Maitreyi (6)

Mircea Eliade

Mă deşteptam în fiecare dimineaţă cu o nouă mirare. Patul meu de campanie se afla chiar lîngă uşă, şi cele dintîi priviri descopereau o încăpere ciudată, cu fereastra înaltă şi zăbrelită, pereţii vopsiţi în verde, un vast fotoliu de paie şi două taburete, alături de o masă de lucru, cî­teva litotipii bengalice, bătute în ţinte de partea dreaptă a bibliotecii. Îmi trebuiau cîteva minute ca să-mi amin­tesc unde mă aflu, să înţeleg acele zgomote surde care veneau de afară, pe fereastra deschisă, sau de pe coridor, prin uşa lată, pe care o închideam noaptea cu o bară de lemn. Dedeam la o parte învelitoarea spumoasă care atîrna deasupra patului şi plecam să mă spăl în curte, într-o cabină de tablă care acoperea cada de ciment, în care ser­vitorii turnau de cu seară cîteva duzini de găleţi cu apă. Era un ceremonial nou şi reconfortant duşul acesta im­provizat în mijlocul curţii. Scoteam apa cu o cană şi o zvîrleam pe trup, tremurînd tot, căci era iarnă şi curtea pietruită. Dar eram mîndru de curajul acesta al meu; cei­lalţi aduceau cu ei şi cîte o găleată cu apă caldă şi, cînd au aflat că îmi iau întotdeauna duşul rece, nu şi-au putut ascunde mirarea şi admiraţia. Gîteva zile, toată casa n-a vorbit decît despre baia mea de dimineaţă, fără apă caldă. Aşteptam să-mi spună ceva şi Maitreyi, pe care o întîl-neam devreme de tot, la ceai, într-o sari albă, simplă, şi cu picioarele goale. Şi într-o zi mi-a spus (primele ei cu­vinte neoficiale):

― În ţara dumneavoastră trebuie să fie foarte frig. De aceea sunteţi albi...

A pronunţat cuvîntul "alb" cu oarecare invidie şi melancolie, uitîndu-şi fără voie cîteva clipe mai mult privirea pe braţul meu, aşa cum se rezemase de masă, jumătate goi în bluza de lucru. Am fost şi surprins, şi încîntat ghicind invidia aceasta, dar zadarnic încercam să continuu conver­saţia. Maitreyi şi-a sfîrşit ceaiul ascultîndu-ne, pe mine şi pe inginer, şi aprobîndu-mă de cîte ori o întrebam direct.

Nu vorbeam aproape niciodată împreună. O zăream tre-cînd pe coridor, o auzeam cîntînd, ştiam de ea că îşi pe­trece o bună parte din zi închisă în odaie sau pe terasă şi mă înciuda grozav fiinţa aceasta atît de aproape de mine şi totuşi atît de streină. Mi se părea, de altfel, că eram tot timpul observat, nu din cine ştie ce bănuială, ci pentru că se temeau toţi să nu fiu stingherit în noua mea locuinţă. Cînd rămîneam singur, rîzînd de tot ceea ce îmi apărea straniu şi neînţeles, primeam la fiecare ceas prăjituri şi fructe, ceai cu lapte sau nuci de cocos bine curăţite. Mi le aducea un servitor, cu bustul descoperit şi păros, singurul cu care puteam schimba cîteva cuvinte în hindusthani. Îl observasem cum priveşte lacom lucrurile mele, aşa cum sta turceşte lîngă uşă şi mă sorbea din ochi, neîndurîndu-se să plece, întrebîndu-mă dacă patul e destul de bun, dacă învelitoarea mă apără bine de ţînţari. dacă îmi place laptele crud, dacă am fraţi şi surori, dacă mi-e dor de ţară, şi ştiam că într-o cameră de sus îl aşteaptă d-na Sen şi celelalte femei (pe care nu le cunoscusem), şi lor le va repeta cuvînt cu cuvînt tot ceea ce vorbisem.

