Omerta (9)

Mario Puzo

In aceeaşi dupâ-amiază, mai tîrziu, Cilke şi Boxton se aflau în biroul lui Nicole Aprile, unde avură parte de o primire cu totul diferită. 
In biroul ei se putea ajunge numai după ce treceai de trei secretare şi de ceea ce Cilke recunoscu drept o gardă personală de sex femeiesc care arăta ca şi cum i-ar fi putut face bucăţi pe el şi pe Boxton în două secunde. După felul în care se mişca, Cilke îşi dădu seama că femeia îşi antrenase corpul în aşa măsură încît căpătase forţa unui bărbat. 
Muşchii i se conturau prin îmbrăcăminte, iar sînii erau încorsetaţi strîns. 
Purta o jachetă de in peste bluza groasa şi pantaloni negri. 
Nicole îi salută fără căldură, deşi arăta foarte atrăgătoare, în costumul ei luxos de un violet intens. Purta nişte cercei rotunzi de aur imenşi, iar părul ei lung şi negru lucea. Avea trăsături fine şi severe, dar o trădau ochii căprui şi mari în care se citea blîndeţea. 
— Domnilor, vă pot acorda douăzeci de minute, spuse ea. Sub sacoul violet purta o bluză cu volane ale cărei manşete aproape că îi acopereau mîinile, după cum observă Cilke cînd îi întinse legitimaţia. Nicole o examina cu atenţie şi spuse: 
— Agent special în misiune? Nu-i cam mult pentru un interogatoriu de rutină? 
Vorbea pe un ton care îi era familiar lui Cilke şi pe care acesta îl detestase întotdeauna. Era tonul uşor dojenitor al avocaţilor federali atunci cînd aveau de-a face cu organul de cercetare pe care îl supervizau. 
— Tatăl dumneavoastră a fost un om foarte important, spuse Cilke. 
— Da, pîhă cînd s-a retras şi s-a pus sub protecţia legii, spuse Nicole caustic. 
— Tocmai asta face ca uciderea lui sa fie şi mai misterioasă, spuse Cilke. Speram că ne veţi spune ceva despre oamenii care aveau ceva împotriva lui. 
— Nu-i un mister chiar atît de mare, spuse Nicole. îi cunoaşteţi viaţa mai bine decît mine. Avea o mulţime de duşmani. Printre ei vâ număraţi şi dumneavoastră. 
— Nici chiar criticii noştri cei mai acerbi n-ar putea acuza F.B.I.-ul de o lovitură dată pe treptele unei catedrale, spuse sec Cilke. Iar eu n-am fost duşmanul lui. Am aplicat legea. După ce s-a retras, n-a mai avut nici un duşman. I-a cumpărat pe toţi. Făcu o mică pauză. 
— Mi se pare curios că nici dumneavoastră, nici fraţii dumneavoastră nu păreţi interesaţi de prinderea omului care v-a ucis tatăl. 
— Pentru că nu sîntem ipocriţi, spuse Nicole. Tata n-a fost un sfînt. A jucat un joc şi a plătit preţul. 
Făcu o pauză. 
— Şi greşiţi dacă credeţi că nu mă interesează. De fapt, am de gînd să fac o cerere să mi se dea dosarul F.B.I. al tatălui meu, conform Actului de Libertate a Informaţiei. Şi sper că n-o să-mi puneţi beţe în roate, căci atunci vom deveni duşmani. 
— E dreptul dumneavoastră, spuse Cilke. Dar poate că mă ajutaţi spunîndu-mi care sînt prevederile testamentului tatălui dumneavoastră. 
— N-am deschis testamentul, spuse Nicole. 
— Dar am auzit că sînteţi executor testamentar. Nu se poate să nu ştiţi deja prevederile. 
— Ne înscriem mîine. Va avea loc o citire publică. 
— Totuşi nu-mi puteţi spune nimic azi care să-mi fie de vreun ajutor? insistă Cilke. 
— Doar câ nu voi ieşi la pensie devreme. 
— Arunci de ce nu vreţi să-mi spuneţi nimic astăzi? 
— Pentru că nu sînt nevoita să o fac, spuse Nicole pe un ton glacial. —  L-am cunoscut destul de bine pe tatăl dumneavoastră, spuse Cilke. El ar fi fost mai rezonabil. 
Pentru prima dată Nicole îl privi cu respect. 
— Aveţi dreptate, spuse ea. Bine. Tata a donat mulţi bani înainte să moară. Nouă nu ne-a lăsat decît băncile. Eu şi fraţii mei deţinem patruzeci şi nouă la sută, iar restul de cincizeci şi unu la sută îi aparţin varului nostru, Astorre Viola. 
— îmi puteţi spune ceva despre el? întrebă Cilke. 
— Astorre este mai tînăr decît mine. Nu a fost niciodată implicat în afacerile tatălui meu şi îl iubim cu toţii pentru că este un ţicnit fermecător. Desigur, acum nu-l mai iubesc la fel de mult. 
Cilke îşi cercetă memoria. Nu-şi amintea de nici un dosar pe numele de Astorre Viola. Şi totuşi, trebuia să existe ceva. 
— îmi puteţi da adresa şi numărul lui de telefon? 
— Sigur, spuse Nicole. Dar vă pierdeţi timpul, credeţi-mă. 
— Trebuie să elimin toate detaliile nefolositoare, se scuză Cilke. 
— De ce se interesează F.B.I.-ul de toate astea? întrebă Nicole. 
Nu-i decît o crimă pe plan local. 
Cilke spuse calm: 
— Cele zece bănci pe care le deţinea tatăl dumneavoastră sînt bănci internaţionale. Pot exista complicaţii valutare. 
— Serios? spuse Nicole. Atunci aş face bine să cer dosarul lui imediat. In fond, acum am şi eu o parte din aceste bănci. 

Ii aruncă o privire bănuitoare. Cilke îşi dădu seama că va trebui să fie cu ochii pe ea. 
în ziua următoare, Cilke şi Boxton plecară spre comitatul Westchester, pentru o întîlnire cu Astorre Viola. Domeniul împădurit cuprindea o casă imensă şi trei grajduri. Şase cai păşteau pe pajiştea împrejmuita de un gard cu zăbrele de înălţime joasa şi cu porţi din fier forjat. Patru maşini şi o camionetă erau parcate în faţa casei. Cilke memora două dintre numerele maşinilor. 

O femeie în jur de şaptezeci de ani le deschise uşa şi îi conduse într-un salon luxos, încărcat ca un studio de înregistrări. Patru tineri cîntau după partituri şi un altul era aşezat la pian - o formaţie de tip clasic, constînd în saxofon, contrabas, chitară şi tobe. 
Astorre stătea la microfonul din partea opusă şi cînta cu o voce răguşită. Pînă şi Cilke îşi putea da seama că era genul de muzică pe care nu o gustau prea mulţi. 
Astorre se opri din cîntat şi li se adresă celor doi vizitatori: 
— Puteţi aştepta cinci minute pînă terminăm de înregistrat? După aceea prietenii mei împachetează, iar noi putem vorbi în voie. — Sigur, spuse Cilke. 
— Adu cafea pentru domnii, îi spuse Astorre menajerei. 
Cilke fu încîntat. Astorre nu le făcuse doar o propunere politicoasă, ci le comanda şi cafea. 
Dar Cilke şi Boxton trebuirâ să aştepte mai mult de cinci minute. 
Astorre înregistra un cîntec popular italian — zdrăngănind în acelaşi timp la un banjo — şi cînta într-un dialect aspru, pe care Cilke nu îl înţelegea. Era plăcut să-l asculţi, ca şi cum ţi-ai fi auzit propria voce cîntînd sub duş. 
Intr-un tîrziu râmaseră singuri şi Astorre începu sâ-şi şteargă faţa. 
— N-a fost prea rău, spuse el, rîzînd. Nu-i aşa? 
Cilke simţi o simpatie bruscă faţă de bărbat. Avea în jur de treizeci de ani, o vitalitate copilăreasca, şi nu părea să se ia prea în serios. Era înalt, bine clădit şi avea o graţie de boxer. Culoarea măslinie a pielii şi trăsăturile neregulate, dar bine conturate, ca în portretele din secolul al cincisprezecelea, îi dădeau o frumuseţe aparte. Nu părea vanitos; purta însă în jurul gîtului un colier de aur lat de doi centimetri, de care era 
atîrnat un medalion gravat cu chipul Fecioarei Măria. 
— A fost minunat, spuse Cilke. Lansezi vreun disc? 
Astorre zîmbi. Avea un zîmbet larg, sincer. 
— Aş vrea eu. Dar nu sînt chiar aşa de bun. Insă îmi plac cîntecele astea şi le ofer în dar prietenilor. 
Cilke se hotărî sa treacă la subiect. 
— Este doar o cercetare de rutina. Cunoşti pe cineva care ar fi vrut sâ-i facâ rău unchiului dumitale? 
— Absolut pe nimeni, spuse Astorre, privindu-l drept în faţa. 
Cilke obosise să tot audă asta. Toată lumea avea duşmani, mai ales Raymonde Aprile. 
— Vei moşteni dobînda băncilor, spuse Cilke. îi erai chiar atît de apropiat? 
— M-am mirat şi eu, spuse Astorre. Mă număram printre favoriţii lui cînd eram copil. Mi-a aranjat o afacere şi apoi a cam uitat de mine.
— Ce fel de afacere? 
— Mă ocup de importul de macaroane de cea mai bună calitate din Italia. 
Cilke îi aruncă o privire sceptică. 
— Macaroane? 
Astorre zîmbi. Era obişnuit cu această reacţie. Nu era o afacere spectaculoasă. 
— Ştiai că Lee Iacocca nu pronunţa niciodată cuvîhtul „automobile". 
El spunea întotdeauna „maşini". Aşa şi în afacerea mea, niciodată nu spunem „paste" sau „spaghete", spunem „macaroane". 
— Şi acum vei fi bancher? 
— O s-o fac şi pe asta, spuse Astorre. 
După ce plecară, Cilke îl întrebă pe Bill Boxton: 
— Ce părere ai? 
Il plăcea foarte mult pe Boxton. Omul credea în F.B.I., ca de altfel şi el — credea în cinstea, în incoruptibilitatea lui şi în evidenta lui superioritate faţă de alte agenţii de urmărire a respectării legilor sub aspectul eficienţei. Toate aceste interogatorii erau în parte menite să-i servească drept lecţii. 
— Mi se pare totul foarte clar, spuse Boxton. Dar nu pare aşa de fiecare dată? 
Da, de fiecare dată lucrurile par clare la început, îşi zise Cilke. Şi atunci îi veni brusc o idee. Medalionul care atîrna pe lanţul lui Astorre nu se mişcase nici un pic. 
Cel din urmă interviu era cel mai important pentru Cilke. Era cel cu Timmona Portella, cel mai mare şef mafiot din New York, singurul în afară de Don Aprile care scăpase de urmărirea în justiţie după investigaţiile lui Cilke. 

Portella îşi conducea afacerile din grandiosul apartament aflat într-o clădire din West Side al cărei proprietar era. Restul clădirii era ocupat de firme subordonate, pe care le controla tot el. Securitatea era la fel de strictă ca la Fort Knox şi Portella însuşi călătorea cu elicopterul — pe acoperişul clădirii exista o platformă de decolare - pînâ la reşedinţa lui din New Jersey. Picioarele lui atingeau rareori trotuarele din New York. 

Portella îi întîmpină pe Cilke şi pe Boxton în biroul lui cu fotolii capitonate şi pereţi din sticlă antiglonţ, care ofereau o imagine minunata a cerului oraşului. Era un om masiv, îmbrăcat impecabil, cu un costum închis la culoare şi o cămaşă de un alb imaculat. 
Cilke îi strînse mîna cărnoasă lui Portella şi admiră cravata neagră din jurul gîtului lui gros. 
— Kurt, cu ce îţi pot fi de folos? întrebă Portella cu vocea lui subţire de tenor care răsună în toată camera. 
Pe Boxton nici nu-l băgă în seamă. 
— Fac cercetări asupra morţii lui Don Aprile, spuse Cilke. Mă gîndeam că poate ai informaţii care m-ar putea ajuta. 
— Ce pierdere, spuse Portella. Toţi îl iubeau pe Raymonde Aprile. 
Pentru mine e un mister cine a putut să facă asta. In ultimii ani de viaţă, Aprile a fost un om extrem de bun. Devenise un sfînt, realmente un sfînt. Dăruia bani ca un Rockefeller. Cînd l-a luat Dumnezeu, sufletul lui era pur. 
— Nu Dumnezeu l-a luat, spuse Cilke sec. A fost o lovitură de un profesionalism extraordinar. In mod sigur a existat un motiv. 
Ochii lui Portella se micşorară, dar nu spuse nimic, aşa că Cilke continuă. 
— Ai fost colegul lui timp de mulţi ani. Trebuie să ştii ceva. Ce-i cu nepotul ăla al lui care moşteneşte băncile? 
— Don Aprile şi cu mine am avut nişte afaceri împreună cu mulţi ani în urmă, spuse Portella. Dar cînd Aprile s-a retras, putea foarte bine să mă ucidă. Faptul că sînt în viaţă dovedeşte că nu am fost duşmani. Despre nepotul lui nu ştiu decît că este artist. Cîntă la nunţi, la mici petreceri, chiar şi în unele cluburi de noapte mai mici. E unul dintre acei tineri pe placul bâtrînilor ca mine. Şi vinde macaroane bune din Italia. Toate restaurantele mele le folosesc. 
Făcu o pauză şi oftă. 
— Este întotdeauna un mister cînd este ucis un om mare. 
— Ştii că ajutorul tău va fi apreciat, spuse Cilke. 
— Desigur, recunoscu Portella. F.B.I.-ul joacă întotdeauna cinstit. Ştiu că ajutorul meu va fi apreciat. 

Le aruncă lui Cilke şi lui Boxton un zîmbet cald, care îi descoperi dinţii drepţi, aproape perfecţi. 
Pe drumul de întoarcere la birou, Boxton îi spuse lui Cilke: 
— Am citit dosarul tipului. E mare grangur în prostituţie şi droguri şi e un criminal. Cum se face că nu l-am prins cu nimic niciodată? 
— Nu-i la fel de rău ca majoritatea celorlalţi, spuse Cilke. Şi o sâ-l prindem şi pe el într-o bună zi. 
Kurt Cilke ordonă urmărire electronică pentru casa lui Nicole Aprile şi a lui Astorre Viola. Un judecător federal care lucra pentru F.B.I. emise ordinul. Nu că Cilke ar fi bănuit ceva — voia doar să fie sigur. Nicole provoca necazuri prin tot ce făcea, iar Astorre părea prea bun ca sâ fie adevărat. Urmărirea lui Valerius era scoasă din discuţie, căci locuinţa lui se afla pe teritoriul academiei West Point. 

Cilke aflase că pasiunea lui Astorre erau caii de pe domeniile lui. 
Ştia că în fiecare dimineaţă ţesăla şi îngrijea un armăsar, după care îl scotea din grajd. Nu era nimic rău în asta, numai câ tînârul obişnuia să călărească îmbrăcat în costum de călărie tipic englezesc, cu jacheta roşie şi toate celelalte, inclusiv o şapca neagră de vînătoare din piele de căprioară. 

I se păru greu de crezut că Astorre era o ţinta atît de uşoară, încît trei vagabonzi din Central Park să se lege de el. Reuşise sâ scape de ei, dupâ cît se părea — dar raportul poliţiei era foarte vag cu privire la ce se întîmplase cu vagabonzii. 

Două săptâmîni mai tîrziu, Cilke şi Boxton ascultară înregistrările făcute în casa lui Astorre Viola. Vocile le aparţineau lui Nicole, lui Marcantonio, Valerius şi Astorre. Cilke constată că pe bandă aceştia erau umani; lăsaseră deoparte măştile. 
— De ce a trebuit sâ-l ucidâ? întreba Nicole cu un glas frînt de durere. 
In vocea ei nu se mai simţea nimic din răceala cu care îl tratase pe Cilke. 
— Trebuie să existe un motiv, spuse Valerius calm. 
Vocea lui era mult mai blîndâ cînd vorbea cu cei din familia lui. 
N-am avut nimic de-a face cu afacerile bătrînului, aşa câ nu mă tem pentru mine. Dar tu? Marcantonio vorbi cu dispreţ; era evident că nu-l simpatiza pe fratele lui. 
— Val, bătrînul te-a băgat la West Point pentru câ erai un papa-lapte. A vrut să facâ un dur din tine. Apoi te-a ajutat să obţii postul de la serviciile secrete din străinătate. Deci eşti implicat pînă peste cap. îi plăcea ideea că ai putea fi comandant. Generalul Aprile — îi plăcea cum sună. Cine ştie ce sfori a tras. 
Vocea lui părea mai energică, mai pătimaşă pe bandă decît în realitate. 
Se lăsă o tăcere lungă, apoi Marcantonio continuă: 
— Şi sigur că m-a ajutat şi pe mine sâ pornesc. Mi-a înlesnit împrumutul pentru compania de producţie. Agenţiile care se ocupau de marile talente mi-au dat staruri. Ascultaţi-mâ pe mine, noi nu ne-am băgat în viaţa lui, dar el s-a băgat mereu în ale noastre. Nicole, bătrînul te-a salvat de plata taxelor pe zece ani cînd ţi-a făcut rost de slujba de la firma de avocatură. Şi Astorre, cine crezi câ ţi-a cumpărat spaţiul din supermarket-uri unde să-ţi vinzi macaroanele? 


va urma