marți, 17 mai 2016

De la capitalism la socialism si retur. O biografie intre doua revolutii (6)


Silviu Brucan






SARCINĂ DE PARTID: „SCOATEŢI SCÂNTEIA!“



Alexandru Singer: 
Să revenim la sarcinile Dvs. din acei ani. Eraţi la Scânteia. Cum se lucra atunci în presă?


Silviu Brucan: 
Prima echipă a Scânteii era o adevărată ciudăţenie. Redactor-şef era Miron Constantinescu, un filozof tobă de carte, dublat de un revoluţionar fulminant (îi spuneam „Jupiter", zeul cu fulgere şi trăsnete în mână), care avea nevoie de un caligraf şi de un grămătic să-i facă articolele inteligibile. Apoi, Pavel Chirtoacă, cu figura lui scheletică, măcinată de boli după anii de puşcărie, specialist în agricultură, Demenyi Iosif Ardeleana, care ştia mai bine ungureşte decât româneşte, Stela Moghioroş, care ştia mai bine ruseşte decât româneşte, Matei Socor, care ştia mai bine muzică decât gazetărie, şi subsemnatul - singurul care avea ceva experienţă gazetărească - pe post de secretar general de redacţie, într-o bună zi, ne-a chemat pe toţi Chişinevschi, secretar cu propaganda, şi ne-a spus: „Mergeţi la Curentul (în vechea clădire a lui Pamfil Şeicaru, despre care se spunea «şapte etaje, şapte şantaje»), azi e luni, miercuri scoateţi primul număr al Scânteii. Aveţi o tipografie bună şi s-a vorbit cu muncitorii să vă ajute. Sarcină de partid."

Am scos-o numai Dumnezeu ştie cum! In prima săptămână n-am reuşit să scriu nici un articol, deoarece eram ocupat cu rescrierea articolelor celorlalţi redactori. I-am adus în redacţie pe Nestor Ignat, Ion Călugăru şi Traian Şelmaru, ca să mai întăresc „compoziţia culturală" a colectivului redacţional, cea socială fiind în regulă. Prea mulţi intelectuali! - a exclamat Chişinevschi şi a adus în redacţie câţiva muncitori fruntaşi, aleşi pe sprânceană, numai din „industria grea". Intr-adevar, când scriau, parcă loveau cu barosul în „duşmanul de clasă".

La început, era romantic. Miron şi cu mine dormeam pe podea, şi ne acopeream cu pături, aşa cum făceam în casele conspirative, după terminarea şedinţei de celulă. Inainte de a adormi, ne puneam pistoalele Beretta sub pernă, ca în filmele cu cowboy.

Ni se aducea mâncare de la cantina Partidului de trei ori pe zi, aveam ţigări şi reşouri să ne facem cafele turceşti, aşa că nu ne lipsea nimic. Când, după vreo două luni, am fost chemaţi la casieria Comitetului Central pentru ani se plăti salariul, ne-am uitat unii la alţii cu mirare. Ruptura de realitate era o caracteristică cvasigenerală a tuturor celor ieşiţi din ilegalitate.

Dar perioada romantică n-a durat mult. După un an, eram instalaţi cu toţii în apartamente confortabile, bine mobilate şi echipate, iar la economatul Scânteii găseam alimentele de bază şi, din când în când, chiar o sticlă de vin bun.

Cât timp apăreau şi alte gazete, unele dintre ele foarte bine realizate profesional, eram siliţi să facem faţă competiţiei. Bătălia pentru cititori era aprigă. Lucram toată ziua în redacţie, apoi mergeam în tipografie la paginaţie şi, după ce se trăgea tirajul, porneam cu camioanele de difuzare şi cu afişele în zori, deoarece majoritatea chioşcurilor de ziare erau în mâinile IOVR-iştilor (invalizi de război), care nu voiau să audă de comunişti şi sabotau vânzarea Scânteii.

Competiţia ne silea să ne batem pentru a avea ultimele ştiri şi comentarii la zi. Dacă venea de la Rador o ştire importantă la ora 10 sau chiar 11 noaptea, mă apucam şi scriam un comentariu scurt, recurgând uneori la Johnny stenograful.

Au trecut anii, gazetete de partid şi cele independente au dispărut una după alta, iar ziariştii de la Scânteia şi-au pierdut zelul profesional. Veneau la 9 dimineaţa şi plecau acasă la 5 după-masă. Trei pagini se încheiau după-masă şi rămânea deschisă doar pagina a patra, cu ştiri externe de ultimă oră. Pentru asta rămânea de serviciu, cu schimbul, câte un membru al comitetului de redacţie. Deveniserăm „foncţionari“ cu opt ore de muncă de birou pe zi.

Insă ritualurile presei de partid rămâneau în vigoare. Scânteia, după formula lui Lenin, trebuia să fie nu numai un propagandist şi agitator colectiv, ci şi un „organizator colectiv", iar sarcina aceasta prioritară revenea, în principal, articolului de fond (editorialului). In redacţie, numai cinci sau şase ziarişti se bucurau de onoarea de a scrie articole de fond, aleşi nu atât potrivit talentelor profesionale, ci spiritului lor de partid, combativ şi necruţător, implicit originii lor sociale muncitoreşti, ceea ce îmi dădea cel mai mult de furcă în privinţa gramaticii. In fiecare dimineaţă, în toate fabricile din ţară, exista un ritual de partid: în prima jumătate de oră, după ce pontau prezenţa la lucru, muncitorii mergeau la clubul cultural, unde secretarul cu agitaţia şi propaganda citea articolul de fond al Scânteii, la care toţi dădeau din cap aprobator („combate bine" tovarăşul), apoi se îndreptau plini de însufleţire şi optimism spre locul lor de muncă. Astfel se îndoctrina ideologic masa muncitorilor, se încropea „limbajul de lemn" al activistului de partid, şi chiar modul lui de a gândi şi a privi lumea şi societatea. Cei mai devotaţi duceau cuvântul Partidului şi acasă, în familie, repetând la cină, în loc de rugăciunea de la începutul cinei, conţinutul articolului de fond din Scânteia. Aşa s-a făurit în mod sistematic societatea docilă şi conformistă a erei comuniste. Mai trebuie menţionat că articolul de fond, după ce era aprobat de conducerea ziarului, mergea în mod obligatoriu la secţie, la CC, pentru a fi sfinţit cu aghiasmă. De aceea, de regulă, era scris cu o zi înainte.

După fiecare congres de partid, întocmeam o listă cu 30 de teme alese din Raportul CC al PCR, ţinut de Gheorghiu-Dej, apoi de Ceauşescu, pe care o trimiteam la Secţia de Propagandă pentru aprobare şi, în felul acesta, scăpăm de grija tematicii articolelor de fond pe o lună. Numai anumite evenimente extraordinare, interne sau internaţionale, întrerupeau, pentru o zi sau două, acest ritual cazon. După Plenarele CC, sau după un discurs important al secretarului general (dar care nu era important?), făceam o listă de cinci - zece articole de fond, care urmau aceeaşi cale, bine stabilită, a procesului creaţiei jurnalistice.

In 1951, am fost trimis la Moscova în fruntea unei delegaţii de zece ziarişti români, pentru a petrece o lună în redacţia Pravdei ca „schimb de experienţă", de fapt, pentru a învăţa din practica lui Big Brother cum se face un ziar de partid. Acolo mi-am dat seama că aplicasem destul de corect „modelul sovietic" în materie, deoarece atât Chişinevschi, cât şi Răutu, care conduceau destinele presei româneşti, erau oameni formaţi la şcoala sovietică şi ne învăţaseră destul de conştiincios cum se face un ziar de partid. Redactor-şef al Pravdei pe atunci era Iliciov, un bondoc cu ochelari prin care apăreau nişte ochi sfredelitori de veveriţă. Am avut cu el o întâlnire „în doi", care s-a desfăşurat în jurul unei mese pline cu tot felul de aperitive tipic ruseşti: icre negre, care se mâncau pe vremea aceea la Moscova cu lingura de supă, o zacuscă grozavă, somon afumat, anghilă în ulei, crab în maioneză, ciuperci murate şi o votcă siberiană, de 90 de grade. Nu-i de mirare că îmi aduc aminte mai amănunţit de acest festin imperial decât de conversaţia noastră, pentru că, după ce - la insistenţa lui Iliciov - am dat pe gât un pahar de Sibirskaya, mi-a venit să sar în două picioare şi să dansez cazaciok. Fuseserăm avertizaţi încă de acasă, la şedinţa de prelucrare de la CC, că în Rusia să nu bem pe stomacul gol, ci numai după ce ni l-am burduşit bine, ca un fel de bandaj antialcoolic, fiindcă gazdele ruseşti îşi fac o plăcere în a-şi ademeni oaspeţii să bea „tărie" până îi îmbată criţă. Am respectat această indicaţie preţioasă cu sfinţenie, şi rezultatul a fost că toţi membrii delegaţiei, în frunte cu şeful, s-au întors acasă cu un plus de greutate de peste cinci kilograme.

De la întâlnirea intimă cu Iliciov am reţinut totuşi un sfat colegial, oferit cu discreţie, după ce şi el se cam cherchelise puţin: „Nu te baza pe indicaţiile telefonice ale şefilor de la CC, întrucât, dacă se dovedesc ulterior greşite, tovarăşii de sus vor declara invariabil că ei ţi-au spus cu totul altceva, adică ceea ce era «just», şi întreaga răspundere va cădea pe capul tău."

Pe vremea aceea, vorbeam destul de fluent ruseşte, fiindcă fusesem supus unui curs intensiv încă din 1940. Vizionasem de câteva ori filmele lui Eisenstein, Pudovkin şi Dovjenko, ascultasem benzi cu discursurile lui Stalin şi citeam regulat Pravda, aşa încât descopeream deseori în articolele mele fraze cu o structură specific rusească.

Aş putea să spun că singurul lucru pe care l-am învăţat în redacţia Pravdei a fost cum se face rubrica „Viaţa de partid", pe care, imediat ce m-am întors acasă, am introdus-o şi la Scânteia. Principiul-director stabilea că nu este important să se relateze amănunţit cum se desfăşoară o şedinţă de partid sau alte activităţi ale diferitelor organe de partid locale, ci să se sugereze cu abilitate cum ar trebui să fie organizate o şedinţă de partid, să se ofere astfel modele de organizare bună şi de comportare „justă" a membrilor de partid. Adică era vorba de îndoctrinarea politică şi modelarea psihică a membrilor de partid, pentru a-i face pe toţi ca unul şi pe unul ca toţi. Când George Orwell a scris 1984, nu şi-a dat seama că ceea ce apărea la el ca o viziune fantastică, se transformase în URSS într-o ştiinţă.



Coloana a Cincea în Partid



Alexandru Singer: 
Să trecem acum la situaţia din Partidul Comunist.


Silviu Brucan: 
Anul 1944 a marcat un puternic reviriment în Partidul Comunist din România; de fapt, pulsul a început să bată mai tare după declanşarea marii ofensive sovietice pe un front 1arg, îndeosebi a Grupului de armate de pe Frontul 2 Ucrainean, condus de mareşalul Rodion Malinovski.

In aprilie, la Bucureşti, are loc o lovitură de forţă, prin înlăturarea lui Ştefan Foriş de la conducerea Partidului şi instalarea triumviratului Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraş şi Iosif Rangheţ, care imprimă o nouă dinamică întregii activităţi ilegale.

Lucreţiu Pătraşcanu fu eliberat din lagăr şi pus sub pază jandarmerească la vila de la Poiana Ţapului, de unde reuşi să se strecoare în Bucureşti, fiind rudă cu generalul Picky Vasiliu de la Interne.

Constantin Doncea, unul dintre organizatorii grevelor ceferiste din 1933, plecat ca voluntar în Războiul Civil din Spania, după care a emigrat în URSS, fu paraşutat de sovietici în munţii Făgăraş, unde îşi începu activitatea.

Potrivit unui plan elaborat de Ion Gheorghe Maurer şi Bodnăraş, se organiză evadarea lui Gheorghiu-Dej din lagărul de la Târgu Jiu, în ziua de 9 august, care este dus apoi într-o casă conspirativă din Oltenia, pregătită în acest scop de Roşianu, secretarul Partidului pentru Oltenia.
în mod evident, toţi cei menţionaţi mai sus îl recunoşteau pe Gheorghiu-Dej ca lider al Partidului.

Gheorghe Gheorghiu fusese un muncitor ceferist deosebit şi se afirmase de tânăr ca bun organizator, cu talent de conducător. Organizase în Ardeal o serie de acţiuni de răsunet, în orăşelul Dej, al cărui nume a şi fost alipit de-al său, iar în grevele de la „Griviţa Roşie“ din 1932-1933 şi în procesul care a urmat şi-a consolidat poziţia în Partid. Prin toate închisorile şi lagărele prin care a trecut timp de paisprezece ani, inteligenţa sa naturală, tactul şi extraordinara stăpânire de sine l-au situat în fruntea deţinuţilor politici. Avea doar câteva clase, dar învăţa cu o energie şi o tenacitate excepţionale tot ce se putea acumula, în materie de cunoştinţe şi cultură, de la intelectualii comunişti închişi o dată cu el. Invăţase destul de bine să vorbească ruseşte, de citit nu reuşea însă din cauza literelor cirilice. De profesie, fusese electrician de înaltă calificare, având la CFR un salariu egal cu cel al inginerilor tineri - 6 000 de lei. Mi-am dat seama de priceperea lui profesională din modul în care examina aparatele electrice şi electronice pe care le aduceam acasă pe vremea când eram ambasador la Washington. Le desfăcea şi le punea la loc cu o îndemânare de bun meseriaş şi cu o mare curiozitate tehnică. Cred că asta stătea la baza respectului pe care-1 va dovedi mai târziu pentru competenţa specialiştilor şi, în general, pentru oamenii de cultură cu care s-a înconjurat din primul moment. Aici se află una dintre deosebirile marcante faţă de Nicolae Ceauşescu, care, nereuşind să aibă nici o profesie (ca ucenic de cizmar, n-a făcut niciodată cu mâinile lui un pantof), nutrea dispreţ şi chiar ostilitate faţă de specialişti şi, în general, faţă de intelectuali, formulând bine cunoscuta lui teorie că activistul de partid trebuie să se priceapă la toate.

Şi ca aspect, Gheorghiu arăta a bărbat, era puternic şi frumos, de unde şi succesul său la femei. L-am întâlnit imediat după 23 august, în acel sediu provizoriu al Partidului din Aleea Alexandru, şi am stabilit din primul moment o comunicare directă cu el. Deşi avea aureola luptătorului ilegalist, trecut prin multe încercări grele pe care le biruise, aureolă de care era perfect conştient, se comporta cu modestie şi cu afabilitate, aş spune firească. Era deosebit de comunicativ şi prietenos, distonând oarecum în mediul acela de „tovarăşi" cu vechi state de serviciu, care-şi dădeau importanţă şi încercau să se impună printr-un aer sever şi puţin misterios, voind parcă să-ţi atragă atenţia că ai în faţă pe cineva.

In persoana lui Gheorghiu-Dej şi mai ales în evoluţia lui, am cunoscut pentru prima dată efectul transformator al puterii asupra omului. La început domina la el respectul pentru tovarăşii mai vechi de partid (i se adresa cu vădită reverenţă lui Pârvulescu, care participase la Revoluţia Rusă din 1917) şi i se părea firesc ca Ana Pauker, cu trecutul ei eroic şi experienţa dobândită la Moscova, să devină conducătoarea Partidului. De aceea, când Ana s-a întors în ţară, în septembrie 1944, Gheorghiu a fost printre primii care au susţinut desemnarea ei ca secretar general.

Imi aduc aminte când a izbucnit primul conflict cu Ana. Intr-o şedinţă a Biroului Politic provizoriu, ea a bagatelizat actul de la 23 august 1944 şi chiar a apreciat că acţiunea Partidului în vederea înfăptuirii lui a fost o „greşeală politică". Pătrăşcanu a protestat vehement, iar Bodnăraş a citat părerile mareşalului Malinovski, însuşite de Stalin, după care lovitura de la 23 august a dat peste cap întreg dispozitivul strategic german din Balcani. Era prima ciocnire între „grupul exterior" al conducerii venit din Uniunea Sovietică şi conducerea din ţară a Partidului. La acea şedinţă, Gheorghiu-Dej s-a abţinut de la comentarii, dar într-o noapte, la un pahar de vin roşu (slăbiciunea lui), şi-a vărsat focul în faţa mea. Venisem la sediu după încheierea gazetei şi l-am întâlnit pe culoar. Era vădit amărât şi simţea nevoia să-şi descarce sufletul. Ne-am dus în camera lui, şi acolo a început să-şi dea drumul. Tipic pentru el, când era vorba de probleme politice complicate, gândea foarte încet, cumpănea lucrurile bine, şi numai după aceea ajungea la o concluzie sau decizie. Până atunci fusese foarte mândru de rolul jucat de Partid în alungarea Antoneştilor şi întoarcerea armelor contra Germaniei hitleriste şi ne ceruse nouă, ziariştilor, să subliniem faptul că, atunci când trupele sovietice s-au apropiat de Bucureşti, el, împreună cu Gheorghe Apostol, le-a întâmpinat cu flori la intrarea în oraş, raportând comandamentului sovietic că oraşul fusese curăţat de nemţi şi se afla sub controlul autorităţilor române. „Dar acum - îmi spunea el -, nu ştiu ce să cred. Tovarăşa Ana o fi stat de vorbă cu tovarăşii sovietici şi dacă asta-i părerea lor, că era mai bine dacă intrau în Bucureşti ca armată învingătoare şi că în acest fel scăpăm şi de rege, şi de partidele burgheze, o fi ceva în treaba asta..." Gheorghiu era evident descumpănit, deoarece atunci, pentru el, aprecierea sovietică era sfântă. Totuşi, conform obiceiului său format în închisoare, unde avea tot timpul la dispoziţie, a început să despice firul în patru. „Ia stai - zicea el - să vedem ce s-ar fi întâmplat dacă nu era 23 August. Vasăzică, trupele sovietice ar fi înconjurat oraşul, iar trupele germane şi cele româneşti ar fi opus rezistenţă. Artileria sovietică ar fi tras în oraş, Katiuşele ar fi explodat pe Calea Victoriei, aviaţia ar fi bombardat sistematic oraşul şi s-ar fi ales praful şi pulberea din Bucureşti. Ei, ce zici?" Am răspuns că ar fi fost o nenorocire, cu zeci de mii de morţi şi distrugeri incalculabile, iar din punct de vedere politic, bucureştenii, în loc să-i primească pe ostaşii sovietici cu flori şi urale, i-ar fi luat cu „huo!“ I-am spus că, după părerea mea, conducerea Uniunii Sovietice nu cred să regrete actul de la 23 August şi că dovada cea mai bună este că Stalin i-a acordat regelui Mihai cel mai înalt ordin sovietic, „Victoria", tocmai pentru acest act.

Oricum, Gheorghiu-Dej a rămas descumpănit. Incă nu avea curajul să o contrazică pe Ana Pauker tocmai pentru că o socotea, la ora aceea, ca bucurându-se de încrederea Moscovei. El a început să devină mai optimist numai după întrevederea cu Stalin, prima de acest gen, în luna ianuarie 1945, la Moscova. Gheorghiu era în acel moment ministru al Comunicaţiilor în guvernul generalului Rădescu şi motivarea oficială era că s-a dus „să poarte conversaţii cu privire la anumite probleme de economie naţională şi de transport ale României". Pretext perfect legitim, deşi Gheorghiu ştia foarte bine că, de fapt, se aştepta ca Stalin să ia o decizie cu privire la liderul Partidului Comunist din România. Poate că decizia fusese luată, dar, în orice caz, Stalin voia să-l măsoare pe Gheorghiu ca să vadă dacă şi cât poate conta pe el.

Devenisem deja preferatul lui Gheorghiu în materie de redactare a discursurilor şi a documentelor de partid. Citea cu regularitate articolele mele din Scânteia şi-i plăceau foarte mult notele mele satirice, în care polemizam cu redactorul-şef al Dreptăţii, N. Carandino. M-a chemat într-o zi să-mi spună toate acestea şi să-mi propună „să lucrăm împreună", fiindcă, nota el cu oarecare timiditate, „nu prea stau bine cu scrisul". Am acceptat cu mare bucurie. Omul îmi plăcea şi cred că sentimentul era reciproc, pentru că mă chema destul de des la „ora confesiunilor", când simţea nevoia să se descarce. Mi se adresa pe numele conspirativ, „Tache“, şi, treptat, am ajuns să discutăm nu numai politică, ci şi probleme de viaţă personală. Ii dădeau bătaie de cap cele două fete ale lui - Lica şi Tanţa - care, după ani de sărăcie lucie şi claustrare socială (fete de puşcăriaş comunist), cu o mamă care-şi găsise alt bărbat când Gheorghiu se afla în închisoare, dintr-o dată, peste noapte, se treziseră în bogăţie şi lux, pierzându-şi capul. Şi cum ambele erau fete cu temperament focos (aveau cui semăna!), iar bărbaţi dornici de a deveni „ginerele şefului" se găseau destui, avea probleme cu Lica şi cu Tanţa.


va urma




















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu