Augustin Ţărău
Geneza mişcării de rezistenţă anticomunistă din România şi evoluţia ei ulterioară au cunoscut anumite particularităţi faţă de procesele similare dezvoltate în statele aparţinătoare „lagărului comunist”. O simplă analiză a activităţii diverselor grupuri angajate în lupta împotriva regimului comunist, botezate organizaţii „subversive” sau „teroriste” în documentele Securităţii şi în cele ale PCR, precum şi a diferitelor confruntări violente înregistrate de-a lungul timpului între comunităţile rurale şi forţele aparatului represiv comunist, evenimente spontane şi neorganizate din păcate, conduce către conturarea principalei trăsături care a caracterizat întreaga noastră mişcare de rezistenţă, aceea a lipsei de coordonare, unitate şi coeziune în acţiune.
O atare stare de lucruri este străină în peisajul rezistenţei edificate de „confraţii” de peste hotare. Istoriografia occidentală reţine din ansamblul manifestărilor anticomuniste derulate în ţările din spaţiul sferei de dominaţie sovietică în anii ‘50 doar evenimentele majore, marcate, în ordine cronologică, de grevele şi revendicările muncitorimii est-germane, din iunie 1953[1], de protestele muncitorimii poloneze din Poznan şi Varşovia, din octombrie 1956[2], în fine, de evenimentele legate de sângeroasa „contrarevoluţie” pornită de intelectualitatea maghiară în tandem cu „dezgheţul” polonez, acţiune susţinută însă de muncitorimea şi ţărănimea ungară[3].
După cum se poate lesne observa, în toate aceste procese reformatoare rolul decisiv a fost jucat de către muncitorime şi intelectualitate, categorii umane bine conturate şi ca atare foarte active în statele amintite. Lipsa de coordonare, unitate şi coeziune în acţiune a rezistenţei româneşti rezidă tocmai în absenţa atributelor respective în societatea autohtonă[4]. În contextul geo-politic şi economic al evoluţiei istorice a Balcanilor, situaţia României se prezintă a fi cât se poate de firească. Prin poziţia sa geografică, ţara noastră s-a aflat în permanenţă la confluenţa intereselor mega - puterilor regionale, realitate care s-a concretizat de-a lungul secolelor într-o serioasă întârziere pe planul închegării unui stat românesc centralizat, cu consecinţe directe în formarea şi dezvoltarea instituţiilor şi claselor sociale specifice ţărilor occidentale[5].
Cu toate acestea, România a cunoscut cea mai dramatică şi cea mai îndelungată rezistenţă armată anticomunistă, care s-a întins pe o perioadă de aproape 20 de ani. Cercetătorul Eugen Şahan a reuşit să identifice nu mai puţin de 18 centre ale rezistenţei anticomuniste[6], iar Adrian Brişcă 19, cumulând 62 de organizaţii răspândite pe întreg teritoriul ţării, care au activat din toamna anului 1944 până în vara anului 1962[7]. Dosarele din arhivele fostei Securităţi, ale fostei Miliţii, precum şi cele create de de-a lungul timpului de tribunalele militare regionale şi de judeţenele PCR, conţin însă informaţii despre existenţa mult mai multor grupări anticomuniste. Cu titlu de exemplu, amintim că numai în perioada 1-15 octombrie 1949, cele 13 direcţii regionale şi cinci servicii ale Securităţii raportau un număr de 1.401 de arestări operate pe criterii politice în 152 „loturi”[8], iar pentru perioada 15-25 octombrie, acelaşi an, 2.621 în 127 „loturi”, cei mai mulţi dintre reţinuţi fiind oameni de la ţară[9]. Cu alte cuvinte, Securitatea reuşise să se laude cu „lichidarea” unui număr de 179 de „loturi”, însumând ruinarea a 4.022 de destine umane, numai în decursul unei singure luni de zile. Cifrele sunt fără îndoială frapante, şi din păcate verifică pe deplin deficienţa majoră de care a suferit mişcarea noastră de rezistenţă, invocată mai devreme. Specificitatea rezistenţei româneşti avea să se contureze în timp tocmai din paradoxala împletire a celor două trăsături care au caracterizat-o, dimensiunea ei naţională, conjugată în acelaşi timp cu instabilitatea şi fragilitatea de care a dat dovadă. Rămân apoi de descifrat cauzele care au motivat masiva implicare a ţăranilor în acţiunile „antistatale” de care erau învinuiţi, precum şi mecanismele care au fost în măsură să mobilizeze o populaţie majoritar rurală, cum a fost cea românească pe atunci, în inegala confruntare cu regimul totalitar comunist.
Dezlegarea problemei a venit din partea serviciilor occidentale de informaţii, care ne monitorizau în acea epocă. Într-o sinteză întocmită pentru perioada anilor 1945-1956 de Grupa de Studii Sud-Est din München, din cadrul Serviciului de Informaţii al RFG, analiştii germani stabilesc momentul naşterii mişcării de rezistenţă din România undeva în toamna anului 1944, la scurtă vreme după semnarea Armistiţiului cu Puterile Aliate. În opinia lor, geneza rezistenţei anticomuniste româneşti îşi are rădăcinile în conservatorismul specific poporului, trăsătură alimentată de fondul predominant ţărănesc al societăţii noastre, din care se ridicase atât minoritatea muncitorească, cât şi cea intelectuală a oraşelor, întregul monolit uman de origine rurală dovedindu-se profund dezinteresat de oferta politică licitată de către comunişti, şi chiar potrivnic acesteia. În conştiinţa colectivă, comunismul ajunsese să fie asociat cu „barbaria, durerea, sânge şi lacrimi”, ca urmare a experienţei nefaste acumulate în urma aventurii politice puse în practică de Bela Kun în 1919, şi a dramei refugiului din Basarabia şi Bucovina, răpite de sovietici în 1940[10].
Nu în ultimul rând, apropiatele traume suferite de mii de familii de români pe parcursul Celui de-al Doilea Război Mondial, care-şi pierduseră fiinţe dragi pe Frontul din Răsărit şi apoi pe cel din Apus, alături de oroarea resimţită de populaţie faţă de crimele, violurile şi jafurile săvârşite de soldaţii sovietici pe teritoriul nostru[11], au contribuit decisiv la împământenirea atitudinii anticomuniste. O dovadă în plus a tradiţionalismului la care se face referire ne este oferită de dimensiunile infime în care se menţinuse PCdR pe întreaga perioadă interbelică şi de compoziţia etnică a acestuia, partid care, şi după confiscarea puterii de stat, la 6 martie 1945, a continuat să-şi recruteze adepţii din rândurile minorităţilor etnice şi să fie dominat de reprezentanţii acestora[12].
În altă ordine de idei, noua societate românească urma să se reclădească după ce traversase o perioadă politică dificilă, jalonată de succesiunea a trei dictaturi diferite, dar care avuseseră în comun discursul naţionalist[13]. Dureroasele rapturi teritoriale suferite în a doua jumătate a anului 1940, cu tragediile umane care le-au însoţit[14], au avut la rândul lor darul de a amplifica şi mai mult sentimentele patriotice ale populaţiei autohtone şi să hrănească totodată speranţele acesteia într-o posibilă reîntregire a fostului stat, făurit la 1 decembrie 1918[15]. Ori, prin semnarea Armistiţiului cu Puterile Aliate, care consfinţea încă o dată înstrăinarea Bucovinei şi Basarabiei şi arunca o umbră de nesiguranţă asupra soartei Ardealului de Nord, românii şi-au văzut năruite aşteptările. Imuabila formulă impusă de sovietici delegaţiei române l-a descumpănit până şi pe Lucreţiu Pătrăşcanu, împuternicitul PCdR. „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”, i-ar fi răspuns cinic Molotov atunci când Pătrăşcanu, contrariat de conţinutul documentului, a cerut explicaţii asupra condiţiilor mult mai grele fixate în comparaţie cu cele făgăduite mareşalului[16].
Cine erau cei chemaţi să transpună în viaţă prevederile Armistiţiului? Nimeni alţii decât aceiaşi alogeni comunişti, care în decursul întregii perioade interbelice aderaseră necondiţionat planurile sovietice de dezmembrare a statului românesc. Istoria se repeta la o distanţă de 15 ani de la Congresul al V-lea al PCdR, când 15 neromâni, din cei 24 membri cu drept de vot din conducerea partidului, au achiesat directivei moscovite[17]. În acest context, cu cine i-ar fi putut asimila populaţia românească pe comunişti, dacă nu cu însăşi exponenţii intereselor meschine ale colosului de la Răsărit. Tocmai pe coordonatele naţionalismului şi anticomunismului s-au înscris şi primele încercări de organizare a unei mişcări de rezistenţă la nivel naţional.
La începutul lunii septembrie 1944, o primă echipă de legionari, condusă de Vasile Iasinschi,, aparţinând grupului de la Viena, s-a deplasat la Târgu Mureş, pentru a intra în contact cu alt confrate de-al lor, Constantin Stoicănescu, sosit pe teritoriul Transilvaniei de Nord, ceva mai devreme, cu misiunea de a pătrunde clandestin în România spre a culege informaţii militare. Scopul prezenţei în Ardeal a celor doi comandanţi legionari se circumscrie într-o oarecare măsură eforturilor de împiedicare a procesului de bolşevizare a României, care intra în logica firească a învingătorului sovietic[18], chiar dacă planurile de moment ale legionarilor din exil vizau deocamdată organizarea unor formaţiuni româneşti înarmate, menite să zădărnicească pătrunderea trupelor ruseşti prin trecătorile Carpaţilor.
În acest sens, membrii echipei fuseseră însărcinaţi: „să afle dacă s-au refugiat români din ţara liberă, şi care ar trebui îndrumaţi spre Viena; să stabilească contacte cu Ardealul liber, pentru a descoperi dacă nu s-ar găsi unităţi militare, în acest spaţiu, dispuse să treacă de partea guvernului naţional; să încerce eliberarea legionarilor din închisoarea Aiud şi alte închisori; de a determina pe cât mai mulţi intelectuali români, în special oamenii de cultură, să nu rămână sub ruşi, ci să se retragă spre Apus”[19]. Se pare că legionarii aveau cunoştinţă despre nemulţumirea afişată de către o parte din ofiţerii armatei române faţă de noul statut dobândit prin pactizarea cu sovieticii[20], deoarece Stoicănescu mai primise şi sarcina de a testa starea de spirit a militarilor şi „de a determina o parte a armatei române aflate pe frontul din Transilvania, înaintând spre Ungaria, să se asocieze armatei germane şi împreună să prindă la mijloc diviziile sovietice”[21].
Notele informative culese de Siguranţă din teritoriu surprind această stare de lucruri. Întradevăr, pe la sfârşitul lunii octombrie au putut fi văzute numeroase grupuri de militari români retrăgându-se în regiunile muntoase din Transilvania, în special în sectorul Braşov-Făgăraş-Sibiu, fenomen care a continuat pe tot parcursul lunii noiembrie 1944, când asemenea mişcări au fost observate şi în zonele muntoase din Mehedinţi, Gorj şi Hunedoara. Deplasările de trupe s-au amplificat către sfârşitul anului şi s-au extins pe întregul lanţ al Carpaţilor, „până către Turda, unde – se relatează într-o sinteză informativă – s-au observat grupuri numeroase de militari şi civili, bine înarmaţi şi aprovizionate din belşug cu muniţiuni şi alimente, care s-au îndreptat către regiunile muntoase, prin satele depărtate de arterele de circulaţie, foarte greu accesibile pentru jandarmi şi personalul unităţilor de resort”[22]. Nu este lipsit de importanţă să subliniem că şi după 1948, în aceleaşi zone montane amintite în materialul elaborat de SSI, Braşov, Făgăraş, Sibiu, Mehedinţi şi Gorj, vor activa puternice nuclee de rezistenţă anticomunistă[23]. Este posibil ca Stoicănescu să se fi văzut şi să fi căzut la o înţelegere cu generalul Gheorghe Avramescu[24], comandantul Armatei a IV-a din Transilvania, deoarece acesta i-ar fi transmis mai târziu lui Horia Sima, pe 4 noiembrie, că este dispus să colaboreze cu germanii în vederea alungării sovieticilor din ţară, în situaţia în care aceştia i-ar garanta o susţinere militară serioasă, conjugată cu acţiunile prevăzute în acest scop de armatele române[25]. Cert este faptul că în toamna anului 1944 a reuşit să treacă la inamic sublocotenentul Ilie Sturza, omul de legătură, nimeni altul decât ginerele generalului Aurel Aldea, însoţit de legionarii Emil Bulbuc, Andrei Costin şi Octavian Marcu, tocmai prin sectorul controlat de trupele române[26]. Din păcate, toate aceste manevre de culise vor ajunge să fie cunoscute de sovietici, prin intermediul agenţilor dubli infiltraţi în structurile noastre militare, şi vor fi folosite mai târziu ca probe în procesele intentate celor doi generali români.
În paralel cu acţiunile din Transilvania, legionarii români din Banatul sârbesc au încercat la rândul lor să organizeze o rezistenţă armată pe linia Chichinda Mare, Biserica Albă, Vârşeţ, Orşova, pentru a stăvili înaintarea trupelor sovietice. Sensibil la apelul lansat de Horia Sima pe 26 august 1944, de la postul „Radio Donau”, Pavel Onciu, comandantul legionarilor bănăţeni din Serbia, a trecut la reactivarea tuturor camarazilor săi, după care s-a deplasat la Belgrad unde a intrat în contact cu generalul Phleps, comandantul armatelor germane din zonă, pentru a obţine susţinerea logistică necesară. În primele zile ale lunii septembrie, grupul condus de Pavel Onciu reuşise deja să-şi constituie un comandament şi un punct militar de sprijin la Vârşeţ, iar detaşamentele germane de sprijin la Becicherecul Mare, în vreme ce la Chichinda Mare se organizase un centru de instrucţie pentru voluntarii români.
În acelaşi timp, prin intermediul locotenentului Vitan şi a căpitanului Dreve, sosiţi din România, a fost iniţiată legătura cu grupul legionarilor timişoreni, condus de Ică (Alexandru) Tănase. De la Viena a venit în ajutorul lor grupul de legionari alcătuit din Ilie Smultea, Alexandru Popovici, ambii bănăţeni, Iosif Gavagina şi Ion Cerbu. Detaşamentele legionare şi cele germane aveau misiunea de a susţine ofensiva Armatei a III-a ungară şi a Armatei a II-a Tancuri germană în Crişana şi Banat, în cadrul operaţiunilor militare declanşate împotriva României la 11 septembrie 1944. Din cele trei centre ofensive, Chichinda Mare, Vârşeţ şi Biserica Albă, legionarii trebuiau să acţioneze pentru ocuparea Timişoarei şi pentru obturarea trecătorii Orşovei, în tandem cu forţele coaliţiei germano-maghiare, care vizau să ocupe Beiuşul, reşedinţa administrativă a Bihorului de Sud, şi Aradul, unde ar fi urmat să fie instalat viitorul guvern Horia Sima[27]. Manifestările anticomuniste violente desfăşurate mai târziu în zonă, pe parcursul anilor 1948-1949, când rudele legionarilor Ică Tănase, Ilie Smultea şi Alexandru Popovici şi alţii vor încerca să transpună în practică acelaşi scenariu, de data aceasta pe fondul „defecţiunii titoiste”[28], probează faptul că regiunea Banatului nu a fost aleasă întâmplător ca punct de rezistenţă, populaţia rurală de aici dovedind pe mai departe consecvenţă în atitudinea de negare a regimului stalinist[29].
Planurile disperate ale legionarilor nu s-au putut însă materializa. Contraofensiva trupelor sovieto-române a reuşit în perioada 17 septembrie-5 octombrie să respingă atacul celor două armate invadatoare, după care, începând cu data de 6 octombrie, a fost declanşată cu succes „Operaţiunea Debreţin” pe teritoriul Transilvaniei de Nord şi pe cel ungar, până la Tisa, încununată cu eliberarea Debreţinului pe 20 octombrie[30]. Cu toate că organele jandarmereşti ordonaseră luarea unor măsuri preventive în zonă[31], detaşamentele legionarilor şi cele ale germanilor, conduse de Ică Tănase, au fost în stare să se strecoare nestingherite în România, pe la Jimbolia, bucurându-se de concursul ţăranilor români şi a şvabilor trăitori în satele de pe frontiera iugoslavă, şi au ajuns până la periferiile Timişoarei, însă fără sorţi de izbândă, deoarece oraşul fusese deja ocupat de diviziile sovietice, care au şi respins atacul[32]. În acelaşi timp au fost repurtate alte victorii asupra trupelor germano-maghiare şi de către Armata a IV-a română în Transilvania, în zona Oarba de Mureş – Dealul Sângeorgiu – Iernut, următoarea etapă a operaţiunilor militare desfăşurate de aceasta concretizându-se prin eliberarea Clujului, la 11 octombrie, a Oradiei, la 12 octombrie, a Sătmarului şi Careiului, la 25 octombrie[33].
După colapsul militar suferit de Germania şi aliata sa, Ungaria, pe frontul românesc, strategia legionarilor a luat o nouă turnură. Horia Sima va fi preocupat acum, pe de o parte, să organizeze o armată românească în teritoriul controlat încă de germani, armată care avea să se constituie în jurul diviziei comandate de generalul Platon Chirnoagă, căzută prizonieră pe malul Tisei, la Szolnok, la 20 octombrie 194434, iar pe de altă parte, să reactiveze, prin intermediul unor fruntaşi legionari paraşutaţi în România, vechile cuiburi din teritoriu, formaţiuni înarmate care urmau să alcătuiască nuclee de rezistenţă în cadrul unei reţele extinse la nivel naţional, în colaborare cu unele cadre ale ofiţerimii române.
Comandamentul legionar s-a instalat la Viena pe 16 septembrie 1944, unde au fost convocaţi 200 de legionari de încredere şi 40 de subofiţeri români retraşi odată cu armata germană.
Un prim grup, alcătuit din 150 de legionari, 60 de subofiţeri şi 80 de voluntari saşi şi şvabi trebuiau să fie paraşutaţi în Transilvania, Oltenia şi Muntenia, pentru a sprijini închegarea şi extinderea «Mişcării de Rezistenţă Naţională», despre care aflaseră că se înfiripase încă de pe 12-13 octombrie 1944 şi că ar avea deja zece centre de comandă în munţi[35]. Echipa a plecat în misiune pe 16 octombrie, la comanda secretarului general al Mişcării Legionare, Nicolae Pătraşcu, şi s-a încheiat prin capturarea lui Ilie Gheorghe, care, arădean fiind, a făcut imprudenţa de a se abate să-şi viziteze familia. Imediat a fost prins şi colegul său Vasile Olteanu, care-l aştepta la o cârciumă din oraş. Ei au mărturisit că existau centre de întâlnire ale conducătorilor mişcării de rezistenţă în Arad, Sibiu, Deva şi Braşov, şi că aveau de înmânat un mesaj liderului PNŢ, Iuliu Maniu, care însă a refuzat să stea de vorbă cu ei, după care au fost internaţi în lagăr. În ce priveşte încercarea de racolare a unor înalte oficialităţi militare, ofiţerul care i-a anchetat sublinia faptul că generalul Nicolae Rădescu, viitorul premier, nu numai că s-a arătat dezinteresat de oferta legionară, ba chiar a şi descurajat înfăptuirea ei. Cei doi au recunoscut apoi că făceau parte din „echipa specială a celor 100 de spărgători de fronturi de sub conducerea lui Ovidiu Găină[36], cunoscută că formează noua conducere teroristă legionară” – aprecia ofiţerul anchetator[37].
Note
1. Adoptarea primului plan cincinal în R.D.G. (1951-1955) a condus la introducerea planificării centralizate de stat, care impunea atingerea unor cote uriaşe de producţie în industria grea şi sporirea productivităţii muncii angajaţilor, condiţii care au dat naştere unui exod al cetăţenilor est-germani în RFG. În 1951se înregistrau lunar între 11.500-17.000 de transfugi, iar în 1953 s-a ajuns la cifra de 37.000. După moartea lui Stalin, în martie 1953, PSUG a sperat la o pacificare a nemulţumirilor clasei muncitoare şi la ridicarea standardului de viaţă. A fost anunţată introducerea «Noului curs», după modelul introdus de economistul Georgîi Malenkov în URSS, care propunea păstrarea unui echilibru între fondurile alocate traiului şi cele destinate investiţiilor, cu accent pe sporirea producţiei bunurilor de consum, PSUG a iniţiat un program de uşurare a efortului economic prin reducerea taxelor şi impozitelor, acordarea de rate la cumpărarea bunurilor şi de încurajare a producţiei de bunuri de consum. «Noul curs» n-a dat însă roadele scontate, deoarece n-a luat povara industrializării de pe umerii muncitorimii, apăsată în continuare de normele de producţie aflate într-o creştere exponenţială. Pe 17 iunie 1953 au izbucnit greve şi demonstraţii, instantaneu, în majoritatea centrelor industriale, muncitorii solicitând introducerea unei adevărate reforme, destalinizarea sistemului şi desfiinţarea regimului Ulbricht. Poliţia Populară Germană şi Armata sovietică au trecut la represalii, ucigând aproximativ 500 de demonstranţi. In 1954 Uniunea Sovietică a acordat o suveranitate formală RDG-ului, iar Comisia Sovietică de Control a fost dizolvată. Tot acum, despăgubirile de război fiind plătite, a trecut în proprietatea statului şi Sovger-ul, au fost desfiinţate cele cinci zone de ocupaţie sovietică, care au fost reorganizate în 15 districte, nerecunoscute însă de SUA, Marea Britanie şi Franţa. (Glenn E. Curtis, East Germany. A Country Study, Ed. Washington D.C. Federal Reserch Division of the Library of Congres, 1992, p.e. 3-4)
2. Vezi 1956. Explozia. Percepţii române, iugoslave şi sovietice asupra evenimentelor din Polonia şi Iugoslavia (coordonatori: Corneliu Mihai Lungu şi Mihai Retegan), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996
3. Gergely Pongrácz, It wasn’t the Soviet people or the Russian people we were against. We werw against the system, the communist system, in After Stalin (1953-1956). Flames of Revolt. Eastern Europe. 1953-1956, published on Time Magazine, 1 July 1957
4. Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX. 1900-1945 – Sfârşitul „lumii europene”, vol. 1, Editura ALL, Bucureşti, 1998, p. 93-99
5. Barbara Jelavich, A History of the Balkans. vol. 2, Twentieth Century, Cambridge, England, 1983
6. Eugen Şahan, Aspecte din Rezistenţa românească împotriva sovietizării (1944-1962), în Analele Sighet nr. 2/1995, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1995, p. 213-278
7. Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România. 1944-1962, în Arhivele Totalitarismului, nr. 26-27 din 2000, p. 156-175
8. ASRI, fond Documentar, dosar 905/1949-1950, volumul 2, f. 29-36
9. Ibidem, f. 37-43
10 Arhiva Politică a Ministerului Federal de Externe din Bonn, fond Grupa de Studii Sud-Est din München, sinteza „Mişcarea de rezistenţă în România” (1945-1956). (Apud: Alexandru Popescu, Lumea rezistenţei anticomuniste româneşti. Documente necunoscute pentru o istorie viitoare, în History-archive nr. 9/1997, Bucureşti, p. 28.)
11 Vezi Antonio Faur, Raporturile militarilor sovietici cu populaţia şi administraţia din Vestul României (1944-1945), Editura Universităţii din Oradea, 2002
12 Maurice Pinay, Plot Against de Church, Ed. Hardcover, Noontide, 1978, p. 73-77
13 Vezi: Lucreţiu Pătrăşcanu, Sub trei dictaturi, Editura 100+1 Gramar, Bucureşti, 1996
14 Vezi: Constantin Moşincat, Augustin Ţărău, 1940. Evacuarea judeţelor din Nord-Vestul Transilvaniei (1940) şi consecinţele acesteia asupra judeţului Bihor, Editura Tipo MC, Oradea, 2005
15 Cităm pentru exemplificare din Moţiunea lansată pe 7 decembrie 1944 de organizaţia PNŢ a Bihorului de Sud: „Românii din Bihorul necotropit, întruniţi în prima întrunire publică a Partidului Naţional-Ţărănesc după 7 ani de oprelişte, întâiul lor gând îl îndreaptă spre Majestatea Sa Regele Mihai I, făuritorul României cu adevărat democratice, asigurându-l de credinţa lor nestrămutată în lupta pentru dinastie şi pentru existenţa noastră ca români într-o ţară nouă, pentru care noi toţi suntem gata de a da cel mai mare tribut jertfindu-ne viaţa în speranţa năzuinţelor noastre istorice, pentru împlinirea cărora strămoşii au udat cu sângele lor fiecare părticică de pământ şi pentru care ostaşii noştri luptă dincolo de Tisa, exprimându-i cu această ocaziune încredere şi supunere!” (AN-DJBh, fond Comitetul Judeţean Bihor al PCR, dosar 6/1944-1947, f.n. şi 204)
16 Revista Historia, nr. 33 din august 2004
17 În documentele Congresului al V-lea al Partidului Comunist din România sunt nominalizaţi: din partea organizaţiei din circumscripţia Bucureşti: 1) Verzeanu (Nicolae Bucur), 2) Cristea (Encel Mauriciu), 3) Teudorescu (?), 4) Ignat (Alexandru Iliescu ), 5) Mihalcea (Lucreţiu Pătrăşcanu ); din partea organizaţiei regionale din Moldova: 6) Marinescu (?), 7) Ionel (Gheorghe Popescu-Oţelaru); din partea organizaţiei regionale din Transilvania: 8) Ghiţă (Bella Brainer), 9) Ballog (Ştefan Fodor), 10) Maghiar (?); din partea organizaţiei regionale din Basarabia: 11) Furnică (Profiri Butnar), 12) Epure (?); din partea organizaţiei regionale din Bucovina: 13) Braun (Emil Haliţchi), 14) Artur (M. Topa); din partea organizaţiei regionale din Dobrogea: 15) Radu (Petru Borilă), 16) Mihai (Petre Gheorghe); din partea comsomolului din Romania: 17) Corneliu (Nicolae Grün), 18) Covaci (Olga Schultzberger), 19) Morozov (Iţic Grimblot); din partea Secretariatului CC: 20) Smaranda (Elena Filipovici), 21) Vifor (Eugen Iacobovici); din partea organizaţiilor revoluţionare de partid: 22) Aurel (Imre Aladár), 23) Stejar (David Avramescu ), 24) Florea (Gheorghe Mincu). Comisia a recunoscut dreptul de vot consultativ pentru: 1) Goldstein, 2) Zamfirescu (Ecaterina Arbore), 3) Vasilescu (Dumitru Grofu), 4) Socolov (Iosif Finkel), 5) Toma (Solomon Tinkelman), 6) Tătărăscu (Timotei Marin), 7) Niculescu (Carol Vexler-Talmazan), 8) Ardeleanu (Nicolae Goldberger), 9) Paraschiv (Ştefan Ducu), 10) Costache (Moise Dubinski), 11) Pavel (Dori Goldstein), 12) Busuioc (Alex Buican), 13) Alexandrescu (Gheorghe Crosnef), 14) Georgescu (Dumitru Chelerman). Apud: Ioan Roşca, Partidul Comunist din România luptă pentru „autodeterminarea până la despărţire” a teritoriilor româneşti, pentru a pregăti alipirea lor la URSS!, în Procesul comunismului, Bucureşti, 2004
18 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Editura Europa, Craiova, f.a., p. 74-75
19 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 5-7
20 Liviu Vălenaş, Mişcarea Legionară între adevăr şi mistificare, Editura Marineasa, Timişoara, 2000, în O istorie a Mişcării Legionare, 1927-1999. Discuţie cu Mircea Dimitriu, Fundaţia «George Manu», p. 41
21 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 58.
22 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 17-18
23 Vezi Mişcarea armată de rezistenţă anticomunistă din România, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Editura Kulluys, Bucureşti, 2003; Adrian Brişcă, Rezistenţa …, nr. 22-23, 1-2/1999, p. 42-67, Bucureşti
24 Gheorghe Avramescu s-a născut la Botoşani, pe 26 ianuarie 1884, din părinţi ţărani. A urmat cursurile Şcolii de Ofiţeri de Infanterie din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1908. După încheierea campaniei din Bulgaria, 1913, a absolvit cursurile Şcolii Superioare de Război. A luptat în Primul Război Mondial pe frontul din Dobrogea, unde a fost rănit. I s-a încredinţat apoi comanda Batalionului II din Regimentul 38/78. În februarie 1918 a fost mutat la Statul Major al Diviziei 1 Vânători ca şef al Biroului Mobilizare şi Organizare. A participat la campania din Ungaria în 1919. În 1923 a fost promovat şef de stat major al Diviziei 10 Infanterie, iar în 1929 a fost înaintat în gradul de colonel, primind comanda Regimentului 38 Infanterie din Brăila. În 1932 este mutat la Marele Stat Major ca şef al Biroului Transporturi, după care, în 1935 i se dă comanda Diviziei 10 Infanterie. Pe 8 iunie 1940 este înaintat la gradul de general de divizie. Debutul războiului antisovietic îl găseşte la comanda Corpului de Munte, cu care participă la ofensiva din iulie 1941 în Bucovina de Nord, forţează linia fortificată «Stalin», avansează până la Bug şi apoi până la Nipru. Împreună cu Armata 11 Germană, de sub comanda generalului von Manstein, participă la bătălia de la Marea de Azov. În iunie 1942 primeşte comanda unui sector în asaltul asupra Sevastopolului, având în subordine Divizia 1 Munte şi Divizia 18 Infanterie. Către sfârşitul anului 1943 a fost numit comandant al Corpului 3 Armată din Transnistria, apoi al Corpului 6, cu care s-a retras în Moldova în 1944, ca în ajunul operaţiunii «Iaşi-Chişinău» să i se încredinţeze comanda Armatei a IV-a. Pe 20 august 1944 a fost înlocuit de mareşalul Antonescu, deoarece generalul insista asupra retragerii armatei române pe linia fortificată «Adjud-Focşani-Nămoloasa-Galaţi». Pe 31 august a revenit la comanda Armatei a IV-a, cu care a eliberat Ardealul de Nord şi a respins ofensiva germano-maghiară din septembrie 1944, înaintând spre Tisa, valea Hernadului, Munţii Hegyálja până în Slovacia. Aici a intrat în conflict cu mareşalul Rodion Malinovski, căruia i-ar fi reproşat sabotarea aprovizionării trupelor române, în vreme ce înaltul ofiţer sovietic i-a învinovăţit de sabotaj pe „ofiţerii români din vechiul regim”. Peste puţin timp, în mâinile generalului Sănătescu a ajuns un raport în care Gheorghe Avramescu şi şeful statului său major, generalul Dragomir, erau acuzaţi de colaborare cu armatele inamice germane. Pe 2 martie 1945, după ce au condus cu succes operaţiunea «Zvolen–Banska Bystrica», cei doi au fost invitaţi la comandamentul Armatei 40 Sovietice, unde au fost arestaţi. (Victor Niţu, General de armată Gheorghe Avramescu, articol 97, p.e. 1-4)
25 Horia Sima, op.cit., p. 29
26 Alesandru Duţu, Florica Dobre, S-a mai dezlegat o enigmă în „cazul” Avramescu?, în Magazin istoric nr. 5/1997, p. 7
27 Horia Sima, op.cit., p. 16-17 şi 1
28 Rezoluţia Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia, Editura PMR, Bucureşti, 1948, p.28
29 Ziarul «Scânteia», numerele: 1458 din 22 iunie 1949, p. 1; 1459 din 23 iunie 1949, p. 1, 1462 din 26 iunie 1949, p. 1
30 Istoria României în date (coordonator Constantin C. Giurescu), Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 382
31 Prin Ordinul circular nr. 2.877/26 octombrie 1944, Inspectoratul de Jandarmi Timişoara punea în gardă subunităţile aflate sub competenţa sa teritorială: „Pe teritoriul nostru se găsesc foarte mulţi legionari cu activitate suspectă, precum şi partizani, lăsaţi de către armata germană ce se găsea în ţară. Ei sunt îmbrăcaţi civil şi activează în diferite feluri. Luaţi măsuri pentru a se identifica şi a li se stabili acţiunile. În acest scop, se recomandă o colaborare strânsă cu poliţiile şi garnizoanele respective, făcând razii cât mai dese, şi unde va fi nevoie, percheziţii domiciliare foarte severe”. (AN-DJBh, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 94/1944-1946, f. 46)
32 Horia Sima, Scrieri memorialistice. Guvernul Naţional Român de la Viena, Editura Bunavestire, Madrid, 1993, p. 17
33 Istoria României în date …, p. 382-384
34 Prin Ordinul circular nr. 2.877/26 octombrie 1944, Inspectoratul General al Jandarmeriei îşi informa subunităţile din teritoriu că „în armata maghiară s-ar afla încadraţi circa 80.000 români, ce ar urma să fie vărsaţi unităţilor armatei române de eliberare de sub conducerea lui Horia Sima”. (AN-DJBh, fond Legiunea de Jandarmi Bihor, dosar 94/1944-1946, f. 47)
35 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 21
36 Ovidiu Găină (alias Stan M. Popescu) a fost şeful de cabinet al ministrului Petrovicescu. A studiat filozofia la Universitatea din Cernăuţi. Şi-a continuat studiile în Germania şi s-a specializat în psihologie la Universitatea din Viena. După terminarea războiului a reuşit să ajungă în Argentina, unde a ocupat succesiv catedra de psihologie la Universitatea «Del Salvador», Universitatea «Nacional de la Plata» şi Universitatea «Catolica» din Buenos Aires. A făcut parte, şi ulterior a condus, Ministerul Educaţiei din Argentina. Este considerat o autoritate în domeniul psihologiei. (Dumitru Banea, Acuzat, martor, apărător în procesul vieţii mele …, Cap. Din temniţele comuniste din ţară, Colecţia „Omul Nou”, Miami Beach, 1994, p. 12)
37 ASRI, fond Documentar, dosar 9046, f. 21
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu