Sven Hassel
Sub escortă, am fost duşi la câţiva kilometri în spatele frontului, într-un sat căruia, parcă, îi zice Daskoievo, sau ceva în genul ăsta. Când ai de-a face cu Ivan, îţi cam pierzi minţile...
— Asta aşa-i, confirmă Legionarul. Prefer întotdeauna să discut cu el, aflându-mă de partea unde-i trăgaciul mitralierei.
— Acolo, în sat, ne-au furat tot ce mai aveam, ceasuri, verighete, stilouri, brichete, bani, dar nu ne-au bătut.
— Uite, puştiule, răsuceşte-ţi o ţigară, şi Bătrânul îi întinse punga cu mahorcă.
— Nu fumez, spuse Paul, zâmbind stânjenit. Din când în când mestec câte o foaie de tutun... Ne privi, scuzându-se parcă, şi-şi trecu mâna peste ceafă. Nu ne-au bătut, continuă el îngândurat, dar ne-au împuşcat.
— Nu mai pricep nimic! explodă Micuţul. Am în faţă un artilerist care ar fi trebuit să fie mort, dar uite că nu-i, şi nici nu pare strigoi. Alo, cine a îndrăznit să mă facă idiot?
— Ne-au lichidat pe rând, unul după altul, urmă băieţelul în uniformă. Stăteam la coadă cum stai la bucătăria de campanie când se distribuie ciorba. Rusnacul care comanda execuţia mi-a spus să trec la urmă, deoarece, fiind cel mai tânăr, aveam dreptul să trăiesc un pic mai mult. Când mi-a venit sorocul, m-am lăsat în genunchi, aşa cum îi văzusem pe ceilalţi făcând. Culmea e că-mi era atât de frică încât nici nu-mi dădeam seama ce se întâmplă.
Îi zâmbi lui Porta care ieşise complet de după sobă şi se holba la artileristul care ar fi trebuit să fie demult mort.
— Am îngenuncheat lângă grămada de bălegar, întocmai ca cei dinaintea mea, pe grămadă erau trei găini albe, care scurmau, şi un cocoş zbârlit.
— Ciudat cum se reţin anumite lucruri tocmai în asemenea momente: trei găini albe şi un cocoş furios.
— M-au împins ceva mai în faţă, dar nu brutal, aproape prieteneşte. Celui care urma să mă împuşte nu i-a plăcut poziţia capului şi atunci mi l-a potrivit cum face frizerul când trebuie să te ia la spate cu maşina. Am simţit apoi ţeava revolverului înfingându-mi-se în ceafă... Arătă cu degetul locul. N-aveţi idee cât poate să doară...
— Ba eu cam ştiu, interveni Micuţul, suflecându-şi cracul pantalonului şi descope - rind o imensă cicatrice roşiatică brăzdându-i gamba spre genunchi. Mi-a făcut-o un negru din trupele coloniale franceze, cu baioneta, pe undeva pe lângă Arles, cu o secundă înainte de a-i crăpa tigva cu lopata Linemann. Doamne, ce durere! Ce-am putut să urlu! M-au auzit până-n Paris!
— Am dat să mă ridic... dar mai bine nu mă mişcam, pentru că am crezut că explo - dez. Undeva, în depărtare, auzeam focuri de armă, dar totul îmi devenise perfect egal, eram doar obosit, îngrozitor de obosit... Am închis ochii şi mi-am pierdut cunoştinţa. Timpul şi tot universul s-au oprit din mers. Mai târziu, când mi-am revenit, lucrul care mi s-a părut cel mai straniu a fost să-i văd pe ceilalţi. Erau cu toţii acolo, subofiţerul Tauber, Willie, aceiaşi şi, totuşi, atât de diferiţi de cum îi ştiusem. Nu ştiu dacă înţelegeţi ce spun...
— Sigur că da, sări Micuţul. Semănau, probabil, cu nişte baloane de cauciuc din care scăpase aerul şi nu rămăsese decât învelişul.
— Cam aşa ceva, confirmă Paul. Erau ei, cu câte o gaură în ceafă, şi nu erau ei. M-am simţit atât de singur încât aproape aş fi preferat să fiu şi eu mort, la fel ca şi camarazii mei, dar uite că trăiam... M-am săltat de jos, am pornit-o târâş, m-am îndepărtat şi m-am ascuns la căderea completă a nopţii. Apoi, Fedor şi ai lui au dat peste mine. Au ţipat văzându-mă, eram înspăimântător, plin de sânge, cu obrazul schimonosit — şi au luat-o la goană zicând că-s însuşi dracul...
— Sau un strigoi, o ţinu pe-a lui Micuţul.
— Pe urmă însă s-au întrebat ce-ar putea fi, totuşi, chestia aia pe care o zăriseră târându-se şi au revenit, ba chiar m-au împuns de vreo două ori cu cuţitul, dar n-am simţit mare lucru... Băiatul avu un râs jalnic. Câte nu suportă omul... M-au dus în satul lor, ăsta de aici. Un tip care fusese, pare-se, agent veterinar a scociorât prin ţeasta mea de m-a durut chiar mai tare decât atunci când m-au împuşcat şi a scos glontele cu o foarfecă...
— O foarfecă? exclamă Barcelona.
— Una d-alea obişnuite, pe care le are orice femeie în gospodăria ei, ce, parcă e musai să posezi instrumente speciale ca să salvezi viaţa cuiva? Cel care m-a „operat" n-a scos o vorbă: pentru el, eram un animal ca oricare altul, puteam să trăiesc sau să crăp.
— Nu ţi-au dat nimic să miroşi sau să bei înainte de a-ţi umbla în ţeastă?
— Nu. M-au întins pe o masă, cu burta în jos, şi m-au legat cu o curea de ham. După aia, m-au adăpostit într-un hambar şi femeile din sat îmi aduceau de-ale gurii.
— Ce-i cu limba asta ciudată pe care o vorbesc? se interesă Heide.
— E turca.
— Turca! exclamarăm noi într-un glas. Asta-i bună! Păi, unde dracu ne-am pomenit?
— Destul de aproape de graniţa cu Turcia.
— Maică Preacurată din Kazan! zbieră Micuţul. Simt că-mi pierd minţile! Ori mă minţiţi cu toţii, ori am bătut recordurile de viteză! Întâi am fost în Caucaz, apoi în Africa, după aia în China, cu cămilele sălbatice, iar acum în Turcia! (Se aplecă spre pirpiriul artilerist, care stătea pe jos, între Feodor şi „Profesor".) Ia spune-mi, puştiule, la ce oră-i primul tren pentru Hamburg-Altona? E singurul loc de pe lume care mă interesează. Odată ajuns acolo, mă spârcui în nasul lui Adolf!
— De aici nu pleacă nimic, răspunse încetişor Paul. Locurile astea n-o să le părăsim niciodată, singurul lucru care ne-a mai rămas e să ne pierdem printre localnici...
— Turcii, murmură Porta, şi sări de pe cuptorul sobei. Ar fi ceva treabă de făcut... Cam cum se prezintă lucrurile într-o ţară ca Turcia? Din câte ştiu, e un popor extrem de civilizat şi fiecare bărbat are propriul bordel, cu cel puţin trei dame ca personal. Nu-i aşa, Bătrâne?
— Vrei, poate, să zici harem? ripostă, râzând, Bătrînul.
— Harem, dacă-ţi place mai mult aşa, dar pentru mine, dacă un tip are mai mult de trei gagici în serviciu, tot bordel se cheamă. În plus, turcii nu se războiesc cu nimeni, şi dac-am putea răzbi pân' la ei, ţin-te viaţă, ţin-te veselie!
Cu o surcică, Barcelona desenase pe podeaua de lut un soi de hartă ca să-i explice Micuţului unde se găseşte Turcia.
— M-am prins! răcni, fericită, huiduma şi, sărind în picioare, stâlci harta lumii. Turcia se învecinează cu China! Doamne-Sfinte, unde te poate mâna şi războiul ăsta!
— Pentru nişte eroi de calibrul nostru, trecerea frontierei n-ar trebui să fie un lucru prea greu, visa mai departe Porta.
Paul se strâmbă:
— Feodor zice că-i cu neputinţă. Mulţi au încercat şi pe toţi i-a văzut revenind sub formă de cadavre.
Nimeni însă nu sta să-l asculte. Suntem electrizaţi cu toţii de ideea unei ţări neutre şi atât de apropiate.
— Turcia asta, murmură Bătrînul, cam la câţi kilometri e de aici?
— La vreo cincizeci. Dar numai până la zona interzisă. Urmează, apoi, alţi douăzeci şi cinci, împănaţi cu mine, cu foişoare peste tot şi păzite de cel puţin cinci divizii de grăniceri şi trupe ale NKVD-ului.
— Turcia..., şopteşte, visător, Barcelona. Ajungem la Izmir, de-acolo luăm vaporul până la Valencia... Simt cum se apropie livada mea de portocali. Aşa, cam în vreo patru săptămâni, aş putea asista chiar şi la o coridă!
Amuţeşte, pierdut în reverie. Legionarul face arabescuri pe podeaua de pământ cu cuţitul său maur. E clar că ideea trecerii dincolo îl pasionează.
— Sfântă Madonă! Am la Ankara un vechi prieten, fost sergent-major în Regimentul 2 Legiunea Străină. Cu ajutorul lui aş putea trece în Siria, apoi în Algeria, unde m-aş prezenta la cazarma Legiunii de la Sidi Bel Abbes.
Auzindu-l, Porta rămase cu gura căscată:
— Doar nu vrei să fii iar soldat?
— E datoria mea. Sfântă. Franţa continuă lupta. Deci moare Franţa, mor şi eu. Pricepi asta, mon camarade?
Nu, nici unul dintre noi nu poate pricepe aşa ceva, dar nici nu cutezăm să-i spunem că s-a ţicnit de tot, pumnalul maur cu care se joacă ne îndeamnă la prudenţă.
— Turcia... visează, la rându-i, „Profesorul". Acolo aş putea găsi un vas suedez să ajung în Suedia, iar de acolo m-aş furişa în Norvegia, care-i la doi paşi, şi aş lupta pentru ea.
Ne pufni, pe toţi, râsul.
— Asta-i bună! se hlizi Barcelona. Să se bată pentru Norvegia! Păi, e tocmai ce faci! Şi, aruncându-i revolverul său, strigă: Înainte marş, erou voluntar!
Scălâmbăindu-ne, intonarăm în cor marşul Diviziei „Viking", ţopăind prin faţa voluntarului miop:
Luptăm pentru onoare şi libertate!
Veniţi, voluntari norvegieni,
Zvastica-i mândria noastră,
SS, nu sunteţi singuri în luptă!
Nefericitul nordic îşi îndesă capul între umeri, strivit de batjocură.
— Te vor spânzura compatrioţii tăi norvegieni, şuieră Porta, te vor atârna în ştreang şi, ah, ce frumos ai să te legeni drept în mijlocul bulevardului Carl Johann!
— Da, da, întări Barcelona. Spânzurat, fie ca spion, fie ca trădător. Rămâi în Turcia sau, şi mai bine, vino cu mine să creştem portocali. Când o să ajungem bogaţi, poţi să te întorci. Bogaţilor li se iartă totul, asta se cheamă justiţie!
— Vax! trâmbiţă Porta. Visul meu dintotdeauna a fost să deschid un bordel, pe prin - cipii cooperatiste, la Istanbul. Am citit într-o revistă pentru cucoane că-n ţara asta nu există poliţie de moravuri.
Se instală pe masă, îşi scoase cizmele şi obielele, şi-şi plimbă degetele împuţite pe sub nasul lui Barcelona. Aprinzându-şi o mahorcă, împunse cu ţigarea în direcţia Micuţului care se holba, vrăjit, la el.
— Tu, tu ai să fii în fiecare zi în port ca să distribui turiştilor şi călătorilor prospecte colorate, scrise în toate limbile, cu poze porcoase şi gagici goale. Bordelul meu va funcţiona într-o vilă albă, deasupra portului. Calitatea-ntâi, serviciu ireproşabil, băieţi!
Şi se pierdu în paradisul visărilor sale.
— Bun, da' eu? Eu ce fac în hogeacul ăsta al tău? întrebă, oarecum nesigur, Heide.
Porta împinse pe ceafă jobenul său galben şi-şi supse zgomotos singurul dinte care-i mai rămăsese în gură, şi ăla negru şi găunos:
— Tu ai să cânţi diverse cântecele pe tema plăcerilor patului." Steiner le va compu - ne, trebuie să fie cât mai parşive, dar să nu se ia de religie, religia trebuie întotdeauna menajată.
În odaie se lăsă liniştea, noaptea cuprinse demult pământul, dar noi încă nu dormeam, furaţi de gândul la atât de apropiata Turcie, la vila albă a lui Porta, dominând Istanbulul.
În zilele următoare însă, mirificele visuri s-au spulberat. Nici vorbă să se poată trece din Ţara sovietelor în neutra Turcie. Porta se consolă primul, declarând că războiul e oricum pe sfârşite şi că, în cel mai rău caz, va ajunge la Istanbul via Berlin.
Halimaua cea mare s-a petrecut peste câteva zile, când Micuţul descoperi o canistră plină cu spirt. De unde? Nu se ştie şi nici n-are importanţă. Proptit în mijlocul uliţei, săltă, precum un păhărel, canistra de douăzeci de litri şi lăsă să-i curgă în gâtlej un pârâiaş de trăscău, apoi, scoţând un adevărat muget de plăcere, trecu recipientul lui Porta, care atât aştepta.
Urmă o scenă de demenţă. Steiner şi Barcelona sosiră în goană în ajutorul celor doi şi, cât ai bate din palme, tărăboiul pe care-l stârniră atrase întregul cătun. Canistra era marcată cu o stea roşie, semn că aparţinea armatei sovietice.
— Jefuirea bunurilor armatei se pedepseşte cu moartea, declară sentenţios, într-o rusească aproximativă, Feodor, după care îşi lipi cu voluptate gura de cea a canistrei.
Numitul samagon, un basamac cumplit de tare, ne scosese pe toţi din minţi, iar larma pe care o făceam se auzea, probabil, de la kilometri distanţă. Apăru şi o flaşnetă, relicvă venerată a întregului cătun, purtând pe una din laturi o inscripţie cu caractere gotice, aproape ilizibile de vechi ce erau, din care rezulta că respectivul instrument fusese construit la Berlin-Moabit. Flaşneta a fost îmbarcată pe o sanie şi nevasta starostelui porni să învârtă cu o mână vânjoasă manivela. De prin diverse ascunzători se iviră şi alte sticle de vodcă şi samagon. Porta apucase de acum să angajeze un corp-la-corp cu o jună locală. Mulţimea tălăzuia, beată şi urlătoare, când, deodată, Bătrânul ridică o mână şi ciuli urechea.
În liniştea care se instaură ca la comandă, se auzi glasul profund al unui bărbat care cânta. Cântecul se apropia, stârnind cotarlele satului, un cântec grav despre mormintele din stepă.
Lângă ultima izbă apăru, deodată, o siluetă în cojoc de blană, cu pistolul-mitralieră, zis balalaică, de-a curmezişul pieptului. Militarul se apropie de noi şi se opri, crăcănat, în mijlocul uliţei. Mânuşa lui îmblănită atinse cu vădită tandreţe steaua roşie de pe canistră, noul-venit mirosi conţinutul, duse recipientul de metal la gură, trase câteva înghiţituri zdravene, icni de plăcere şi expedie un lung scuipat în direcţia lui Porta, care proptise fata de un troian de zăpadă.
— Tovarişci, zise el, eşti un porc! după care duse din nou canistra la gură.
Sunetele săltăreţe ale unei armonici se învârtejiră în văzduhul îngheţat, în ochii rusnacului se aprinseră scântei, îşi încrucişă braţele pe piept, se lăsă pe vine, sări în sus, se răsuci în juru-i ca o sfârlează şi se porni să bătucească zăpada cu tocurile cizmelor, într-un dans de o neasemuită şi sălbatică frumuseţe. Cercul nostru se lărgi, privirile se încinseră, palmele băteau ritmul. Plăcerea ne-o curmă cretinul de Micuţul, care, înşfăcând pistolul-mitralieră, se apucă să tragă, foc cu foc, la picioarele dansatorului, stârnind mici gheizere de zăpadă. Terminându-şi încărcătorul, apucă toarta canistrei, o duse la gură, înghiţi şi dădu s-o întindă rusului, care se oprise din jucat.
— Crezi că mă sperii pe mine cu rahaturi dintr-astea! rânji sovieticul şi, ducând balalaica la ochi, grupă o serie lungă, dar mult mai strânsă, la numai câţiva centimetri de hornurile de vapor care-i slujeau Micuţului drept cizme.
— Nenorocitule! zbieră huiduma, destul de înspăimântată totuşi. Habar n-ai cine sunt! Micuţul, din Sankt-Pauli, Hamburg! Ai priceput, odrasla lui Stalin? Ai priceput? Soldat ghermanski! Tankist! Bum, bum! Şi vă bag în aia a mă-sii şi pe tine şi pe Tătuka! Iar beţivanul ăsta — Micuţul îl arătă pe Porta care se apropia — e Joseph Porta, cuţitar din Berlin-Wedding, şi n‑apuci să zici „pâs" că ţi le-a şi tăiat pe amândouă!
Porta rânjea. Cu mânerul de lemn al grenadei ciocăni în pieptul rusnacului:
— Băiatul ăsta e cam tâmpiţel din fire, dar acum că i-a ieşit porumbelul din gură poţi să afli şi restul, şi zicând astea, îl apucă pe sovietic de reverul cojocului. Uite, tu, ruski, eu, ghermanski, deci inamici. Panimaieşi? Eu, caporal, coloana vertebrală a armatei germane. El — Porta îl arătă pe Legionar —, nici ruski, nici ghermanski, el franţuski. Te-ai prins?
Discursul lui Porta nu făcu însă nici un fel de impresie asupra rusnacului cu petliţe verzi de enkavedist. Trăgea voios la măsea din canistră, crăcănat în zăpadă, cu pistolul-mitralieră atârnându-i neglijent pe umăr. Părea chiar voios.
În acel moment, fără ca nimeni să fi putut bănui, Heide intră în acţiune. Samagonul îşi făcuse, pesemne, efectul. Venea în goană pe uliţă, cu câte o grenadă în fiecare mână. Bătrânul încercă să-l oprească, dar Heide îl îmbrânci şi se năpusti asupra sovieticului.
De data asta, enkavedistul săltă pistolul-mitralieră. Miji ochii, chipul aspru, cu pielea tăbăcită de vânturi, împietri. Întreaga lui atitudine deveni alta, nu mai era o cătană beată şi veselă, ci cekistul neîndurător a cărui simplă vedere îi băga pe oameni în gaură de şarpe.
Porta şi cu Micuţul ţopăiau cu braţele petrecute pe după umeri, ca şi cum ar fi fost pe altă lume. Rusnacul slobozi câteva focuri, gloanţele sale înfigându-se în zăpadă la numai câţiva centimetri de picioarele lui Heide care sosea în galop. Apoi lucrurile deveniră serioase. Rusul duse arma la ochi şi ţinti exact burta lui Heide, văzurăm cu toţii cum degetul său comută pe „foc automat". Bătrînul smulse pistolul din toc şi se sprijini de umărul Legionarului, ţinându-şi respiraţia. Lovitura trebuia să fie precisă. Mortală. Exact între ochi.
În aceeaşi clipă, Heide îl lovi pe sovietic, a cărui armă zbură din mâini, ateriză în faţa Legionarului, care o expedie cu un şut în afara uliţei.
— Trage, şopti Feodor, alb la faţă. Trage! Ăştia de la NKVD sunt nişte bestii. În ultima vreme au luat pe trei dintr-ai noştri.
Bătrânul lăsă în jos mâna care ţinea pistolul. Cum dracu' să tragi în amestecul ăsta de mâini şi picioare? Din zăpada răscolită, ţâşneau strigăte, înjurături, gemete.
— Iob tvoiu mati! Javră! Vino la Schwabing, în Köln, şi-ai să vezi ce păţesc ticăloşii de-al de tine!
Heide îşi încleştase mâinile în jurul grumazului celuilalt şi încerca să-l sugrume, dar nici rusnacul nu era un pirpiriu. O smucitură şi o lovitură de genunchi bine plasată îl scăpară de încleştarea degetelor lui Heide. Privirea îi fugi după armă, dar ea nu mai era.
— Ticăloşilor! Pui de căţea! Aţi îndrăznit să ridicaţi mâna asupra lui Piotr Ianov, locotenent în trupele NKVD! O să vă coste viaţa! Porci venetici, cine sunteţi? Documentele la control! M-aţi auzit, declasaţilor?
— Da' n-ai vrea mai bine să te crestez puţin? zbiera Heide, spintecând aerul cu pumnalul său siberian, faimoasa kandra, cu două tăişuri. Mă-ă, eu sunt din linia-ntâi, chiar de la început pe frontul de est, nu un fraier ca tine şi dorinţa mea cea mai mare e să-ţi retez beregata!
Pumnalul vâjâia prin văzduh:
— Tovarăşci, bagă-ţi în cap. noi nu suntem nişte voieno-plenâie dezarmaţi şi speriaţi!
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu