Omerta (10)

Mario Puzo

Dintr-o dată Nicole se înfurie. 
— Poate că tata m-a ajutat să deschid nişte uşi, dar meritul de a fi reuşit în carieră îmi aparţine exclusiv. A trebuit să mă lupt cu rechinii ăia de la firmă pentru tot ce-am obţinut. Eu sînt cea care a stat cîte optzeci de ore pe săptamînâ citind rapoarte. 
Făcu o pauză şi continuă cu un glas rece. Acum vorbea cu Astorre. 
— Şi aş vrea să ştiu de ce te-a lăsat tata răspunzi de toate băncile lui. Ce dracu' ai tu de-a face cu asta? In vocea lui Astorre se simţea neajutorarea şi dorinţa de a se 
scuza. 
— Nicole, îţi jur că nu ştiu nici eu. N-am cerut nimic. Am afacerea mea şi îmi place sâ cînt şi să călăresc. In afara de asta, e şi o parte buna a lucrurilor pentru voi. Eu trebuie să fac toată munca, iar profitul se împarte în mod egal între toţi patru. 
— Dar deţii controlul şi nu eşti decît vărul nostru, spuse Nicole, adăugind sarcastic: înseamnă ca i-a plăcut foarte mult cum cînţi. Valerius întreba: 
— Ai de gînd să conduci băncile singur? 
Vocea lui Astorre răspunse cu falsă oroare: 
— Vai, nu. Nicole îmi va da o listă cu nume de candidaţi. 
In glasul lui Nicole se simţeau lacrimi de frustrare cînd spuse: 
— Tot nu înţeleg de ce tata nu m-a ales pe mine. De ce? 
— Pentru că a vrut ca nici unul dintre copiii lui să nu aibă un ascendent asupra celorlalţi, explică Marcantonio. 
Astorre spuse calm: 
— Poate că a vrut să vă protejeze pe toţi de pericole. 
— Ce părere ai de individul ăla de la F.B.I. care a venit la noi de parcă eram prieteni de cînd lumea? întrebă Nicole. L-a vînat pe tata ani de zile. Şi acum are impresia că o să-i dăm pe tavă toate secretele familiei noastre. Ce idiot! 
Cilke simţi cum îi năvăleşte sîngele în obraji. Nu merita asta. Valerius spuse: 
— îşi face datoria şi nu-i o treabă uşoară. Cred că este un om foarte inteligent. A trimis la închisoare o mulţime de prieteni de-ai bătrînului. Pentru mult timp. 
— Informatori, trădători, spuse Nicole cu dispreţ. Legile RICO s-au aplicat foarte selectiv. Puteau foarte bine să-i trimită pe jumătate dintre liderii noştri politici la închisoare conform acelor legi şi majoritatea celor cinci sute de deţinători ai celor mai mari averi. 
— Nicole, eşti avocata unei corporaţii, o linişti Marcantonio. Lasă porcăriile astea. 
Astorre spuse gînditor: 
— De unde îşi iau agenţii F.B.I. costumele alea fantastice? O fi vreun croitor special „numai pentru F.B.I."? 
— E vorba de felul în care le poartă, spuse Marcantonio. Ăsta-i secretul. Dar la televizor nu putem arăta un tip precum Cilke. Absolut sincer, absolut cinstit, onorabil în toate privinţele. Cu toate acestea, nu poţi avea niciodată încredere în el. 
— Marc, lasă naibii show-urile tale caraghioase, spuse Valerius. Ne aflăm într-o situaţie ostilă şi avem de analizat două aspecte semnificative, care ţin de logică. De ce şi cine? De ce a fost ucis tata? Apoi, cine ar fi putut să o facă? Toată lumea spune că nu avea duşmani sau ceva ce sâ-şi fi dorit ceilalţi. 
— Am depus o cerere să văd dosarul lui tata de la F.B.I., spuse Nicole. Poate aflăm ceva. 
— La ce bun? spuse Marcantonio. Oricum, nu putem face nimic. 
Tata ar fi vrut să dam totul uitării. Să lăsăm autorităţile să rezolve. Nicole spuse batjocoritor: 
— Deci ne doare-n cot cine l-a ucis pe tata? Tu ce crezi, Astorre? Eşti de aceeaşi părere? Vocea lui Astorre era blîndă, rezonabilă. 
— Ce putem face? L-am iubit pe tatăl vostru. îi sînt recunoscător că a fost atît de generos cu mine în testament. Dar haideţi să aşteptăm şi să vedem ce se va întîmpla. De fapt, mie îmi place Cilke. Dacă e ceva de găsit, va găsi. Toţi patru avem vieţile asigurate, de ce să ni le întoarcem pe dos? Făcu o pauză, apoi spuse: 
— Auziţi, eu trebuie sâ-l sun pe unul dintre furnizorii mei, aşa că o să plec. Dar voi puteţi să rămîneţi şi să discutaţi pe îndelete. 
Pe bandă urmă un moment lung de tăcere. Cilke nu-şi putu reţine un sentiment de bunăvoinţă faţă de Astorre şi unul de resentiment faţă de ceilalţi. Totuşi era mulţumit. Nu erau periculoşi; nu aveau să-i facă necazuri. 
— Eu îl iubesc pe Astorre, se auzi vocea lui Nicole. A fost mai apropiat de tatăl nostru decît oricare dintre noi. Dar e cam tont. Marc, crezi că are vreo şansă cu cîntatul ăla al lui? 
Marcantonio rîse. 
— In munca noastră, vedem mii ca el. E ca un mare jucător de fotbal care joaca într-un liceu de provincie. E bunicel, dar n-are resurse. Are însă o afacere prosperă şi îi place ce face, aşa că ce mai contează? —  Ţine sub control bănci de miliarde de dolari — toata averea noastră, şi pe el nu-l interesează decît cîntatul şi călăritul, spuse Nicole. Valerius zise cu tristeţe şi umor: 
— Ca şi cum ai merge la teatru pus la patru ace şi ai avea loc pe strapontină. 
Nicole interveni: 
— Cum a putut tata să ne facâ una ca asta? 
—  Se descurcă foarte bine în afacerea aia cu macaroane, spuse Valerius. 
— Trebuie să-l protejăm pe Astorre, spuse Nicole. E prea moale ca să conducă bănci şi prea încrezător ca să aibă de-a face cu Cilke. După terminarea benzii, Cilke se întoarse către Boxton. 
— Ce părere ai? întreba el. 
— Ei bine, la fel ca Astorre, şi eu cred că eşti un tip splendid, spuse Boxton. 
Cilke rîse. 
— De fapt, voiam să te întreb dacă crezi că aceşti oameni pot fi socotiţi suspecţi de crimă. 
— Nu, răspunse Boxton. In primul rînd, sînt nişte copii, în al doilea, nu au experienţa necesară. 
— Sînt suficient de inteligenţi, replică Cilke. Au pus exact întrebarea care trebuie. De ce? 
— Ei bine, nu-i de competenţa noastră, spuse Boxton. E o problemă locală, nu federală. Sau ai vreo pistă? 
— Bănci internaţionale, spuse Cilke. Dar n-are rost să mai cheltuim banii Biroului; anulează urmărirea telefoanelor. 

Kurt Cilke iubea cîinii pentru că nu puteau conspira. Nu puteau sâ-şi ascundă ostilitatea şi nu erau vicleni. Nu-şi pierdeau nopţile planuind cum sâ jefuiască sau să ucidă alţi cîini. Trădarea nu se număra printre activităţile lor. Avea doi ciobăneşti germani care îi păzeau casa şi cu care se plimba noaptea prin păduricea din apropiere, într-o absoluta armonie şi încredere. 

Cînd ajunse acasâ în acea seară, era mulţumit. Situaţia nu prezenta nici un pericol, cel puţin în ceea ce îi privea pe copiii lui Don Aprile. Nu va avea loc nici o vendetta sîngeroasâ. 

Cilke locuia în New Jersey cu soţia lui, pe care o iubea profund, şi cu fiica lui de zece ani, pe care o adora. Casa lui era blindată cu un sistem de securitate excelent pus la punct, la care se adăugau cei doi cîini. Totul pe banii guvernului. Soţia lui refuzase să înveţe să mînuiască arma, iar el se baza pe anonimatul în care trăiau. Vecinii credeau că este avocat (şi acesta era adevărul), aşa cum credea şi fiica lui. Cilke îşi ţinea pistolul şi legitimaţia F.B.I. încuiate cînd era acasâ. 

Niciodată nu-şi lua maşina la gară cînd pleca în oraş. Cine ştie ce tîlhari mărunţi îi puteau fura radioul. Cînd se întorcea în New Jersey, o suna pe soţia lui pe celular şi ea venea sâ-l aştepte. Drumul pînâ acasă dura cinci minute. 

In aceasta seară, Georgette îl sărută veselă pe gura. Atingerea fu plină de căldură. Fiica lui, Vanessa, plină de o energie fâra limite, se repezi să-l îmbrăţişeze. Cei doi cîini se gudurară pe lîngă ei, dar el îi linişti. Toţi intrară fără probleme în marele Buick. 

Cilke preţuia mult aceste momente. Cînd era în mijlocul familiei, se simţea liniştit, la adăpost. Ştia că soţia lui îl iubeşte. Ii admira caracterul, faptul că îşi făcea munca fără ură şi înşelătorie, cu un simţ al dreptăţii faţa de semenii lui, indiferent cît de nelegiuiţi erau aceştia. La rîndul lui, el îi admira inteligenţa şi avea destula încredere în ea cît 
să-i povestească despre ce făcea. Dar bineînţeles că nu-i putea spune totul. Iar ea era oricum ocupată cu propria muncă: scria despre femei celebre din istorie, preda etica la un colegiu local şi lupta pentru cauzele sociale. 

In această seară, Cilke o urmărea pe soţia lui cum pregătea cina. Il fermecase întotdeauna frumuseţea ei. O privea pe Vanessa cum pune masa, imitîndu-şi mama, încercînd chiar sa se mişte cu o graţie de balerină, ca ea. Georgette nu avea încredere în ajutorul de orice fel în gospodărie. O învăţase şi pe Vanessa să se descurce singură. La şase ani, Vanessa îşi făcea patul, îşi făcea curat în cameră şi o ajuta pe mama ei la gătit. Ca de obicei, Cilke se întreba de ce îl iubea soţia lui şi se simţea binecuvîntat de această iubire. 

Mai tîrziu, după ce o culcară pe Vanessa (Cilke verifică daca funcţiona soneria pe care fetiţa o putea folosi dacă avea nevoie de ei), intrară în dormitorul lor. Şi, ca întotdeauna, Cilke simţi fiorul de veneraţie aproape religioasă care îl cuprindea cînd îşi vedea soţia dezbrâcîndu-se. Atunci ochii ei imenşi, cenuşii şi atît de inteligenţi se 
înceţoşau de iubire. Şi după aceea, cînd adormeau, ea îl ţinea de mînă ca să străbată împreună lumea viselor. 

Cilke o cunoscuse cînd investiga organizaţiile radicale din colegiile bănuite de acte teroriste minore. Ea era activistă politică şi preda istoria la un mic colegiu din New Jersey. Investigaţiile lui dovediseră că era pur şi simplu liberală, dar nu avea nici o legătură cu grupul radical extremist. Toate acestea le scrisese în raport. 
Dar cînd o interogase în cadrul investigaţiilor, fusese izbit de absoluta ei lipsă de prejudecăţi sau ostilitate faţă de el ca agent F.B.I. De fapt, se arătase curioasă faţă de munca lui, de părerea lui faţa de această muncă, iar el, lucru curios, îi răspunsese cinstit: că era pur şi simplu unul dintre paznicii unei societăţi care n-ar fi putut exista fără legi. Adăugase, pe jumătate în glumă, că era scutul care stătea între oamenii ca ea şi cei care nu s-ar da în lături s-o devoreze doar pentru a-şi îmbogăţi palmaresul. 

O curtase pentru puţin timp. Se căsătoriseră rapid, pentru ca raţiunea să nu intre în conflict cu dragostea, deoarece amîndoi recunoşteau că erau caractere opuse aproape în toate privinţele. El nu-i împărtăşea nici o opinie; în privinţa lumii în care trăia el, era o naivă. 

In mod hotârît, nici ea nu-i împărtăşea veneraţia faţă de Birou. Dar îl asculta cînd se plîngea sau cînd îşi exprima revolta faţă de asasinarea morală a omului considerat un sfînt al F.B.I.-ului, J. Edgar Hoover. 
— îl descriu ca pe un homosexual ascuns şi un bigot reacţionar. 
Dar el n-a fost decît un om devotat care n-a reuşit să aibă o conştiinţă liberala. 
El îi mărturisise: 
— Scriitorii descriu EB.I.-ul ca pe un fel de Gestapo sau K.G.B. Dar noi n-am recurs niciodată la tortură şi n-am înscenat nimic pentru nimeni — spre deosebire de N.Y.P.D., de exemplu. N-am fabricat niciodată dovezi. Puştii din colegiu şi-ar pierde libertatea dacă n-am fi noi. Aripa de dreapta i-ar distruge, aşa sînt de nepregătiţi politic. 
Ea zîmbise înduioşată de patima cu care vorbea. 
— Nu te aştepta să mă schimb, îi spuse, zîmbind. Dacă ceea ce spui e adevărat, nu avem de ce să ne certăm. 
— Nu vreau să te schimbi, spusese Cilke. Iar dacă EB.I.-ul ne afectează relaţia, o să-mi găsesc altă slujba. 

Nu era nevoie sâ-i spunâ ce sacrificiu ar fi însemnat asta pentru el. 
Dar cîţi oameni pot spune că sînt absolut fericiţi, că există o fiinţă omenească în care pot avea totala încredere? îl liniştea enorm faptul că trebuia să o protejeze şi să rămînă credincios spiritului şi trupului ei. Iar ea simţea grija lui permanentă pentru siguranţa şi supravieţuirea ei. 

Lui Cilke îi lipsea enorm soţia lui cînd trebuia sa plece la cursurile de pregătire. Nu-l tentau niciodată alte femei, pentru că nu voia să fie un conspirator împotriva ei. Trăia cu gîndul întoarcerii la ea, la zîmbetul ei încrezător, la trupul ei ispititor, cînd îl aştepta în dormitor goală, vulnerabila, iertîndu-l pentru munca lui, o binecuvîhtare în viaţa lui. 

Dar fericirea îi era umbrită de secretele pe care nu putea să i le mărturisească, de complicaţiile grave care apăreau în munca lui, de intrarea într-o lume care colcăia de bărbaţi şi femei de ultimă speţă, scursori ale societăţii, a câror imagine îi bîntuia mintea ca o obsesie. 

Dacă n-ar fi fost ea, nici n-ar fi meritat să mai zăbovească pe acest pâmînt. 
La începuturile căsniciei lor, cînd încă mai tremura pentru fericirea lui, făcuse singurul lucru din viaţa lui de care se ruşina cu adevărat. 
Pusese microfoane în propria casă şi înregistrase tot ce spusese soţia lui, şi apoi ascultase benzile la subsol. Analizase fiecare inflexiune a vocii ei. Iar ea trecuse testul; nu fusese nici o clipă răutăcioasă, meschină sau trădătoare. Făcuse lucrul acesta timp de un an. 
Faptul că îl iubea în ciuda imperfecţiunii lui, în ciuda şireteniei lui fatale, a nevoii de a-şi vîna semenii, i se părea lui Cilke un adevărat miracol. Dar se temea în fiecare secundă că ea va descoperi adevărata lui fire şi apoi îl va urî. Aşa se face că ajunsese să fie cît se poate de exigent în munca lui şi îşi căpătase reputaţia de om corect. 

Georgette nu se îndoise de el niciodată. îi dovedise asta într-o seară, cînd erau invitaţi la cină, la directorul F.B.I., împreună cu alte douăzeci de persoane, un act semioficial şi un semn de onoare. 
La un moment dat, directorul prinsese un moment în care rămăsese doar cu Cilke şi soţia acestuia. Atunci îi spusese lui Georgette: 
— Din cîte ştiu, sînteţi antrenata în numeroase cauze liberale. Vă respect dreptul de a face acest lucru, fireşte. Dar cred că nu aţi înţeles foarte bine că acţiunile dumneavoastră ar putea periclita cariera lui Kurt în cadrul Biroului. 
Georgette îi zîmbise directorului şi spusese pe un ton grav: 
— Ba ştiu foarte bine, şi asta ar putea fi greşeala şi ghinionul Biroului. Desigur ca, dacă activităţile mele ar deveni o problemă, soţul meu ar demisiona. 
Directorul se întorsese către Cilke cu o expresie surprinsă. — E adevărat? îl întrebase el. Ai demisiona? 
Cilke nu şovăise. 
— Da, e adevărat. îmi prezint cererea de demisie şi mîine, dacă doriţi. 
Directorul rîsese. 
— Nu, nu. Nu dăm prea des peste oameni ca tine. 
Apoi îi aruncase lui Georgette o privire severă, aristocratică. 
— Sub papucul nevestei: iată ultimul refugiu al omului cinstit, spusese el. 
Toţi rîseserâ la gluma aceea de un gust îndoielnic, pentru a arăta că erau binevoitori. 


va urma