luni, 9 mai 2016

Spargatorul de gheata (17)


Victor Suvorov






Operaţiunea complexă, cu participarea navelor fluviale, a aviaţiei, a artileriei, a unităţilor Armatei Roşii şi NKVD, a fost elabo­rată cu maximă precizie. Totul a fost pregătit, verificat de mai multe ori, aprobat, în dimineaţa de 26 iunie 1941, steagul roşu a fost ridicat deasupra catedralei din centrul oraşului Chilia, în mîinile trupelor sovietice se afla un puternic cap de pod pe teritoriul românesc, cu o întindere de 70 km. Flotila Dunării se pregăteşte pentru acţiuni ofensive în susul fluviului. Nu trebuie să parcurgă decît 130 km, ceea ce în lipsa unei rezistenţe (iar aceasta aproape că nu exista) înseamnă o noapte de deplasare, în ajutorul flotilei poate să vină corpul 3 desant aerian, situat în zona Odesa.


Flotila Dunării putea lesne să parcurgă în susul fluviului cîteva zeci de kilometri. A demonstrat-o mai tîrziu. Formată a doua oară, în 1944, fără să aibă aviaţie, nici monitoare grele, Flotila de război a Dunării a urcat 2000 km pe cursul fluviului şi a luptat în preajma Vienei. În 1941, Flotila Dunării avea mult mai multe forţe şi întîmpina mult mai puţină rezistenţă din partea inamicului.

Hitler şi Stalin au înţeles perfect expresia „petrolul este sîngele războiului". Generalul-colonel A. Lodl mărtu­riseşte că, într-o discuţie cu Guderian, Hitler a declarat: „Vreţi să atacaţi fără petrol-bine, să vedem ce-o să iasă din asta? 

Stalin s-a preocupat serios de problemele viito­rului război mondial încă din 1927. Pentru Stalin petrolul era o problemă centrală de strategie. Iată declaraţia lui din 3 decembrie 1927: „Nu se poate purta un război fără petrol, iar în viitorul război cel ce va avea superioritate în problema petrolului, acela va avea şanse de victorie".

Avînd în vedere aceste două puncte de vedere, să încercăm să găsim cine este vinovat de izbucnirea războ­iului sovieto-german. În iunie 1940, cînd Uniunea Sovie­tică nu era ameninţată de nimeni, zeci de nave de război sovietice au apărut în Delta Dunării. Această acţiune n-avea nici un rost defensiv, dar constituia o ameninţare pentru oleoductele româneşti neprotejate şi, prin urmare, o ameninţare fatală pentru întreaga Germanie, în iulie 1940, Hitler are consultări intense cu generalii săi şi ajunge la concluzia, deloc încurajatoare, că nu e atît de simplu să apere România: căile de aprovizionare sunt lungi şi traversează munţii. Dacă se trimit multe trupe în apărarea României, vestul Poloniei şi estul Germaniei cu Berlinul rămîn descoperite în faţa sovieticilor. Iar dacă sunt concentrate multe trupe în România şi aceasta este apărată cu orice preţ, tot n-ar folosi la nimic: teritoriul poate fi menţinut, dar conductele tot vor lua foc în urma bombardamentelor.

În iulie 1940, Hitler enunţă pentru prima dată ideea că Uniunea Sovietică poate fi foarte periculoasă, îndeosebi dacă trupele germane părăsesc continentul şi trec în insulele britanice şi în Africa. La 12 noiembrie 1940, într-o discuţie cu Molotov, Hitler îi vorbeşte acestuia despre necesitatea de a menţine în România multe trupe germane, făcînd aluzie evidentă la ameninţarea sovietică asupra petrolului românesc. Molotov a ignorat aluzia. Iată de ce, după plecarea lui Molotov, judecînd lucrurile încă o dată, Hitler dă în decembrie directiva de desfăşu­rare a planului „Barbarossa".
În iunie 1940, cînd armata germană lupta în Franţa, din ordinul lui Stalin şi fără nici un fel de consultare cu aliaţii germani, Jukov a rupt o bucată din România -Basarabia-şi a adus navele fluviale în Delta Dunării. Dacă Hitler va face încă un pas spre apus, în Marea Britanic, cine garantează că Jukov, din ordinul aceluiaşi Stalin, nu va mai face încă un pas în România, un pas de o sută de kilometri, fatal pentru Germania?
Hitler a cerut şefului diplomaţiei sovietice să îndepăr­teze ameninţarea asupra inimii petroliere a Germaniei. Stalin şi Molotov n-au făcut acest lucru. Cine este vinovat de începerea războiului? Cine pe cine a ameninţat' Cine pe cine a provocat la acţiuni în replică?