Maitreyi mi se părea mîndră şi dispreţuitoare. Adesea, la masă, îi surprindeam un zîmbet distant şi puţin rău­tăcios. Pleca întotdeauna mai devreme, ca să mănînce pan, şi cum trecea într-o odaie vecină începea să rîdă şi să vorbească Bengali. Cu mine nu vorbea niciodată cînd ne aflam mai mulţi laolaltă; iar dacă o întîlneam singură, nu îndrăzneam eu. Mi-era teamă să nu calc vreo regulă din acel necunoscut ceremonial al bunei-purtări indiene. De aceea mă prefăceam adeseori că n-o văd şi mă retră­geam în odaia mea. Mă întrebam cîteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atit de schimbătoare a feţei (căci erau zile cînd se urîţea şi zile cînd era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e, într-adevăr, simplă ca o primi­tivă, aşa cum îmi închipuiam eu că sunt indienele. Şi apoi, ca să nu mă las furat de gînduri inutile, scuturam cenuşa pipei şi mă reîntorceam în lectură. Biblioteca inginerului ocupa două odăi la parter, şi în fiecare zi aduceam pe masa mea alte cărţi.

O dată ― trecuseră numai cîteva săptămîni de îa veni­rea mea în Bhowanipore ― m-am întîlnit cu Maitreyi în randă. O salutai aproape automat, împreunînd palmele în dreptul frunţii, căci nu ştiu de ce mi se părea stupid să ridic cascheta colonială în faţa unei indiene (poate credeam că aş putea-o jicni cu un salut strein rasei ei; sau poate o salutam aşa ca să-i capăt încrederea).

― Cine v-a învăţat salutul nostru? întrebă ea, zîmbindu-mi neaşteptat de prieteneşte.

― D-ta. (Îmi amintii scena, penibilă, a întîlnirii din maşină.)

Mă privi o clipă, figura i se descompuse de o frică aproape carnală, buza îi tremură şi fugi pe coridor, fără să-mi spună un alt cuvînt. Intrai în cameră stînjenit. Mă hotărîi să-i spui inginerului toate acestea, să-i mărturisesc cit de încurcat sunt, să-i cer să mă înveţe ceva.

La cîteva zile după aceea, cînd eu mă întorsesem de în birou şi stăteam trîntit pe pat, obosit, fără gînduri, Maitreyi a bătut la uşa mea.

― Vă rog să-mi spuneţi cînd se întoarce tata, vorbi ea, rezemîndu-se intimidată de uşă.

Sării în sus zăpăcit (mărturisesc că nu ştiam cum să mă port cu fata aceasta) şi-i spusei tot ce ştiam, în mai multe cuvinte decît ar fi fost nevoie şi fără să îndrăznesc s-o pof­tesc înlăuntru, să şadă.

― Mama m-a trimis să vă întreb, adăugă ea, timidă, ţîntuindu-şi totuşi privirile în ochii mei. Nu vă distraţi destul în casa noastră şi de aceea rămîneţi ceasuri întregi singur aici în odaie. Mama spune că, dacă lucraţi după spusul soarelui, vă îmbolnăviţi.

― Ce-aş putea face altceva? o întreb.

― Dacă vreţi, vorbiţi cu mine... Sau vă plimbaţi.

― Nu mai am prieteni, îi spun sincer, apropiindu-mă de uşă, nu mai am la cine să mă duc. Mă plimb destul cînd mă întorc de la lucru.

― Vă distraţi mult mai bine acolo, în Wellesley Street, vorbi ea, zîmbind. Apoi, parcă şi-ar fi amintit ceva, se în-dreptă către verandă. Mă duc să văd dacă au venit scrisori.

Rămăsei rezemat de uşă, aşteptînd-o. Fredona un cîntec fără melodie, aşa cum auzeam serile, înainte de a adormi, din odaia ei. Ştiam că sus, cu ferestrele în în ulicioara ce străbate maidanul şi cu o uşă în balconul bine înveşmîntat în glicine cu floare roşie, se află odaia ei. O auzeam cîntînd şi certîndu-şi sora cea mică, o simţeam vag cînd ieşea în balcon, şi de acolo venea glasul scurt, de pasăre surprinsă, cînd răspundea la vreo chemare de jos: "Giacè!".

Se întoarse cu cîteva scrisori şi se opri în faţa mea, în-cercînd să lege cheia de colţul sari-ei.

― Eu am grija cutiei de scrisori, spuse mîndră. Dar mie nu-mi scrie nimeni, adăogă, puţin întristată, privind numele pe plicuri.

― Cine să vă scrie?

― Oamenii. De ce mai e poştă, dacă nu primesc scri­sori de la oameni pe care nu-i văd?

O privii fără să înţeleg. Rămase şi ea, cîteva clipe, gîndindu-se speriată la ceva şi închizînd ochii.

― Mi s-a părut c-am făcut o greşeală de gramatică, îşi mărturisi ea turburarea.

― N-a fost nici o greşeală.

― Atunci de ce mă priveaţi aşa?

― Nu prea înţelegeam. Cum să vă scris oameni ne­cunoscuţi?

― Nu se poate, nu e aşa? Şi tata spune aceiaşi lucru. Tata spune că sunteţi foarte inteligent, e adevărat?

Zîmbii prosteşte şi încercai să fac o glumă, dar ea con­tinuă:

― Vreţi să vedeţi terasa?

Acceptai cu bucurie, căci tînjeam să mă tolănesc acolo, pe acoperişul casei, să privesc în voie cerul, grupurile de cocotieri şi grădina, să văd de sus cartierul acesta numai parcuri şi vile, în care mă rătăceam la început aproape în fiecare zi.

― Pot veni aşa cum sunt?

Mă privi mirată. Explicai:

― Sunt în pantofi de tennis, fără ciorapi, n-am guler, n-am haină.

Continuă să mă privească. Apoi întrebă deodată, stra­niu de curioasă:

― La d-stră cum se suie lumea pe terasă?

― Noi n-avem terase.

― Deloc, deloc?

― Deloc.

― Trebuie să îie trist. Cum vedeţi, atunci, soarele?

― Pe stradă, la cîmp, cum se vede soarele.

Se gîndi o clipă.

― De aceea sunteţi albi. Sunteţi foarte frumoşi. Şi eu aş vrea să fiu albă, nu se poate asta, nu e aşa?

― Nu ştiu, dar bănuiesc că nu. Pudră.

Avu o uitătură de dispreţ.

― Pudra se spală. D-stră v-aţi pudrat cînd eraţi mic?

― Nu, nimeni nu se pudrează cînd e mic...

Mă privi fericită.

― Dacă vă pudraţi, vă îmbolnăveaţi. Şi Tolstoi spu­ne aşa.

Iarăşi mă mirai, şi o priveam probabil foarte amuzat, căci numaidecîţ deveni serioasă.

― Nu cunoaşteţi pe contele Lew Tolstoi (pronunţă pe Lew în englezeşte: Liu), marele scriitor rus? Scrie foarte frumos; şi a fost bogat, dar la bătrîneţe a lăsat totul şi s-a retras în pădure; parcă ar fi fost indian...

Îşi aduse aminte de terasă şi mă pofti. Urcarăm amîn-doi scările, eu puţin intimidat, pentru că trebuia să trec prin faţa odăiei femeilor, ea încercînd să vorbească tare, ca să o audă maică-sa şi ― cum mi-a mărturisit în urmă ― să ştie că "mă distrează". (Gazda mea nu dormise cîteva nopţi gîndindu-se cît de greu îmi va fi mie fără "distrac­ţii": fără muzică, fără prieteni, fără patefon.) Cînd ajun­sei sus, mă cuprinse deodată o nemărginită bucurie. Niciodată n-aş fi ghicit cît de schimbată se vede lumea de pe acoperişul unei case, cît de liniştită apare cetatea, cît de verde e cartierul nostru. Treceam în fiecare zi pe lîngă arborii din Bhowanipore, dar niciodată n-aş fi crezut că sunt atît de mulţi. Mă rezemai de parapet şi privii în jos, in curte. Îmi amintii ziua cînd am zărit-o pe Maitreyi trîntîtă pe trepte şi rîzînd. Mi se părea c-au trecut ani de-atunci. Trecuseră ani şi de cînd Maitreyi venise să mă întrebe, fricoasă, la uşa odăiei mele: "Vă rog să-mi spu­neţi cînd se întoarce tata"... N-o înţelegeam; mi se părea că e un copil, o primitivă. Mă atrăgeau vorbele ei, mă încîntau gîndirea ei incoherentă. naivităţile ei, şi multă vreme, mai tîrziu, mi-a plăcut să mă consider om întreg alături de această barbară.

― Sora mea nu vorbeşte bine englezeşte, îmi spuse ve­nind cu Chabù de mînă, dar înţelege totul. Vă roagă să-i spuneţi o poveste... Şi mie îmi plac poveştile.

Rămăsei iarăşi sec şi inert în faţa fetelor astea, care se ţineau de mînă, sub cerul unui început de seară aşa cum niciodată nu văzusem. Am avut o senzaţie ciudată de vis, de decor schimbat într-o clipită. Parcă s-ar fi ri­dicat de undeva o cortină. Sau poate mă schimbasem eu; nu ştiu.

― N-am mai citit de mult poveşti, răspunsei după o destul de lungă pauză. Şi apoi, mai e ceva: eu nu ştiu să povestesc. E un dar ăsta al poveştilor. Nu-l are oricine.

Se întristară amîndouă, atît de spontan şi de sincer, încît mă simţii vinovat şi începui a mă gîndi dacă nu cumva tot îmi mai aduc ceva aminte din toate poveştile pe care le citisem în copilărie. Nu-mi venea nici una în minte. Mă simţeam neghiob, şi conştiinţa opacităţii mele mă paraliza. Trecui repede în revistă: Perrault, Grimm, Andersen, Lafcadio Hearn. Mi se păreau toate cunoscute. Mi se părea că aş fi ridicol să le spun povestea Scufiţei Roşii sau a principesei adormite, sau a comorii fermecate. Aş fi vrut să ştiu o poveste minunată, cu aventuri şi com­plicaţii multe, care să-i placă şi Maitreyiei. Să fie, în sfîrşit, demnă de un tînăr inteligent şi cetit; să fie originală, impresionantă, simbolică. Şi nu-mi 'trecea prin minte nici o astfel de poveste simbolică.

― Spune-mi o poveste cu un pom, vorbi Chabù, privindu-şi sora ca să înţeleagă dacă se exprimase bine.

Mă gîndii că aş putea improviza ceva şi începui:

― A fost odată un pom şi, la rădăcina pomului, se afla ascunsă o comoară. Un cavaler...

― Ce e aia cavaler? întrebă Chabù.

Soră-sa o lămuri în bengali, în timp ce eu încercam să ghicesc ce am să spun mai departe.

― Un cavaler visă într-o noapte că o zînă îi arată locul comoarei. (Mi se păru atît de ridicol ceea ce spuse­sem, încît îmi fu ruşine să privesc fetele şi mă aplecai să-mi înnod şireturile pantofilor.) Cu ajutorul unei oglinzi fermecate, cavalerul găsi comoara. (Îmi era peste putinţă să continuu. Mi se părea că Maitreyi înţelege jena mea. dar cînd ridicai ochii, o văzui că asculta foarte atentă si, aparent, foarte interesată de cele ce vor urma.) Care îi fu însă mirarea, cînd peste comoară descoperi un balaur viu, cu ochi de jăratec şi gura de foc. (Roşii pronunţînd ultimele cuvinte.) Atunci...


va urma