Omerta (11)

Mario Puzo

Timp de cinci luni după moartea lui Don Aprile, Astorre se sfătui cu cîţiva dintre colegii retraşi ai acestuia, luînd măsuri de protecţie a copiilor lui şi investigînd circumstanţele crimei. Cel mai important lucru era să găsească motivul care dusese la înfăptuirea unui act atît de îndrăzneţ şi de grav. Cine ar fi putut da ordin sâ fie ucis Don Aprile? Astorre ştia că trebuia să fie foarte prudent. 

Prima întîlnire o avu cu Benito Craxxi din Chicago. 
Craxxi se retrăsese din toate activităţile ilegale cu zece ani înaintea lui Don Aprile. El fusese mare consigliere în însăşi Comisia Naţională a Mafiei şi cunoscuse toate structurile Familiei din Statele Unite. Fusese primul care observase slăbirea puterii marilor familii şi prevăzuse declinul acestora. De aceea se retrăsese prudent în lumea bursei, unde fusese plăcut surprins să constate că putea fura la fel de mulţi bani, fără riscul nici unei pedepse legale. Don Aprile îi dăduse lui Astorre numele lui Craxxi, ca fiind unul dintre cei pe care îi putea consulta dacă avea nevoie. 

La vîrsta de şaptezeci de ani, Craxxi locuia cu doi bodyguarzi, un şofer şi cu o tînârâ italiancă ce îi servea drept bucătăreasă şi menajeră, şi despre care se zvonea că era partenera lui sexuala. Bâtrînul se bucura de o sănătate perfectă, căci dusese o viaţă cumpătată; mînca raţional şi bea numai la ocazii. La micul dejun, un castron cu fructe şi brînză; la prînz, o omleta sau supă de legume, dar mai ales fasole şi escarole; la cină, un cotlet de vita sau miel gătit simplu şi o salată mare de ceapă, roşii şi lăptuci. Fuma un singur trabuc pe zi, imediat după cină, la o cafea şi un lichior de anason. îşi cheltuia banii cu generozitate şi înţelepciune. Era, de asemenea, atent cui dădea sfaturi. Căci un om care sfătuieşte greşit este la fel de urît ca un duşman. 

Dar cu Astorre se dovedi generos, căci Craxxi era unul din numeroşii oameni care îi datora mult lui Don Aprile. Don Aprile fusese omul care îl protejase pe Craxxi cînd acesta se retrăsese, iar aceasta era o mişcare riscantă în lumea lor. 
Intîlnirea avu loc la micul dejun. Pe masa erau boluri cu fructe - pere galbene şi lucioase, mere creţeşti, un castron cu câpşune aproape cît lamîile, struguri albi şi cireşe roşii, coapte. O bucată mare de brînză stătea pe un fund de lemn ca un stei de stîncâ poleit cu aur. Menajera le servi cafeaua şi lichiorul de anason şi dispăru. 
— Deci, tinere, începu Craxxi, tu eşti protectorul pe care l-a ales Don Aprile. 
— Da, spuse Astorre. 
— Ştiu că te-a pregătit pentru această sarcină, spuse Craxxi. Bunul meu prieten privea întotdeauna în viitor. Ne-am consultat în privinţa asta. Ştiu că eşti capabil. Dar întrebarea care se pune este, ai voinţa s-o faci? 
Zîmbetul lui Astorre era fermecător, iar expresia feţei deschisă. 
— Don Aprile mi-a salvat viaţa şi mi-a dat tot ce am, spuse el. El m-a făcut ceea ce sînt. Şi am jurat că îi voi proteja familia. Dacă Nicole nu devine asociat la firma de avocatură, dacă reţeaua de televiziune a lui Marcantonio dă faliment, dacă Valerius păţeşte ceva, le rămîn băncile. Am dus o viaţă fericită. Regret situaţia care mă face sâ 
am această sarcină. Dar i-am dat lui Don Aprile cuvîntul meu şi trebuie să mi-l ţin. Daca nu o voi face, în ce îmi mai rămîne sâ cred tot restul vieţii? 
Prin minte îi trecură cîteva momente din copilăria lui, momente de mare bucurie, pentru care se simţea recunoscător. Scene cu el însuşi copil în Sicilia, plimbîndu-se pe vastul teren muntos împreună cu unchiul lui şi ascultîndu-i poveştile. Pe atunci visa alte vremuri, cînd legea era respectată, loialitatea era preţuită şi faptele măreţe erau opera unor oameni buni şi puternici. In acel moment îi era dor atît de Don, cît şi de Sicilia. 
— Bine, spuse Craxxi, întrerupîndu-i reveria lui Astorre şi readucîndu-l în prezent. Ai fost de faţă cînd s-a întîmplat. Descrie-mi totul. Astorre îi povesti. 
— Şi eşti sigur că ambii trăgători erau stîngaci? 
— De unul sînt sigur, probabil şi de celalalt, spuse Astorre. 
Craxxi dădu încet din cap şi păru că se pierde în gînduri. Dupâ cîteva momente infinit de lungi, îşi aţinti privirile asupra lui Astorre şi spuse: 
— Cred că ştiu cine sînt cei care au tras. Dar nu trebuie să ne grăbim. Este mai important să ştim cine i-a angajat şi de ce. Trebuie sâ fii foarte prudent. M-am gîndit foarte mult la aceasta chestiune. Cel mai probabil suspect este Timmona Portella. Dar din ce motive şi ca să-i facâ pe plac cui? Ce-i drept, Timmona a fost întotdeauna un nesăbuit. 
Dar uciderea lui Don Aprile era un act foarte riscant. Pînâ şi Timmona se temea de Don, chiar dacă se retrăsese. Iată deci cine cred eu că sînt cei care au tras. Sînt doi fraţi care trăiesc la Los Angeles, cei mai buni din ţară pentru astfel de treburi. Nu vorbesc niciodată. Puţini ştiu că sînt gemeni. Şi amîndoi sînt stîngaci. Sînt curajoşi şi luptători înnăscuţi. Ii atrage pericolul şi sînt sigur că recompensa a fost mare. 
In acelaşi timp, sînt convins că au avut anumite asigurări — că autorităţile nu vor investiga cazul cu prea mare convingere. Mi se pare ciudat că nu a fost nimeni de la poliţie în calitate oficială şi că nu a existat o supraveghere din partea F.B.I.-ului la ceremonia de confirmare de la catedrală. La urma urmelor, Don Aprile încă era o ţintă a F.B.I.-ului, chiar dacă se retrăsese. 
Dar trebuie sâ înţelegi că tot ce am spus e pură teorie. Va trebui să cercetezi şi să confirmi. Şi dacă se va dovedi că am avut dreptate, va trebui sâ loveşti cu toată forţa. 
—  încă un lucru, spuse Astorre. Copiii lui Don Aprile sînt în pericol? 
Craxxi ridica din umeri. în timp ce decojea cu multa grija o para aurie, spuse: 
— Nu ştiu. Dar să nu fii prea mîndru ca sâ le ceri ajutorul. Tu însuţi eşti într-un oarecare pericol. Acum vreau să-ţi dau un ultim sfat. Cautâ-l pe domnul Pryor de la Londra ca să-ţi conducă băncile. Este un om extrem de calificat în toate privinţele. 
— Dar Bianco din Sicilia? întrebă Astorre. 
— Pe el lasă-l acolo, spuse Craxxi. De îndată ce mai afli ceva, ne întîlnim din nou. 
Craxxi turnă lichior de anason în cafeaua lui Astorre. 
Acesta oftă. 
— Mi se pare straniu, spuse el. N-am visat niciodată că voi acţiona în numele Don-ului. Al marelui Don Aprile. 
— Ei da, spuse Craxxi. Viaţa este crudă şi grea pentru cei tineri. 
Timp de douăzeci de ani, Valerius trăise în lumea serviciilor secrete militare, nu într-una a ficţiunii, ca fratele lui. El părea să anticipeze tot ce spunea Astorre şi reacţiona fără surprindere. 
— Am nevoie de ajutorul tău, îi spuse Astorre. S-ar putea să fie nevoie să încâlci cîteva dintre regulile tale stricte de conduita. Valerius zise rece: 
— In fine, îţi dai arama pe faţă. Mă întrebam cît o sa dureze. 
— Nu ştiu ce vrei să spui, rosti Astorre, oarecum uimit. Cred că moartea tatălui tău a fost o conspiraţie în care au fost implicate poliţia din New York şi F.B.I.-ul. Poate crezi că fabulez, dar asta am auzit. - Nu-i deloc imposibil, spuse Valerius. Dar în munca mea nu am acces la documente secrete. 
— Dar trebuie să ai prieteni, spuse Astorre. La agenţiile de servicii secrete. Poţi sa le pui nişte întrebări. 
— Nu-i nevoie să pun nici o întrebare, spuse Valerius, zîmbind. 
Bîrfesc ca nişte gaiţe bătrîne. Chestia cu „cunoştinţele limitate" e o prostie. Ştii măcar ce cauţi? 
— Orice informaţie cu privire la ucigaşii tatălui tău, răspunse Astorre. 
Valerius se lăsă pe spate în scaun, trâgînd din trabuc, singurul lui viciu. 
— Nu mă duce cu preşul, Astorre, spuse el. Vreau să-ţi spun ceva. 
Am făcut şi eu o analiză. Poate fi un act de reglare a conturilor sau o răzbunare din partea unei bande. Bătrînul a avut întotdeauna un plan. Eu mi-l imaginez astfel: Tata a făcut din tine pionul principal al familiei. Ce rezultă de aici? Că eşti pregătit, că ai fost agentul secret care urma să fie activat într-un anumit moment crucial. Există în viaţa ta un gol de unsprezece ani, şi acoperirea ta este prea bună ca să fie adevărată - cîntăreţ amator, jockeu? Pînă şi colierul de aur pe care îl porţi trezeşte bănuieli. 
Se opri şi trase adînc aer în piept, după care spuse: 
— Ia zi, cum ţi se pare analiza mea? 
— Foarte bună, spuse Astorre. Sper că ai păstrat-o pentru tine. 
— Bineînţeles, răspunse Valerius. Dar concluzia este că eşti un om periculos. Şi prin urmare, vei lua o măsură extremă. Dar dâ-mi voie să-ţi dau un sfat: acoperirea ta e subţirică. Nu va trece mult şi totul va exploda. In privinţa ajutorului pe care vrei să ţi-l dau, află că eu duc o viaţă care îmi place foarte mult şi sînt împotriva a tot ceea ce cred că eşti tu. Deci, deocamdată, răspunsul meu este nu. N-o să te ajut. Dacă lucrurile se schimba, pâstrâm legătura. 

O femeie ieşi ca să-l conducă pe Astorre în biroul lui Nicole. 
Aceasta îl îmbrăţişa şi îl sărută. încă îi era drag; idila lor din adolescenţă nu lăsase cicatrice dureroase. 
— Vreau să vorbesc cu tine între patru ochi, spuse Astorre. Nicole se întoarse către garda ei de corp. 
— Helene, ne poţi lăsa singuri? Sînt în siguranţa cu el. 
Helene îl privi lung pe Astorre. Dori ca imaginea ei să rămînă imprimata în memoria lui şi reuşi. Ca şi Cilke, Astorre observă perfecta ei încredere în sine - acel tip de încredere pe care o are jucătorul de cărţi cu un as în mînecâ sau o persoană care ţine o armă ascunsă. Se uită unde putea fi această arma. Pantalonii mulaţi şi jacheta îi conturau fizicul impresionant - acolo nu putea fi ascunsă nici o armă. Atunci 
observa o crăpătură în cracul pantalonilor. Avea un toc de gleznă, ceea ce nu era o idee prea bună. îi arunca un zîmbet cuceritor cînd se îndepărtă de el. Ea îl privi peste umăr, fără expresie. 
— Cine a recrutat-o? întrebă Astorre. 
— Tata, răspunse Nicole. Şi bine a fâcut. E uimitor cum se descurcă cu derbedeii şi filfizonii. 
— Sînt sigur, spuse Astorre. Ai reuşit să faci rost de dosarul bâtrînului de la F.B.I.? 
— Da, răspunse Nicole. Este cea mai oribilă listă de minciuni pe care am citit-o vreodată. Pur şi simplu nu cred nimic şi nu vor putea dovedi niciodată ceva. 
Astorre ştia că Don Aprile ar fi vrut ca el să nege adevărul. 
— Vrei să-mi laşi şi mie dosarul cîteva zile? 
Nicole îi aruncă o privire inexpresivă, de avocat. 
— Nu cred că ar trebui să~l vezi acum. Vreau să fac o analiză pe marginea lui, să subliniez ce mi se pare mai important şi apoi ţi-l dau. De fapt, nu-i nimic în el care ţi-ar putea fi de folos. Poate că tu şi fraţii mei n-ar trebui sâ-l vedeţi deloc. 
Astorre o privi gînditor, iar apoi zîmbi. 
— E chiar atît de râu? 
— Dă-mi voie să-l studiez, spuse Nicole. Cei de la F.B.I. sînt nişte ticăloşi. 
— Cum vrei. Dar ţine minte, intri în ceva periculos. Ai grijă de tine. 
— Voi avea, spuse Nicole. O am pe Helene. 
— Şi eu sînt aici, dacă ai nevoie de mine. 
Astorre îşi puse mîna liniştitor pe braţul lui Nicole şi o clipă ea îl privi cu atîta dor, încît se simţi stînjenit. 
— Nu trebuie decît să suni. 
Nicole zîmbi. 
— Aşa o să fac. Dar n-o să păţesc nimic. Te asigur. 

De fapt, era nerăbdătoare să-şi petreacă seara cu un diplomat incredibil de atrăgător şi plin de farmec. 
In apartamentul lui de serviciu sofisticat, dotat cu şase monitoare, Marcantonio avea o întrunire cu şeful celei mai puternice agenţii de publicitate din New York. Richard Harrison era un bărbat înalt, cu o înfăţişare aristocratică, perfect pus la punct, cu alură de fost manechin şi o fermitate de soldat din trupele de paraşutişti. 
Harrison ţinea în poală o cutie cu casete video. Cu o siguranţă de sine de invidiat, fără să ceară permisiunea, se duse la unul dintre televizoare şi introduse o casetă. 
— Uitâ-te la asta, spuse el. Nu-i unul dintre clienţii mei, dar cred că e uimitoare. 
Caseta conţinea o reclamă pentru pizza americană, iar eroul ei era Mihail Gorbaciov, fostul preşedinte al Uniunii Sovietice. Gorbaciov vindea cu o demnitate reţinută, fără să rostească nici un cuvînt, hrănindu-şi nepoţii cu pizza, în timp ce mulţimea dădea glas admiraţiei. Marcantonio îi zîmbi lui Harrison. 
— încă o victorie pentru lumea libera, spuse el. Şi ce-i cu asta? 
— Fostul lider al Uniunii Sovietice se prosteşte acum făcînd reclamă pentru o companie americană care produce pizza. Nu-i uluitor? Şi am auzit că nu i-au plătit decît o jumătate de milion. 
— Aha, spuse Marcantonio. Dar de ce? 
— De ce ar face cineva un lucru atît de umilitor? Are o nevoie disperata de bani. 
Dintr-o dată, Marcantonio se gîndi la tatăl său. Don Aprile ar fi simţit un mare dispreţ pentru un om care condusese o ţară puternică şi nu reuşise să-şi asigure financiar familia. Don Aprile l-ar fi considerat cel mai nesăbuit dintre oameni. 
— O lecţie bună de istorie şi psihologie umană, spuse Marcantonio. Dar te întreb din nou, ce-i cu asta? 
Harrison bătu cu palma în cutia cu casete. 
— Mai am, şi mă aştept la o oarecare rezistenţă. Astea sînt mai delicate. Tu şi cu mine am făcut afaceri mult timp. Vreau să mă asigur că aceste reclame se vor transmite prin reţeaua ta. Restul va merge de la sine. 
— Nu pot să-mi imaginez cum, spuse Marcantonio. 
Harrison introduse o altă casetă şi explica: 
— Am cumpărat drepturile de a folosi celebrităţi decedate în recla-
mele noastre. Este o mare pierdere faptul că morţii celebri încetează să aibă un rol în societatea noastră. Vrem să schimbam chestia asta şi să le readucem gloria de odinioară. 

Caseta începu să se deruleze. Apăru o succesiune de imagini în care Maica Tereza îngrijea oameni săraci şi bolnavi din Calcutta, cu veşmîntul ei de călugăriţa acoperindu-i pe muribunzi. O altă fotografie o arăta primind Premiul Nobel pentru Pace, cu faţa ei modestă strălucind şi cu o simplitate de sfrntâ, care mişca profund. Apoi apăru o fotografie luata pe cînd împărţea supă cu polonicul dintr-o oală uriaşa săracilor de pe stradă. Toate fotografiile erau alb-negru. 


va urma