vineri, 27 mai 2016

Apocalipsa Europei? (2)


Paul Ghiţiu




Despre război şi minciună în Islam


Spuneam că softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.
Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un  program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.






Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande –, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?

Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu, se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). In plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, „cărți sfinte”, Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.

Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului,  glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) – o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că  astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.



Jihadul


Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-‘Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză  este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.

Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”.  Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X  “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al  scrierii “Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:

Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.

Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:
Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.

Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un  interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică  faţă de prolema musulmanilor în Europa.

În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.

Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.



Islam/islamism şi depresia islamică teroristă


Pentru a ne anestezia vigilenţa şi şi a ne altera inteligenţa, Sistemul foloseşte mai multe tehnici, preluate cu mult succes şi de către jihadiştii din întreaga lume. Două dintre ele sunt probabil cele mai importante şi, după o scurtă punere în temă în cele ce urmează, voi reveni mai târziu pe larg asupra lor.

Prima este cea a antirasismului şi a drepturilor minorităţilor, care, din nişte idealuri nobile şi nişte concepte generoase, s-au transformat într-o  teroare intelectuală şi o cenzură a libertăţii de gândire şi de expresie. Alain Finkielkraut, considerat “unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani”, a şi etichetat antirasismul ca “comunismul secolului 21”. Musulmanii militanţi, cu susţinere financiară de la state islamice, în primul rând Arabia Saudită, dar şi finanţări extrem de generoase de la autorităţile locale, au împânzit Occidentul cu asociaţii şi fundaţii pentru drepturi şi libertăţi, de fapt, după cum voi exemplifica, paravane pentru propaganda islamistă şi acţiuni teroriste.

O a doua a fost cea a adormirii vigilenţei prin oferirea unei ţinte false: islamismul. De fapt a unei duble antagonice care să ne deruteze: islamul bun, format din moderaţi, regatul păcii şi iubirii; islamismul, regatul radicalilor, răul personificat în fundamentalişti şi terorişti. Pentru a nu fi etichetate ca rasiste, declaraţiile publice şi documentele oficiale ale autorităţilor din statele occidentale, nu-i identifică pe teroriştii ca musulmani, ci doar ca terorişti, extremişti, jihadişti (de parcă jihadul l-ar fi inventat, de exemplu, taoiştii).

Să urmărim 3 opinii despre islam ale unor personaje care provin din lumea islamului. Prima este cea a  doamnei Wafa Sultan, medic din Siria, stabilită împreună cu familia în Statele Unite. Într-o conferinţă (https://www.youtube.com/watch?v=RFN8ahYN1b0) ea spune printre altele:  “M-am decis să combat islamul; nu islamul politic, nu islamul militant, nu islamul radical, nu islamul wahabist, ci islamul în sine, islamul pur şi simplu. Cred că Occidentul a inventat toţi aceşti termeni pentru a rămâne corect politic… Islamul nu a fost niciodată prost înţeles. Chiar islamul în sine este prolema. Dar nimeni nu are curajul să spună adevărul. Nimeni nu caută cu adevărat rădăcinile terorismului, care sunt chiar această maşină de spălat creierele, care este islamul. Islamul este exact ceea ce a spus şi a făcut profetul Mohamed.”

A doua este a unui professor de ştiinţe politice din Tunisia, Salem Ben Ammar, care trăieşte în Franţa.  Într-unul din multele sale texte, privind islamul în sine şi islamul şi lumea înconjurătoare, Ben Ammar spune: “Discipolii islamului sunt ghidați necontenit în acțiuni de o forță superioară, stăpână a voinței și a vieții lor. Viermele este chiar rodul fructului musulman. Dacă mulți dintre musulmani au ales calea terorismului, ei n-au făcut-o de plăcere, sau datorită vreunei predispoziții nihiliste, sau a vreunui puseu sinucigaș, ci pentru ca au fost conditionați psihologic si ideologic de îndoctrinarea religioasă din paginile Coranului… Coranul le servește de catalizator și le procură senzația de putere și de invincibilitate. Cu cât se îmbată mai mult din studiul lui, cu atât dobândesc mai mult convingerea că sunt invulnerabili și conduși de o forță greu de descris, care îi face să piardă legătura cu realitatea și, mai ales, instinctul de conservare atât de propriu oamenilor normali.”

Al treilea avertisment este al lui Mosab Hassan Youssef , un palestinian, care a făcut parte din conducerea Hamas, împreună cu tatăl, Sheikh Hassan Yousef, co-fondator al organizaţiei, şi cu fraţii săi. Între 1997 şi 2007, din dorinţa de a ajuta la curmarea violenţei şi supărat pentru folosirea de către tovarăşii săi din Hamas a civililor, şi mai ales a femeilor şi copiilor, ca scuturi umane, devine agent al serviciului israelian de Securitate, Shin Bet. În1999 se creştinează în ascuns, convertire pe care o anunţă public în 2008, după ce ajunge, în 2007, în SUA. Este invitat frecvent să vorbească despre Hamas şi terrorism. Într-o  declaraţie despre musulmanii moderaţi şi cei fundamentalişti el spune: “Totuși adevăratul musulman este mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf, spre Jihad. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați.”

Evident nu toţi musulmanii normali devin, sau vor deveni radicali fundamentalişti. Stau ca dovadă cei 60.000 de musulmani din România provenind din turcii şi tătarii aşezaţi aici în trecut. Stau dovadă şi cei din alte state est şi central europene. Stau dovadă şi primii musulmani ajunşi, de exemplu, în Franţa sau în Marea Britanie cu zeci de ani în urmă. Softul radicalizării există însă în fiecare dintre ei şi, în anumite condiţii el se activează: Fie din cauza nemulţumirii, din cauza nefericirii, din cauza unui tratament advers, din cauza depresiilor nervoase (!!!) (Depresia a fost invocată pentru Mohammed Merah, Medhi Nemmouche, les frères Kouachi, Amedy Coulibaly, Yassin Salhi – cazul Charlie, pentru Seifeddine Rezgui, ucigaşul lui Sousse în Tunisia a fost de asemenea prezentat de către familia sa ca fiind “deprimat”. 

Aceeaşi ipoteză pentru Nidal Malik Hassan, jihadistul de la Fort Hood din Texas, pentru Mohammad Abdulazeez, jihadistul din Chattanooga, Tennessee, sau pentru Syed Farook, unul dintre jihadiştii din San Bernardino.); din cauze care ţin de dorinţa de avere şi de putere,  ori pur şi simplu pentru că ceva neştiut se declanşează şi afectează gândirea persoanei respectiv. Ajung astfel să devină terorişti, musulmani care până la un moment dat nici nu fuseseră interesaţi de partea religioasă a identităţii lor, musulmani cu o carieră de invidiat, sau chiar persoane de altă origine şi religie, care aderă la islam. Nu întâmplător aflăm, deocamdată, despre cei mai mulţi dintre teroriştii europeni şi americani, că erau nişte persoane liniştite, politicoase, amabile etc.

Radicalizarea moderaţilor se poate exemplifica cu sute de exemple din toate statele vest europene şi din SUA. De exemplu, în Franţa, nici cel arestat în aprilie, nici cel care şi-a decapitat patronul în iunie, încercând să arunce în aer o uzină de produse chimice, nici cel care a încercat la începutul lui 2016 să omoare nişte soldaţi, nu erau membri ai unei reţele teroriste. Despre acesta din urmă procurorul de caz a declarat că nimic nu lasă să se întrevadă apartenenţa sa la o reţea teroristă, că e vorba de un individ solitar, un personaj, până atunci, aparent normal. Iată, deci, şi e importantă de reţinut pentru demonstraţiile viitoare privind probabilitatea unor confruntări sângeroase, şi varianta terorismului imposibil de monizotizat, aleatoriu, în afara structurilor organizate, venit ca din neant.


Un exemplu perfect, în acest sens, ni-l oferă o ştire recentă din România:
Astfel, începând cu anul 2014, Jamal A. Abdel Jabbar Khalil Shalash a parcurs un proces progresiv de (auto)radicalizare ca urmare a accesării sistematice a propagandei online a unor entităţi teroriste jihadiste prezente în arealul de conflict siriano-irakian şi, în special, Daesh, echivalentul arab al acronimului în limba engleză ISIS (Islamic State in Iraq and Syria).

SRI a mai transmis că iordanianul a derulat în mediul virtual, dar și în relațiile cu cei cunoscuți, o susţinută propagandă jihadistă, de radicalizare şi recrutare ideologică în favoarea Daesh, încercând chiar să legitimeze modul de operare al organizaţiei, inclusiv atacurile comise recent la Paris. De altfel, susţinerea necondiţionată pe care acesta o manifestă faţă de acţiunile Daesh include şi disponibilitatea de a se implica în acţiuni împotriva României. (Hot News)

Pentru a susţine afirmaţia despre transformarea în jihadişti a unor convertiţi sosiţi din afara islamului, iată tot de la noi o altă ştire recentă despre un elev, Luigi C. B., după botez Omar al-Faruq, din Craiova:

“Procurorii DIICOT l-au ridicat pe tânărul de 17 ani suspect de propagandă jihadistă şi l-au dus la sediul instituţiei pentru audieri. Craioveanul era radicalizat și întreținea legături cu membri ai ISIS, iar, în paralel, încerca să racoleze adepți. El le trimitea mesaje inclusiv colegilor de școală, pentru a-i determina să creeze o grupare jihadistă, susțin surse judiciare.” (EVZ).

Şi pentru a ilustra şi faptul că reţelele islamiste lucrează sub acoperirea unor asociaţii, fundaţii şi moschei (oficiale sau clandestine) să vedem şi unde se şcolea tânărul Luigi:
“Locul în care tânărul mergea să „se închine” se află pe strada Grigore Pleşoianu. Acolo îşi află sediul fundaţia “Europe Trust”. Fondatorul acesteia este Ibrahim El-Zayat, lider al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa (FIOE).



Femeile voastre, târfele noastre, viermilor!


Spuneam că atentatele din Franţa anului 2015 au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori, un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi.

Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în multe dintre statele Europei de Vest (de exemplu, cca. 10 % în Franţa, Suedia, Germania şi pe aproape în altele) de la care ştiu deja că, demografic, victoria şi viitorul sunt ale  lor. Şi mai ştiu ceva: că în favoarea lor lucrează un formidabil conglomerat financiaro-politico-media occidental împreună cu toate instituţiile şi ramificaţiile sale din societatea vestică, inclusiv o mare parte din societatea civilă. În plus, intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor fanatici, a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pământ, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sunt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii vor avea parte dincolo de această viaţă. Musulmanii ştiu acum că Europa va fi a lor peste 30 de ani. Ar putea aştepta, chiar mai puţin, pentru a prelua puterea politic, la început în alianţă cu politicieni indigeni. Dar de ce să aştepte atâta? Ce să facă până atunci? Presiunea este prea mare. Au fost răscoliţi, împinşi de spate, plătiţi, ajutaţi să ajungă în Europa. Şi vor continua să vină. Nu va fi de lucru decât pentru câţiva, nu vor fi locuinţe, nu vor fi, în final, nici bani. Nu e mai simplu să pornească deja războiul de cucerire?

Şi această stare, această siguranţă a cuceritorului s-a transmis şi celor din afară. Aţi văzut supărarea şi determinarea migratorilor de la graniţe, sau din interiorul unor state de tranzit? Aţi văzut determinarea şi agresivitatea lor? Ale cui păreau acestea? Ale unor refugiaţi speriaţi şi umili, sau ale unor personaje care îşi cunosc bine drepturile. Printre care, acela de a veni în Europa ca acasă, pentru că, în minţile lor, Europa este Dar al-Harb, ţinuturile războiului, care trebuie cucerite de la necredincioşi.

După ce ani buni au fost nu numai toleraţi ca traficanţi, agresori, incendiatori, neplătitori de taxe, ba şi răsfăţaţi cu subvenţii consistente de la stat, cu locuinţe cu chirie nesemnificativă sau deloc; după ce şi-au putut întinde în linişte şi cu ajutor de la buget reţeaua de organizaţii islamiste şi de moschei, în mare parte faţadă pentru activităţile islamiste dure; după ce autorităţile occidentale s-au făcut surde la plângerile celor care au avut de suferit din cauza turbulenţilor islamişti, ba chiar şi-au inculpat  proprii cetăţeni pentru vina de islamofobie, adică pentru semnalarea adevărului; după ce Occidentul şi-a transformat femeile în prostituate, umplând panourile de pe străzi, zidurile, ecranele televizoarelor, internetul cu “femeia trup” destinată să vândă orice, inclusiv pe ea însăşi; după ce şi-a transformat bărbaţii în femei, după ce au dărâmat familia şi i-au transformat pe copii în obiecte-marfă pentru plăcerea dezaxaţilor, adică după ce au instaurat homosexualitatea şi pedofilia ca normalitate; după ce şi-au “castrat” psihic bărbaţii şi femeile; după ce i-au invitat şi continua să-i invite pe aşa-zişii refugiaţi să le ocupe oraşele şi ţările, ce altceva era cel mai normal să se întâmple, dacă nu ca aceştia să iasă în stradă şi să-şi pretindă ceea ce li s-a promis?

Dacă încă nu credeţi că în Europa de Vest s-a declanşat rebeliunea musulmană, deocamdată sub forma unor hărţuieli aproape zilnice, pentru cucerirea acesteia şi că suntem în pragul unor războaie civile crâncene, care vor modifica fundamental continentul nostru, să urmărim puţin configurarea celor două linii ale frontului şi evenimentele din teren la acest început de an. Astăzi, atacatorii.


va urma





















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu