Ciuma (20)

Albert Camus

Un autor profan, din secolul trecut, pretinsese că dă la iveală secretul Bisericii afirmând că nu există Purgatoriu. El subînţelegea prin asta că nu existau jumătăţi de măsură, că nu exista decât Paradisul şi Infernul şi că nu puteai fi decât mântuit sau osândit după cum ai făcut alegerea. Asta era, după părerea lui Paneloux, o erezie care nu se putea naşte decât în sufletul unui libertin. Căci există un Purgatoriu, dar existau, fără îndoială, vremuri când nu prea trebuia sperat în acest Purgatoriu, vremuri când nu se putea vorbi de păcate uşoare. Orice păcat era mortal şi orice indiferenţă criminală. Era totul sau nu era nimic.
Paneloux s-a oprit şi Rieux a auzit mai bine, în acest mo­ment, pe sub uşi, vaietele vântului care afară păreau să se înteţească. Părintele spunea în aceeaşi clipă că virtutea ac­ceptării totale despre care se vorbea nu putea fi înţeleasă în sensul restrâns care i se dădea de obicei, că nu era vorba de banala resemnare, nici măcar de dificila umilinţă. Era vorba de umilire, dar de o umilire la care umilitul consimţea. De­sigur, suferinţa unui copil era umilitoare pentru minte şi inimă. Dar tocmai de aceea trebuia să intri în ea. Tocmai de aceea, şi Paneloux asigura auditoriul că ceea ce avea să spună nu era uşor de spus, trebuia s-o vrei, fiindcă Dumnezeu o voia. Numai astfel creştinul nu cruţa nimic şi, cu toate ieşirile închise, mergea spre adâncul alegerii esenţiale. El va alege să creadă în tot ca să nu fie silit a nega tot. Şi precum bietele femei care, în biserici, în acest moment, aflând că ganglionii care se inflamează sunt calea firească prin care trupul îşi aruncă infecţia, ar zice: "Doamne, dă-i trupului meu boala", tot aşa şi creştinul va şti să se lase în voia divinităţii, chiar neînţeleasă. Nu se poate spune: "Asta înţeleg; dar asta e inac­ceptabil", trebuie să ne aruncăm în inima acestui inacceptabil care ne este oferit tocmai pentru ca să alegem. Suferinţa copiilor este pâinea noastră amară, dar fără această pâine sufletul nostru ar pieri de foame spirituală.
Aici zgomotele şi mişcările înăbuşite care însoţeau în ge­neral pauzele părintelui Paneloux începeau să se facă auzite când, fără veste, predicatorul a reluat, cu putere, având aerul de a întreba în locul auditorilor săi, care e, la urma urmelor, comportarea necesară. Îi era teamă că se va rosti cuvântul înfricoşător numit fatalism. Ei bine, n-o să dea îndărăt înain­tea termenului, dacă i se va permite numai să adauge la el adjectivul "activ". Desigur, şi încă o dată, nu trebuie să-i imităm pe creştinii din Abisinia despre care el vorbise. Nu trebuia nici să ne gândim să ne asemănăm cu ciumaţii persani care îşi zvârleau zdrenţele asupra pichetelor sanitare creştine, invocând cu glas tare cerul pentru a-l ruga să-i lovească cu ciuma pe aceşti necredincioşi care voiau să combată răul trimis de Dumnezeu. Şi nici, dimpotrivă, să fie imitaţi călugării din Cairo care, în timpul epidemiilor din secolul trecut, dădeau împărtăşania ţinând azima cu un cleşte spre a evita contactul cu gurile umede şi calde în care putea să zacă microbul. Ciu­maţii persani şi călugării păcătuiau în mod egal. Căci pentru cei dintâi, suferinţa unui copil nu valora nimic, şi pentru cei din urmă, dimpotrivă, teama foarte omenească de suferinţă năpădise totul. În ambele cazuri problema era ocolită. Toţi rămâneau surzi la glasul lui Dumnezeu. Dar existau alte exemple pe care Paneloux voia să le reamintească. Dacă ne luăm după cronicarul marii ciume din Marsilia, dintre cei optzeci şi unu de călugări ai mănăstirii din Mercy, numai patru supravieţuiseră febrei. Şi din aceşti patru, trei fugiseră. Ast­fel vorbeau cronicarii şi nu era meseria lor să spună mai mult. Dar citind acestea, toate gândurile părintelui Paneloux se îndreptau spre acel care rămăsese singur în pofida celor şaptezeci şi şapte de cadavre şi mai ales în pofida exemplului celor trei fraţi ai săi. Şi părintele, lovind cu pumnul margi­nea amvonului, a strigat: "Fraţii mei, trebuie să fim acela care rămâne!"
Nu era vorba de a renunţa la precauţii, la ordinea inteli­gentă pe care o societate o introduce în dezordinea unui fla­gel. Nu trebuiau ascultaţi acei moralişti care spun că trebuie să îngenunchem şi să abandonăm totul. Trebuie doar să începem să înaintăm în beznă, puţin orbeşte şi să încercăm să facem binele. Cât despre rest, trebuie să stăm locului şi să ne lăsăm în seama lui Dumnezeu, chiar în ce priveşte moar­tea copiilor, şi fără să căutăm o scăpare personală.
Aici, părintele Paneloux a evocat marea figură a epis­copului Belzunce, în timpul ciumei din Marsilia. El a rea­mintit că spre sfârşitul epidemiei, episcopul, după ce făcuse tot ceea ce trebuia să facă, crezând că nu mai există nici un remediu, s-a încuiat cu provizii în casa lui pe care a înconju­rat-o cu ziduri; că locuitorii, al căror idol era, printr-o răsturnare a sentimentelor, aşa cum se întâmplă în excesele suferinţei, s-au supărat pe el, i-au înconjurat casa de cadavre ca să-l contamineze şi au zvârlit chiar trupuri peste ziduri, ca să fie mai siguri c-o să piară. Astfel, episcopul, într-o slăbi­ciune de ultimă clipă, crezuse că se poate izola în mijlocul unei lumi a morţii, şi morţii îi cădeau din cer. Tot aşa şi noi, trebuie să ne convingem că nu există insulă în mijlocul ciumei. Nu, nu există cale de mijloc. Trebuie să admitem ceea ce pare de neadmis pentru că trebuie să alegem între a-l urâ pe Dumnezeu sau a-l iubi. Şi cine ar îndrăzni să aleagă ura împotriva lui Dumnezeu ?'
"Fraţii mei, a spus în sfârşit Paneloux anunţând că încheie, dragostea pentru Dumnezeu este o dragoste grea. Ea presupune părăsirea totală de sine şi dispreţul de persoa­na sa. Dar numai ea singură poate să şteargă suferinţa şi moartea copiilor, numai ea singură, în orice caz, poate s-o facă necesară, fiindcă e cu neputinţă să înţelegem şi nu pu­tem decât s-o voim. Iată greaua învăţătură pe care voiam s-o împărtăşesc cu voi. Iată credinţa, crudă în ochii oamenilor, hotărâtoare în ochii lui Dumnezeu, de care trebuie să ne apropiem. Trebuie să ajungem până la această imagine înfri­coşătoare. Pe această culme totul se va amesteca şi se va ega­liza, adevărul va ţâşni din aparenta nedreptate. Astfel s-a întâmplat că, în multe biserici din sudul Franţei, ciumaţii dorm de secole sub lespezile corului şi preoţii vorbesc pe deasupra mormintelor lor şi spiritul pe care ei îl propagă iz­vorăşte din această cenuşă în care copiii şi-au adus totuşi partea lor."
Când Rieux a ieşit, un vânt violent a năvălit cu putere prin uşa întredeschisă şi i-a izbit în plin pe credincioşi. Adu­cea în biserică un miros de ploaie, o mireasmă de trotuar ud care îi lăsa să ghicească înfăţişarea oraşului înainte ca ei să fi ieşit. În faţa doctorului Rieux, un preot bătrân şi un tânăr diacon care ieşeau în acest moment, au avut de  furcă să-şi ţină pălăria pe cap. Asta nu l-a împiedicat pe cel mai în vârstă să continue să comenteze predica. El lăuda elocvenţa lui Paneloux dar se neliniştea de îndrăznelile de gândire de care părintele dăduse dovadă. Socotea că această predică arăta mai multă nelinişte decât putere şi că, la vârsta lui Paneloux, un preot n-avea dreptul să fie neliniştit. Tânărul diacon, cu capul în jos ca să se apere de vânt, l-a asigurat că se ducea des pe la Paneloux, că era la curent cu evoluţia lui şi că tratatul său o să fie mult mai îndrăzneţ, şi n-o să capete, fără îndoială, permisiunea ecleziastică de a fi tipărit.
—  Care e, atunci, ideea lui ? a spus bătrânul preot.
Ajunseseră în piaţa din fata bisericii şi vântul îi înconjura urlând, împiedicându-l pe cei mai tânăr să deschidă gura. Când a reuşit să vorbească el a spus doar:
—  Dacă un preot consultă un medic există o contra­dicţie.
Lui Rieux, care îi reproducea cuvintele lui Paneloux, Tarrou i-a spus că el cunoaşte un preot care îşi pierduse cre­dinţa în timpul războiului, când descoperise un chip de tânăr cu ochii plesniţi.
—  Paneloux are dreptate, spunea Tarrou. Când inocenţa are ochii plesniţi, un creştin trebuie să-şi piardă credinţa sau să accepte să-i plesnească ochii. Paneloux nu vrea să-şi piardă credinţa, el o să meargă până la capăt. E tocmai ceea ce a vrut să zică.
Această observaţie a lui Tarrou ne permite ea oare să lu­minăm puţin evenimentele nefericite care au urmat şi în care comportarea lui Paneloux părea de neînţeles celor care îl înconjurau ? Se va vedea.
La câteva zile după predică, Paneloux într-adevăr s-a mu­tat. Era momentul când evoluţia bolii provoca mutări con­tinui în oraş. Şi tot aşa cum Tarrou trebuise să părăsească hotelul său ca să locuiască la Rieux, tot aşa părintele a tre­buit să lase apartamentul pe care ordinul său bisericesc i-l dăduse, ca să vină să stea la o persoană bătrână, care frec­venta asiduu biserica şi era încă neatinsă de ciumă. În timpul mutării, părintele simţise cum oboseala şi neliniştea îl co­pleşesc. Şi aşa se face că a pierdut consideraţia proprietăresei. Căci aceasta, lăudând călduros în faţa lui meritele profeţiei Sfintei Odile, preotul se arătase uşor nerăbdător, datorită, fără îndoială, oboselii lui. Nici o încercare pe care a făcut-o apoi ca să obţină de la bătrâna doamnă cel puţin o neutralitate binevoitoare, nu i-a reuşit. Făcuse o impresie rea. Şi în fiecare seară, înainte de a intra în camera lui plină de valuri de dantele croşetate, el trebuia să contemple spa­tele gazdei, care stătea în salonul ei, în timp ce el era silit să ducă amintirea unui "bună seara, părinte" pe care ea i-l adresa pe un ton rece şi fără să se întoarcă. Pe o seară ca asta, în momentul când se culcase, cu capul vuind, a simţit năvălind în încheieturile mâinilor şi în tâmple valurile dezlănţuite ale unei febre care clocea în el de mai multe zile.
Ceea ce a urmat nu s-a aflat mai apoi, decât din povesti­rile gazdei. Dimineaţa, ea se sculase devreme, conform obi­ceiului. După un timp, mirată că nu-l vede pe părinte ieşind din odaie, se hotărâse, după multe ezitări, să-i bată în uşa. Îl găsise încă în pat, după o noapte de insomnie. Suferea de o apăsare în piept şi părea mai congestionat ca de obicei. Conform propriilor ei cuvinte, îi propusese cu amabilitate să cheme un medic, dar propunerea îi fusese respinsă cu o vio­lenţă pe care o considera regretabilă. Nu-i rămăsese altceva de făcut decât să se retragă. Puţin mai târziu, părintele sunase şi o chemase. El se scuzase pentru ieşirea avută şi declarase că nu putea fi vorba de ciumă, că el nu prezenta nici unul din simptomele bolii şi că trebuie să fie o oboseală trecătoare. Bătrâna doamnă îi răspunsese cu demnitate că propunerea ei nu izvorâse dintr-o nelinişte de acest ordin, ea nu avusese în vedere propria securitate care era în mâinile lui Dumnezeu, ci se gândise numai la sănătatea părintelui de care se consi­dera în parte răspunzătoare. Dar cum părintele nu zicea nimic, gazda, pe cât spunea, dornică să-şi facă datoria până la capăt, îi propusese din nou să cheme doctorul. Părintele refuzase din nou, dar adăugând nişte explicaţii pe care bătrâna doamnă le socotise foarte neclare. Ea credea numai că a înţeles, şi tocmai asta i se părea de neînţeles, că părintele refuza consultaţia pentru că această consultaţie nu era în acord cu principiile lui. Ea trăsese de aici concluzia că febra tulbura ideile loca­tarului ei, şi se mărginise să-i aducă ceai.
Mereu hotărâtă să îndeplinească foarte exact obligaţiile pe care situaţia i le crea, îl vizitase regulat pe bolnav la fie­care două ore. Ceea ce o impresionase cel mai mult era agi­taţia continuă în care părintele îşi petrecuse ziua. Arunca cearşafurile de pe el şi le trăgea apoi îndărăt, ştergându-şi fără încetare cu palmele fruntea umedă şi ridicându-se ade­sea ca să poată tuşi cu o tuse sugrumată, răguşită şi umedă, de parcă-şi smulgea ceva din piept. Părea că nu poate să dea afară din fundul gâtului tampoane de vată care îl înăbuşeau. La sfârşitul acestor crize, cădea pe spate, având toate semnele unei istoviri. În cele din urmă, se mai ridica iarăşi pe jumătate, timp de câteva clipe, si privea înaintea lui cu o fixi­tate mai sălbatecă decât toată zbaterea dinainte. Dar bătrâna doamnă tot mai şovăia să cheme un medic şi să-şi supere astfel bolnavul. Putea fi vorba de un simplu acces de febră, oricât părea el de spectaculos.
Totuşi, în timpul după-amiezii, ea a încercat să-i vor­bească preotului, dar nu a primit drept răspuns din partea lui decât câteva cuvinte nedesluşite. Şi-a reînnoit propunerea. Dar atunci părintele s-a ridicat şi, pe jumătate sufocându-se, i-a răspuns limpede că nu voia nici un doctor. În acest mo­ment, gazda a hotărât că o să aştepte până a doua zi dimineaţa şi că, dacă starea părintelui nu se va fi ameliorat, ea va telefona la numărul pe care agenţia Randsdoc îl repeta de vreo zece ori pe zi la radio. Mereu atentă la îndatoririle ei, se gândea să-şi viziteze locatarul în timpul nopţii şi să vegheze asupra lui. Dar seara, după ce îi dăduse ceai proaspăt, ea a vrut să se întindă puţin şi nu s-a trezit decât a doua zi în zori. A alergat în odaie.
Părintele stătea întins fără mişcare. Congestiei extreme din ziua precedentă îi urmase un fel de lividitate cu atât mai pronunţată cu cât trăsăturile feţei lui erau încă pline. Părin­tele fixa mica lampă cu mărgele multicolore care atârna dea­supra patului. La intrarea bătrânei doamne, el a întors capul spre ea. După spusele gazdei, în acel moment arăta ca şi când ar fi băut toată noaptea şi ar fi pierdut orice putere dea mai reacţiona. Ea l-a întrebat cum se simte. Cu o voce al cărei sunet ciudat de indiferent nu i-a scăpat femeii, părintele a spus că se simţea prost, că nu avea nevoie de medic şi că va fi suficient să fie transportat la spital pentru ca totul să fie conform regulilor. Îngrozită, bătrâna doamnă a alergat la telefon.
Rieux a sosit la amiază. La povestirea gazdei el a răspuns numai că Paneloux avea dreptate şi că era probabil prea târziu. Părintele l-a primit cu acelaşi aer indiferent. Rieux l-a examinat şi a fost uimit să nu descopere nici unul din simptomele principale ale ciumei bubonice sau pulmonare, în afară de obturarea şi senzaţia de apăsare din plămâni. Oricum, pulsul era atât de slab şi starea generală atât de alar­mantă, încât erau puţine speranţe.
— Nu aveţi nici unul din simptomele principale ale ma­ladiei, îi spusese el lui Paneloux. Dar, e adevărat, există o îndoială şi trebuie să vă izolez.
Părintele zâmbise ciudat, parcă cu politeţe, dar tăcuse. Rieux a ieşit pentru a telefona şi s-a întors.
—  Am să rămân lângă dumneavoastră, i-a spus el cu blândeţe, privindu-l.
Celălalt a părut să se învioreze si s-a întors către doctor cu nişte priviri in care un fel de căldură încerca să se arate. Apoi cu greu a articulat, în aşa fel încât era cu neputinţă să ştii dacă spunea acest lucru cu tristeţe sau nu:
—  Mulţumesc, a spus el. Dar slujitorii bisericii n-au prieteni. Ei şi-au dăruit totul lui Dumnezeu.
A cerut crucifixul care era aşezat la capătul patului şi, după ce l-a primit, s-a întors să-l privească.
La spital, Paneloux nu descleşta dinţii. El s-a supus ca un obiect tuturor tratamentelor care i s-au impus, dar nu mai lăsa din mână crucifixul. În acest timp, cazul preotului continua să fie echivoc. Îndoiala persista in mintea lui Rieux. Era ciumă. Şi totuşi nu era. De câtva timp, de altfel, părea să-i facă plăcere să deruteze diagnosticele. Dar, în cazul lui Paneloux, ceea ce a urmat a arătat limpede că această incer­titudine era lipsită de importanţă.
Febra urca. Tuşea devenise din ce în ce mai răguşită şi îl tortură pe bolnav toată ziua. Seara, în sfârşit, părintele a ex­pectorat această vată care îl sufoca. Era roşie. În plin tumult al febrei, Paneloux îşi păstrase privirea indiferentă şi, a doua zi dimineaţă, când a fost găsit mort, pe jumătate răsturnat din pat, privirea lui nu exprima nimic. Se scrisese pe uşa lui: "Caz îndoielnic".


Sărbătoarea tuturor Sfinţilor din anul ăsta nu a fost ceea ce era de obicei. Desigur, vremea era aşa cum trebuia să fie. Se schimbase brusc şi căldurile târzii făcuseră dintr-o dată loc frigului. Ca şi în ceilalţi ani, un vânt rece sufla acum încontinuu. Nori groşi alergau dintr-o parte într-alta a ori­zontului, acopereau cu umbră casele peste care, după trece­rea lor, recădea lumina rece şi aurie a cerului de noiembrie, îşi făcuseră apariţia primele impermeabile. Dar se observa un număr surprinzător de stofe cauciucate şi lucioase. Ziarele povestiseră într-adevăr că, cu două sute de ani în urmă, în timpul marilor ciume din sudul Franţei, medicii purtau, pen­tru a se feri, stofe trecute prin ulei. Magazinele profitaseră de asta pentru a desface un stoc de haine demodate datorită cărora fiecare spera să devină imun.
Dar toate aceste semne ale anotimpului nu te puteau face să uiţi că cimitirele erau părăsite. În ceilalţi ani, tram­vaiele erau pline de mirosul fad al crizantemelor, şi grupuri de femei se duceau la locurile unde rudele lor erau îngropate să depună flori pe mormântul lor. Era ziua în care se încerca să se compenseze pe lângă defunct izolarea şi uitarea în care fusese lăsat timp de luni întregi. Dar anul acesta, nimeni nu mai voia să se gândească la cei morţi. Se gândeau şi aşa prea mult la ei. Şi nu mai era vorba să revii la mormântul lor cu puţin regret şi multă melancolie. Nu mai erau părăsiţii lângă care vii să te justifici într-o zi pe an. Erau intruşii pe care vrei să-i uiţi. Iată de ce anul acesta Ziua Morţilor a fost întrucâtva suprimată. După cum spunea Cottard, la care Tarrou observa un limbaj din ce în ce mai ironic, în fiecare zi era Ziua Morţilor.
Şi realmente, focurile sărbătoreşti ale ciumei ardeau în crematoriu cu o veselie tot mai mare. Cei drept, de la o zi la alta flagelul se instalase cât mai comod parcă în forma lui paroxistică şi vădea în omorurile lui zilnice precizia şi regulari­tatea unui bun funcţionar. În principiu, şi după părerea personalităţilor competente, acesta era un semn bun. Grafi­cul progreselor ciumei, cu creşterea lui neîncetată, urmată apoi de o lungă linie staţionară i se părea de pildă doctorului Richard foarte reconfortant. "Este un grafic bun, excelent", spunea el. El socotea că maladia atinsese ceea ce numea el un prag constant. De acum încolo ea nu mai putea decât să descrească. Richard credea că meritul este al noului ser al lui Castel, care, într-adevăr, tocmai cunoscuse câteva succese neaşteptate. Bătrânul Castel nu-l contrazicea, dar considera că de fapt nu se putea prevedea nimic, istoria epidemiilor comportând salturi neprevăzute. Prefectura, care dorea de multă vreme să potolească spiritul public şi căreia ciuma nu-i dădea posibilitatea s-o facă, îşi propunea să întrunească me­dicii pentru a le cere un raport pe această temă, când docto­rul Richard a fost şi el răpus de ciumă, şi tocmai în pragul scăderii molimei.
Administraţia, în faţa acestui exemplu, impresionant lu­cru fără îndoială, dar care la urma urmei nu dovedea nimic, a redevenit pesimistă cu aceeaşi inconsecvenţă cu care deve­nise mai întâi optimistă. Castel, în ceea ce-l privea, se mărgi­nea să-şi prepare serul lui cu cât de multă grijă putea. În orice caz nu mai exista un singur loc public care să nu fi fost transformat în spital sau în carantină, şi dacă se mai respecta încă prefectura era pentru că trebuia totuşi păstrat un loc de întrunire. Dar în general, şi ca urmare a stabilităţii relative a ciumei în acea epocă, organizarea concepută de Rieux nu a fost de loc depăşită. Medicii şi ajutoarele care depuneau un efort istovitor nu erau obligaţi să se gândească la eforturi şi mai mari. Ei trebuiau numai să continue cu regularitate, dacă se poate spune aşa, această muncă supraomenească. Formele pulmonare ale epidemiei care se manifestaseră se înmulţeau acum în cele patru colţuri ale oraşului, ca şi cum vântul aprindea şi întreţinea incendii în piepturi. În toiul vărsăturilor de sânge, bolnavii erau răpuşi mult mai repede. Molima risca acum să fie mai mare, în această nouă formă a epidemiei. E adevărat, părerile specialiştilor fuseseră întot­deauna contradictorii asupra acestui punct. Pentru mai multă siguranţă totuşi, personalul sanitar continua să respire sub măşti de tifon dezinfectate. La prima vedere, în orice caz, boala ar fi trebuit să se extindă. Dar cum cazurile de ciumă bubonică se împuţinau, balanţa era în echilibru.
Mai puteau exista totuşi alte subiecte de nelinişte ca ur­mare a greutăţilor de alimentare care cu timpul creşteau. Specula îşi scosese capul şi alimente de primă necesitate care lipseau pe piaţa zilnică se ofereau la negru, la preţuri fabuloase. Familiile  sărace se aflau aşadar într-o situaţie foarte grea, în timp ce familiile bogate nu duceau lipsă de aproape nimic. Deşi ciuma, prin imparţialitatea eficace cu care funcţiona, ar fi trebuit să întărească ideea de egalitate între concetăţenii noştri, dimpotrivă, prin jocul normal al egoismului, ea ascuţea şi mai mult în inima oamenilor senti­mentul nedreptăţii. Rămânea, bineînţeles, egalitatea ire­proşabilă a morţii, dar pe asta nimeni n-o dorea. Săracii care sufereau de foame se gândeau cu şi mai multă nostalgie la oraşele şi la satele vecine, unde viaţa era liberă şi unde pâinea era ieftină. Din moment ce nu li se putea da suficientă hrană, ei aveau sentimentul, de altminteri cam nesocotit, că ar fi trebuit să li se permită să plece. Aşa încât circula o lozincă pe care o puteai citi uneori pe pereţii caselor, iar alteori era strigată la trecerea prefectului: "Pâine sau aer". Această formulă ironică a dat semnalul unor manifestaţii re­pede reprimate, dar al căror caracter grav nu a scăpat nimănui.


va urma