ce nici înainte, nici după. Acum s-a schimbat totul, în fruntea armatei 9 se află un general--colonel. În acea vreme era un titlu extrem de important, în forţele armatele ale URSS erau doar opt general-colo-nei, însă nici unul în trupele de tancuri, nici unul în aviaţie, nici unul în NKVD. În fruntea celor treizeci de armate sovietice erau general-maiori şi general-locote-nenţi. Armata 9 era unica excepţie, în afară de asta, în această armată de excepţie erau adunaţi cei mai de pers­pectivă ofiţeri şi generali. 

Printre aceştia erau trei viitori Mareşali ai Uniunii Sovietice: R.I. Malinovski, M.V. Zaharov, N.I. Krîlov, viitorul mareşal de aviaţie şi de trei ori Erou al Uniunii Sovietice A.I.Pokrîşkin, viitorul mareşal de aviaţie I.P. Psfîgo, viitorii generali de armată LE Petrov, I.G. Pavlovski, P.N. Laşcenko şi mulţi alţi comandanţi talentaţi şi agresivi, care se evidenţiaseră deja în luptă, precum generalul-maior de aviaţie, în vîrstă de 28 ani, A.S. Osipenko, sau în care se puneau speranţe (în cea mai mare parte confirmate). Avem impresia că o mînă plină de solicitudine a ales cu grijă ce era mai bun şi mai de perspectivă pentru această armată neobişnuită. Unde a fost repartizată ea?

Şi iată că facem o unică, dar însemnată descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă NU LA GRANIŢA GERMANĂ.

Faptul e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia armatei 9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat LA GRANIŢA ROMÂNEASCĂ.

După prima dispariţie, armata 9 apare subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o „campanie eliberatoare" în Basarabia, iar sursele sovietice arată că, „armata 9 s-a înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importante" (V7/, 1972, Nr. 10, pag.83). Pregătirea armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi, în ajunul „campaniei eliberatoare", armata a fost inspectată de K.K. Rokossovski, abia eliberat din închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud,_avînd calitatea de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese armata 7 în Finlanda. Frontul era comandat de G.K. Jukov personal. După o scurtă „campanie eliberatoare", armata 9 dispare din nou. 

Apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse „eli­berarea" cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce? Pentru apăra­re? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din cele mai elementare considerante geografice, însă noua „campanie elibera­toare'^ armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. 

O lovitură asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului. Petrolul este sîngele războiului, iar inima Germaniei, oricît ar părea de curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură direct în inima Germaniei.

Iată de ce cei mai de perspectivă comandanţi au ajuns în armata 9. Armata 9 a apărut deodată, la mijlocul lui iunie 1941. Însă acest deodată este aparent. Armata 9 s-a aflat întodeauna aici, cel puţin de pe la mijlocul lui 1940. Oficial, denumirea ei n-a fost folosită un timp, iar ordinele veneau de la statul-major al regiunii direct la corpurile de armată. Statul-major al armatei 9 şi statul-major al regiunii militare Odesa (creat, apropo, în octombrie 1939) s-au unificat într-un tot, apoi s-au despărţit. La 13 iunie 1941 a avut loc o astfel de dispersare.

Experienţa ne arată că, după apariţia unei armate de şoc la graniţa unui stat mic, urmează la interval de aproximativ o lună ordinul „de a elibera" teritoriile înveci­nate. Indiferent cum ar fi evoluat evenimentele după invazia trupelor sovietice în Germania (care, ca şi Uniunea Sovietică, nu s-a pregătit de apărare), soarta războiului putea să se rezolve departe de principalele cîmpuri de luptă. Este evident că Stalin a luat în calcul acest lucru. De aceea armata 9 era cea mai puternică. De aceea, încă din martie 1941, cînd armata 9 nici nu exista din punct de vedere oficial, a apărut în cadrul ei un tînăr, dar teribil de cutezător general-maior, R.I.Malinovski. 

Este acelaşi Malinovski care peste patru ani va uimi lumea, traversînd un pustiu şi munţi din Manciuria.

În 1941, în faţa lui Malinovski şi a tovarăşilor săi din armata 9 se afla o sarcină absolut simplă. Nu trebuiau să traverseze 810 kilometri ca în Manciuria, ci 180; nu prin pustiu şi prin munţi, ci în cîmpie şi pe şosele practicabile. Atacul urma să se dea nu asupra armatei japoneze, ci asupra unei alte armate, cu mult mai slabă: cea româ­nească, în afară de aceasta, planurile prevedeau ca armata 9 să primească de trei ori mai multe tancuri decît avea să primească armata 6 tancuri de gardă în 1945.

Hitler a făcut ca toate acestea să nu se întîmple. În comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva Uniunii Sovietice. Prin­tre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal pentru Germania. Toate acestea nu sunt născociri ale „propagandei lui Goebbels". Armata 9 de „supraşoc" a luat fiinţă ca armată pur ofensivă. Genera -lul-colonel P.Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că, „fiecare misiune defensivă este ceva de scurtă durată" (V7/, Nr. 11, pag.65). De fapt, de această boală sufereau toate armatele, nu numai armata 9

O informaţie cu mult mai interesantă despre starea de spirit în armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice, mareşalul de aviaţie A.I. Pokrîşkin (pe atunci locotenent major, locţiitor al comandantului escadrilei de avioane de vînătoare din cadrul armatei 9). Iată discuţia lui cu un „burtă-verde care nu fusese tăiat pînă atunci" şi căruia „eliberatorii" îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia „eliberată", în primăvara lui 1941.
-  O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
-  Cîndva am să-l văd, i-am răspuns cu convingere. Stăpînul magazinului a făcut ochii cît cepele, aşteptînd ce voi spune mai departe.
A trebuit să schimb tema discuţiei" (A.I. Pokrîşkin, Cerul războiului, pag. 10).

Nu voim să credem că prin planul „Barbarossa" Hitler a apărat Germania de atacul trădător al trupelor sovietice asupra Bucureştilor şi Ploieştilor.

În acest caz, haideţi să-i credem pe cei din tabăra opusă, însă cei din tabăra opusă spun acelaşi lucru. Chiar şi locotenenţii ştiau că în curînd vor merge în România. Un ofiţer sovietic n-are dreptul să călătorească în calitate de turist peste hotare. Uniunea Sovietică nu este Imperiul rus cu libertăţile sale. În ce calitate putea să călătorească Pokrîşkin în România, dacă nu ca „eliberator"? în vorbele tînărului ofiţer nu era fanfaronadă: după război, Big Brother, tovarăşul Pokrîşkin, a vizitat Bucureştiul „elibe­rat". Hitler a făcut tot ce-a putut ca să împiedice acest lucru, dar nu a reuşit. A reuşit doar să amîne „eliberarea" inevitabilă.


va urma