Studiind în amănunt problema, marele istoric britanic L.Hart a stabilit că planul german din iulie 1940 a fost foarte simplu: pentru a apăra România de agresiunea sovietică trebuia ca atacul german să se dea în altă parte, distrăgînd atenţia Armatei Roşii de la cîmpurile petroliere.

În cursul analizei variantelor s-a stabilit că atacul de diversiune va avea succes numai dacă va fi puternic şi surprinzător. Numărul trupelor participante la atac a sporit permanent, astfel încît, pînă la urmă, s-a recunoscut că, practic, trebuiau să participe toate trupele terestre şi o mare parte din aviaţie.

Calculul lui Hitler a fost justificat: o lovitură într-un alt loc, ar fi obligat trupele sovietice să se replieze pe tot frontul. Flotila de război a Dunării ar fi rămas separată de trupe, fără posibilitatea să se retragă. A trebuit ca mare parte dintre nave să fie aruncate în aer şi scufun­date, iar uriaşa cantitate de muniţii destinată deplasării flotilei în susul Dunării a fost pur şi simplu aruncată.

Lovitura lui Hitler a fost puternică, dar nu fatală. Machiavelli arăta că o lovitură puternică, dar nu mortală, înseamnă moartea celui care loveşte. Deşi cu greutate, Stalin şi-a revenit după lovitura prin surprindere. A înfiin­ţat noi armate şi flotile în locul celor pierdute în primele zile de război. A tăiat totuşi aorta petrolieră a Germaniei. Este drept, cu cîţiva ani mai tîrziu faţă de cum intenţio­nase.

De ce a luat Stalin Basarabia în iunie 1940 ne spune telegrama sa din 7 iulie 1941 adresată comandantului Frontului de Sud, generalul de armată LV. Tiulenev. Stalin cere ca Basarabia să fie menţinută cu orice preţ, „avînd în vedere că teritoriul Basarabiei ne este necesar ca bază de plecare la atac pentru organizarea ofensivei".

Hitler lovise deja prin surprindere, iar Stalin nici nu se gîndea la apărare. Principala lui grijă este să organi­zeze ofensiva pornind din Basarabia. Căci ofensiva din Basarabia înseamnă ofensiva asupra cîmpurilor petroliere româneşti.
În cariera lui Stalin au fost puţine erori. Una dintre cele puţine, dar cea mai importantă, a fost luarea Basara­biei în 1940. Trebuia ori să cucerească Basarabia şi să meargă mai departe pîna la Ploieşti, acest fapt însemnînd prăbuşirea Germaniei, ori să aştepte pînă ce Hitler va debarca în Marea Britanic şi, după aceea, să cucerească Basarabia şi întreaga Românie, acest fapt însemnînd sfîr-şitul „Reichului de o mie de ani".

Stalin a făcut un pas înspre petrol, cucerind un cap de pod pentru o viitoare ofensivă, şi s-a oprit aşteptînd. Prin aceasta şi-a arătat interesul pentru petrolul românesc şi l-a speriat pe Hitler, care pînă atunci luptase în Vest, în Nord, şi în Sud, fără să acorde atenţie „neutrului" Stalin.

Luarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică şi con­centrarea în această zonă a unor însemnate forţe de agresiune inclusiv corpul de armată de desant aerian şi Flotila Dunării, l-au obligat pe Hitler să examineze situaţia strategică din cu totul alt punct de vedere şi să-şi ia măsurile de prevedere corespunzătoare. Era însă cam tîrziu! Nici măcar atacul prin surprindere al Wehrmachtu-lui asupra Uniunii Sovietice nu l-a mai putut salva pe Hitler şi imperiul său... Hitler a înţeles de unde vine principala primejdie, dar prea tîrziu. Trebuia să fi gîndit la acest lucru înainte de semnarea pactului Molotov-Ribbentrop.

În cartea Mareşalului Uniunii Sovietice, G.K. Jukov, se află o hartă a dispozitivului bazelor maritime militare în prima jumătate a anului 1941. Printre aceste baze există una situată în zona oraşului Pinsk din Bielorusia. Pînă la marea cea mai apropiată sunt minimum cinci sute de kilometri. O bază maritimă militară în mlaştinile Bielorusiei pare o glumă, dar nu este.

După dizolvarea flotilei defensive de pe Nipru, o parte dintre nave a fost mutată în Delta Dunării, iar altă parte a fost urcată pe cursul unui afluent al Niprului, rîul Pripiat. Vasele au ajuns pînă aproape de izvoare, lăţimea rîului abia avea cincizeci de metri. Aici a fost construită baza pentru noua flotilă.

Flotila de la Pinsk aproape că depăşea ca putere pe cea de pe Dunăre. Avea în componenţă patru mari moni­toare şi douăzeci de alte vase, o escadrilă de aviaţie, o companie de infanterie maritimă şi alte subunităţi. Flotila de război de la Pinsk nu putea fi folosită în apărare. Monitoarele erau îndreptate cu tunurile spre vest, însă, ca să poată fi desfăşurate, era o adevărată problemă. Dacă ar fi fost nevoie de vase pentru apărare, ar fi trebuit să se întoarcă pur şi simplu pe Nipru, fiindcă pe liniştitul rîu Pripiat n-aveau ce face. Era greu de crezut că inamicul se va aventura prin aceste păduri şi mlaştini inaccesibile.

N-am putea înţelege destinaţia Flotilei de război de la Pinsk, dacă nu amintim de canalul Nipru-Bug. Imediat după  „eliberarea"  Bielorusiei de vest, Armata Roşie a început să sape un canal de 127 km, de la Pinsk spre Kobrin. Canalul a fost construit iarna şi vara. La construc­ţie au luat parte  unităţile  de  genişti din  armata  4  şi „organizaţiile de constructori ale NKVD", adică mii de deţinuţi din GULAG. 

Destinaţia militară a canalului reiese şi din faptul că şantierul era condus de un colonel (mai apoi mareşal al trupelor de geniu), Alexei Proşleakov. Condiţiile în care  s-a  săpat  canalul  erau  cu  adevărat îngrozitoare. Tehnica din dotare se scufunda în mlaştină, aşa încît exista o singură posibilitate de a construi canalul la termenul fixat de Stalin: să se facă manual. Canalul a fost terminat. E puţin probabil să ştie cineva cu cîte vieţi omeneşti a fost plătit. Parcă cine a stat să le numere? Canalul unifica bazinul rîului Nipru cu bazinul rîului Bug. De ce? Pentru a face comerţ cu Germania? Comerţul se făcea prin Marea Baltică şi pe calea ferată. Vasele comer­ciale de mare tonaj nu puteau pătrunde prin canal. Şi drumul era lung: de pe Nipru în Pripiat, din Pripiat, prin canal, în Muhaveţ, de aici în Bug (prin care, apropo, atunci nu se făcea navigaţie comercială),  iar din Bug puteai să ajungi în Vistula.  Nu, este limpede că nu-i vorba de comerţ aici. Acesta este un canal pur militar. Pentru apărarea pe Bug? însă în Uniunea Sovietică există doar o bucăţică din Bug, în zona Brest, de unde Bugul o coteşte spre Varşovia. In aceste zone apărarea n-a fost pusă la punct, chiar cetatea Brest trebuia să aibă în caz de război doar un batalion, nici acesta pentru apărare, ci pentru serviciul de garnizoană.

Singura destinaţie a canalului este să se pătrundă cu vasele în bazinul Vistulei şi, mai departe, spre vest. Altă destinaţie nu poate fi. În defensivă a trebuit ca acest canal să fie distrus pentru a nu permite vaselor fluviale germane să pătrundă din bazinul Vistulei în bazinul Nipru-lui. În războiul defensiv, toate vasele Flotilei de la Pinsk au trebuit să fie torpilate şi abandonate.

Dar iată că la sfîrşitul lui 1943 pe Nipru a luat fiinţă din nou o flotilă, şi din nou aceasta a luat-o în sus, pe rîul Pripiat, şi din nou geniştii sovietici au construit un canal din Pripiat în rîuşorul Muhaveţ, care se vărsa în Bug. Amiralul V. Grigoriev, care a primit în 1943, în zona Kievului, o nouă flotilă, îşi aminteşte cuvintele mareşalului Jukov. „Prin Pripiat puteţi să treceţi în Bug, Narev şi Vistula, pînă la Varşovia, iar mai departe se poate trece în rîurile Germaniei. Cine ştie, poate că pînă la Berlin! S-a întors iute, s-a uitat scrutător la mine şi a repetat accentuînd pe fiecare cuvînt: Pînă la Berlin! A?" (V7/, 1984, Nr. 7, pag.68).

Amiralul Grigoriev a ajuns cu flotila sa pînă la Berlin, în orice carte de istorie a flotei sovietice vom găsi o fotografie simbolică a steagului marinei militare sovietice avînd Reichstagul drept fundal.

S-a întîmplat că Stalin a ajuns la Berlin ca răspuns la atacul lui Hitler. Însă aceasta a fost o variantă pe care Stalin n-o prevăzuse. Dacă ar fi crezut în posibilitatea ofensivei germane, ar fi trebuit să pună milioane de deţinuţi să sape şanţuri antitanc de-a lungul frontierei. Stalin intenţiona să ajungă la Berlin, dar nu ca răspuns la atac, ci din proprie iniţiativă. Iată de ce deţinuţii sovietici şi geniştii Armatei Roşii n-au săpat şanţuri antitanc, ci le-au acoperit pe cele săpate mai înainte, ba încă au şi construit un canal de la est către vest.

Să nu-i uităm pe acei deţinuţi pe care în 1940 Stalin i-a trimis la pieire în mlaştini, pentru ca steagul comunist să fie ridicat deasupra capitalei celui de-al treilea Reich.



INFANTERIA MARINĂ ÎN PĂDURILE BIELORUSIEI


Am învăţat că acum războaiele încep fără cavalerescul „pornesc asupra  Voastră".
Amiralul flotei  URSS, N.G. Kuzneţov


În Armata Roşie nu exista infanterie marină. Este mai simplu şi mai ieftin ca pentru luptele pe uscat să se folosească infanteria obişnuită, iar o debarcare pe ţărmuri depărtate nu intra încă în plan. Dar iată că Hitler s-a repezit înspre vest, lăsîndu-i lui Stalin spatele descoperit. Acest pas necugetat al lui Hitler a adus după sine cele mai radicale schimbări de structură în interiorul Armatei Roşii. S-a lichidat defensiva şi s-a consolidat pumnul de fier al ofensivei. 1940 este anul naşterii infanteriei marine sovietice. Aceasta a luat fiinţă în aceeaşi lună în care Hitler a zdrobit Franţa. Pe atunci, în componenţa forţelor armate sovietice intrau două flote oceanice, două maritime şi două flotile fluviale:  de pe Amur şi de pe Nipru. Flotele oceanice n-au primit infanterie marină. 

Deocam­dată pe Stalin nu-1 interesau Oceanul Pacific şi îngheţat. Flotila Amur apăra frontiera sovietică extrem-orientală; n-a primit nici ea infanterie maritimă. Cum ştim deja, Flotila Nipru a fost împărţită în două flotile ofensive; cea de la Pinsk, situată în pădurile Bielorusiei a primit o companie de infanterie marină. Interesant: în flota ocea­nică nu există infanterie marină, iar în mlaştinile bieloruse, da. Din aceasta s-ar putea trage concluzia că Stalin pregă­teşte apărarea, în componenţa Flotei baltice,  care nu putea avea un alt adversar decît Germania şi aliaţii ei, a intrat o brigadă de infanterie marină, cu un efectiv de cîteva mii de persoane.

La 22 iunie 1941, infanteria marină sovietică a primit botezul focului în lupta defensivă, apărînd baza maritimă militară Liepai. Baza se afla la mai puţin de o sută kilometri de frontiera germană, însă nu avea apărare terestră şi nu se pregătise deloc pentru apărare. Conform mărturiilor amiralilor sovietici şi ale documentelor germa­ne capturate, baza Liepai a fost tixită pînă la refuz cu submarine sovietice „ca un butoiaş cu scrumbii". Istoria oficială a Flotei maritime sovietice de război, editată de Academia de ştiinţe a URSS., afirmă deschis că baza Liepai a fost pregătită ca bază înaintată a flotei sovietice pentru începerea ofensivei pe mare (.Flota în Marele Război pentru Apărarea Patriei, 1941-1945, pag. 138).

Infanteria maritimă se afla la Liepai atît de aproape de graniţa germană, încît în chiar prima zi de război a participat la lupta de apărare, ^deşi, fireşte, nu fusese înfiinţată în acest scop. În lupta defensivă, infanteria obişnuită este mai de folos decît cea maritimă.

Flotila de pe Dunăre avea două companii de-trupe terestre, însă în documente nu sunt luate în calcul ca infanterie marină. Faptul nu e de natură să ne convingă de dorinţa de pace a sovieticilor. Ştim deja că încă înainte de invazia germană, cel puţin două divizii de infanterie-25 Ceapaev şi 52 Perekop din corpul 14 infanterie-s-au pregătit în zona Delta Dunării pentru a acţiona ca infanterie marină.

Flota Mării Negre a fost dotată şi mai bine. Oficial nu avea infanterie marină, însă la începutul lui iunie 1941 corpul 9 infanterie specială al general-locotenentului P.I. Batov a fost mutat în secret din Zacaucazia în Crimeea. Corpul era cu totul neobişnuit, dacă luăm în considerare efectivul, armamentul din dotare, felul pregătirii de luptă. La 18-19 iunie, Flota Mării Negre a desfăşurat grandioase lecţii practice cu tematică ofensivă. Cu această ocazie, una din diviziile corpului 9 infanterie specială a fost îmbarcată pe nave de război şi apoi a avut loc debarcarea pe litoralul „inamicului". 

Pînă atunci, în Armata Roşie nu se practicase niciodată debarcarea unei întregi divizii de pe vasele de război. Moscova acorda o deosebită impor­tanţă antrenamentelor în comun ale Flotei şi trupelor corpului 9 infanterie specială. Antrenamentele se desfă­şurau sub directa obervaţie a unor comandanţi de rang înalt sosiţi special de la Moscova.

Unul dintre ei, vice-amiralul I.I. Azarov, mărturiseşte deschis: toţi participanţii la lecţii simţeau că acestea nu se fac fără un rost şi că, în curînd, deprinderile cîştigate vor fi folosite în război, fireşte, un război care să nu se desfăşoare pe teritoriul propriu (Odesa încercuită, pp. 3-8).

Dacă va începe războiul şi comandamentul sovietic va folosi corpul 9 infanterie specială în conformitate cu profilul său şi cu felul pregătirii, atunci unde va putea fi debarcat? Desigur, nu pe teritoriul sovietic. Atunci unde? Teoretic sunt trei posibilităţi: în România, în Bulgaria şi în Turcia. Dar oriunde ar debarca acest corp de armată, va trebui aprovizionat neîntîrziat. In acest scop va trebui: ori să se debarce trupe suplimentare, ori va trebui ca trupele sovietice să facă rapid joncţiunea cu acest corp de infanterie specială. Iar acest lucru va trebui să aibă loc neapărat în România.
Printr-o coincidenţă stranie, în aceleaşi zile corpul 3 desant aerian desfăşura manevre grandioase în Crimeea. Acestea cuprindeau: îmbarcarea trupelor, a statului-major al corpului de armată, precum şi a statelor-majore ale brigăzilor.

Istoricii sovietici n-au făcut niciodată legătura între aceste evenimente: antrenamentele corpului 14 infanterie pentru debarcarea de pe vasele Flotilei Dunării, ale corpu­lui 3 desant-aerian de pe avioane şi planoare, ale corpului 9 infanterie specială de pe vasele de război ale Flotei Mării Negre, însă aceste evenimente sunt legate între ele prin loc, timp şi scop. Este vorba de pregătirea unei agresiuni de proporţii gigantice, care se afla în ultimul stadiu de pregătire.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu