Ciuma (19)

Albert Camus

Cât despre copil, el a fost transportat la spitalul auxiliar într-o veche sală de clasă în care fuseseră instalate zece pa­turi. Cam după douăzeci de ceasuri, Rieux a considerat dis­perat cazul său. Micul trup se lăsa devorat de infecţie fără nici o reacţie. Foarte mici ganglioni dureroşi, dar abia for­maţi, blocau articulaţiile membrelor sale fragile. Era di­nainte învins. De aceea a avut Rieux ideea să încerce pe el serul lui Castel. În aceeaşi seară, după masă, i-a făcut lunga inoculare, fără să obţină însă o singură reacţie din partea copilului. A doua zi în zori toţi s-au adunat în jurul băiatului ca să-şi dea seama cum decurgea această experienţă hotărâtoare. 
Copilul, ieşit din toropeala sa, se răsucea convulsiv în cearşafuri. Doctorul, Castel şi Tarrou stăteau lângă el de la orele patru dimineaţa, urmărind pas cu pas progresele sau stagnările bolii. La capătul patului se vedea, puţin curbată, silueta masivă a lui Tarrou. La picioarele patului, lângă Rieux, care sta în picioare, Castel citea o veche lucrare, arătând, după toate aparenţele, liniştit. Încetul cu încetul, pe măsură ce se lumina în vechea sala de şcoală, soseau şi cei­lalţi. Paneloux mai întâi, care şi-a găsit loc în partea cealaltă a patului, opusă lui Tarrou şi s-a sprijinit de perete. O expre­sie dureroasă se citea pe chipul său şi oboseala tuturor aces­tor zile în care se expusese direct primejdiei săpase riduri pe fruntea sa congestionată. A venit apoi Joseph Grand. Era ora şapte şi funcţionarul s-a scuzat că era cu sufletul la gură. N-avea să rămână decât o clipă, poate acum se ştia ceva pre­cis. Fără să scoată un cuvânt, Rieux i-a arătat copilul care, cu ochii închişi şi cu chipul descompus, cu dinţii strânşi la limita puterilor, cu  trupul nemişcat, îşi întorcea mereu capul la dreapta şi la stânga pe sulul de pernă fără cearşaf. Când în sfârşit se făcuse destulă lumină, pentru ca în fundul sălii, pe tabla şcolărească rămasă acolo, să se poată distinge urmele unor vechi formule algebrice, a sosit Rambert. El s-a rezemat cu spatele de patul vecin şi a scos un pachet de ţigări. Dar după ce a văzut copilul, a băgat la loc pachetul în buzunar.
Castel, tot pe scaun, se uita la Rieux pe deasupra ochela­rilor.
—  Aveţi ştiri despre tată ?
—  Nu, spune Rieux, este în tabăra de izolare.
Doctorul strângea cu putere bara patului în care gemea copilul. Nu părăsea din priviri micul bolnav care s-a înţepe­nit brusc şi, cu dinţii strânşi, s-a ridicat puţin din mijloc, îndepărtându-şi încet braţele şi picioarele. Dinspre micul corp, gol sub cuvertura militară, urca un miros de lână şi de sudoare acră. Copilul s-a destins apoi încetul cu încetul, şi-a readus braţele şi picioarele spre centrul patului şi, mereu orb şi mut, părea să respire mai iute. Rieux a întâlnit privirea lui Tarrou, care a întors capul.
Mai văzuseră copii murind, de vreme ce teroarea de luni de zile nu alegea, dar niciodată nu urmăriseră suferinţa lor minut cu minut, cum o făceau de azi-dimineaţă. Şi, bine­înţeles, chinul pe care îl îndurau aceşti nevinovaţi nu înce­tase niciodată să li se pară ceea ce era în realitate, adică un lucru scandalos. Dar până atunci, cel puţin, ei se scandalizau oarecum la un mod abstract, pentru că ei nu priviseră nici­odată în faţă, atât de îndelungat, agonia unui nevinovat.
Ca şi cum ar fi fost muşcat de pântec, copilul tocmai se încovoia din nou cu un geamăt subţire. A rămas astfel ghe­muit timp de clipe lungi, zgâlţâit de frisoane şi de tremurături convulsive ca şi când plăpândele lui mădulare se încovoiau sub vântul furios al ciumei şi pârâiau sub suflul repetat al fe­brei. După ce vârtejul trecuse se destinse puţin, febra părea să se retragă şi să-l părăsească cu răsuflarea tăiată pe un ţărm umed şi otrăvit unde odihna semăna acum cu moartea. Când valul arzător l-a atins din nou pentru a treia oară şi l-a crispat puţin, copilul s-a chircit, s-a retras în fundul patului, cuprins de spaima flăcării care îl ardea şi îşi agita înnebunit capul azvârlind pătura. Lacrimi mari, ţâşnind de sub pleoa­pele inflamate, au început să curgă pe chipul său plumburiu, şi, la capătul crizei, epuizat, crispându-şi picioarele osoase şi braţele a căror carne se topise în patruzeci şi opt de ore, co­pilul a luat în patul pustiit o poză de crucificat grotescă.
Tarrou s-a aplecat asupra lui şi, cu mâna sa grea, şterse micul chip udat de lacrimi şi de sudoare. De la un timp, Castel îşi închisese cartea şi se uita la bolnav. A început o frază, dar ca să poată s-o termine a fost obligat să tuşească, pentru că vocea sa a detunat brusc:
—  N-a avut o diminuare de dimineaţă, nu-i aşa, doctore ?
Rieux a spus că nu, dar copilul rezistă de mai mult timp decât e normal. Paneloux, care se rezema ca prăbuşit de zid, a spus atunci cu glas înăbuşit:
—  Dacă trebuie să moară, atunci va fi suferit prea mult.
Rieux s-a întors brusc spre el şi a deschis gura să vor­bească, dar a tăcut, a făcut un efort vizibil să se stăpânească şi a revenit cu privirea asupra copilului.
În sală lumina creştea. În celelalte cinci paturi, forme de corpuri se mişcau şi gemeau, dar cu o discreţie care părea convenită. Singurul care striga, la celălalt capăt al sălii, scotea la intervale regulate mici exclamaţii care păreau să ex­prime mai degrabă uimire decât durere. Se părea că, nici pentru bolnavi, nu mai era spaima de la început. Era, acum, un soi de consimţire în felul lor de a suporta boala. Singur copilul se zbătea din toate puterile. Rieux, care din timp în timp îi lua pulsul, fără necesitate de altfel şi mai degrabă ca să iasă din nemişcarea neputincioasă în care se afla, simţea, închizând ochii, cum agitaţia aceasta se amesteca cu tumultul propriului său sânge. El se confunda atunci cu copilul condamnat la supliciu şi încerca să-l susţină cu toată puterea sa încă nealterată. Dar, un minut reunite, pulsaţiile inimilor lor se dezacordau iarăşi, copilul îi scăpa şi efortul lui se prăbuşea în vid. El dădea atunci drumul încheieturii subţiri a mâinii copilului şi se întorcea la locul lui.
De-a lungul pereţilor văruiţi lumina trecea de la tranda­firiu la galben. O dimineaţă călduroasă începea să se facă simţită în spatele geamurilor. Grand abia a fost auzit când a plecat, spunând că o să revină. Toţi aşteptau. Copilul, cu ochii mereu închişi, părea că s-a liniştit puţin. Mâinile, deve­nite gheare, râcâiau încet marginile patului. Au urcat apoi, au zgâriat pătura aproape de genunchi şi, deodată, copilul şi-a îndoit picioarele, şi-a vârât genunchii în burtă şi a rămas ne­mişcat. Şi-a deschis atunci ochii pentru întâia oară si s-a uitat la Rieux care stătea în faţa lui. În scobiturile feţei fui, împie­trită acum ca într-un pământ ars, gura i s-a deschis şi aproape imediat a scos din ea un strigăt continuu pe care respiraţia abia îl nuanţa şi care a umplut deodată sala de un protest monoton, discordant şi atât de puţin omenesc, că părea să vină de la toţi oamenii în acelaşi timp. Rieux a strâns din dinţi şi Tarrou s-a întors cu spatele. Rambert s-a apropiat de pat, lângă Castel, care a închis cartea rămasă deschisă pe genunchi. Paneloux s-a uitat la această gură de copil, pângărită de boală, plină de acest ţipăt al tuturor vârstelor. Şi s-a lăsat să lunece în genunchi, şi toţi cei de acolo au găsit firesc să-l audă zicând cu o voce puţin înăbuşită, dar dis­tinctă, în mijlocul plânsetului fără nume care nu contenea: "Doamne, scapă acest copil".
Dar copilul continua să strige şi, jur împrejurul lui, bol­navii se agitau. Cel ale cărui exclamaţii nu încetaseră, de la celălalt capăt al încăperii, şi-a înteţit ritmul vaietului până ce a scos şi el un ţipăt asemănător, în timp ce ceilalţi gemeau din ce în ce mai tare. Un val de hohote de plâns s-a revărsat în sală, acoperind ruga lui Paneloux, iar Rieux, agăţat de bara patului, a închis ochii, ameţit de oboseală şi de dezgust.
Când i-a redeschis din nou, a dat cu ochii, alături de el, de Tarrou.
—  Trebuie să plec de-aici, a spus Rieux. Nu pot să-i mai suport.
Dar, deodată, ceilalţi bolnavi au tăcut. Doctorul şi-a dat seama că strigătul copilului slăbise, că mai slăbea încă şi că se oprise chiar. Împrejurul lui, vaietele reîncepeau, dar înăbuşit ca un ecou îndepărtat al acestei lupte care tocmai se sfârşise. Căci se sfârşise. Castel trecuse de cealaltă parte a pa­tului şi spusese că s-a terminat. Cu gura deschisă, dar mută, cu urme de lacrimi pe obraz, copilul se odihnea în mijlocul păturilor în dezordine devenit deodată mai mic. Paneloux s-a apropiat de pat şi a făcut gestul binecuvântării. Apoi şi-a adunat poalele şi a ieşit prin coridorul principal.
—  Va trebui să luăm totul de la început ? l-a întrebat Tarrou pe Castel.
Bătrânul doctor a dat din cap.
—  Poate, spune el cu un surâs crispat. La urma urmei a rezistat destul de mult.
Dar Rieux părăsea acum sala cu un pas atât de grăbit şi cu un astfel de aer, încât, atunci când trecu pe lângă Paneloux, acesta a întins mâna să-l reţină.
—  Doctore, i-a spus el.
Rieux s-a întors fără să se oprească şi i-a zvârlit cu vio­lenţă:
—  Cel puţin ăsta era nevinovat, o ştiţi bine!
Apoi s-a întors şi, trecând prin uşile sălii înaintea lui Paneloux, a ajuns în curtea şcolii. S-a aşezat pe o bancă între nişte mici arbori prăfuiţi şi şi-a şters sudoarea care îi curgea în ochi. Îi venea să urle ca să desfacă în sfârşit nodul violent care îi strângea inima. Căldura cădea încet printre ramurile ficuşilor. Cerul albastru al dimineţii se acoperea repede de o albeaţă care făcea aerul mai înăbuşitor. Rieux s-a lăsat să cadă pe o bancă. Contempla ramurile, cerul, regăsindu-şi încetul cu încetul oboseala.
—  De ce mi-aţi vorbit cu atâta mânie ? a spus o voce în spatele lui. Spectacolul era şi pentru mine insuportabil.
Rieux s-a întors spre Paneloux:
—  E adevărat, spune el. Iertaţi-mă. Dar oboseala te scoate din minţi. Şi sunt ore întregi în acest oraş în care nu mai simt decât revoltă.
—  Înţeleg, murmură Paneloux. E revoltător pentru că asta întrece puterile noastre. Dar poate că trebuie să iubim ceea ce nu putem să înţelegem.
Rieux s-a îndreptat dintr-o dată. S-a uitat la Paneloux cu toată puterea şi pasiunea de care era în stare şi a dat din cap.
—  Nu, părinte, spune el. Am altă părere despre iubire. Şi voi refuza până la moarte să iubesc această creaţiune în care copiii sunt torturaţi.
Pe faţa lui Paneloux a trecut o umbră răvăşită.
—  A! Doctore, face el cu tristeţe, acum am înţeles ce înseamnă harul.
Dar Rieux se lăsase din nou pe bancă. Din adâncul obo­selii care îl cuprinsese iarăşi, a răspuns cu mai multă blândeţe:
—  Eu nu-l am, ştiu. Dar nu vreau să discut asta cu dum­neavoastră. Lucrăm împreună pentru ceva care ne reuneşte dincolo de blesteme şi rugăciuni. Numai asta e important.
Paneloux s-a aşeză lângă Rieux. Părea şi el emoţionat.
—  Da, a spus el, da, dumneavoastră de asemenea acţio­naţi pentru mântuirea omului.
Rieux a încercat să zâmbească.
—  Mântuirea omului e un cuvânt prea mare pentru mine. Nu merg atât de departe. Ceea ce mă interesează, este sănătatea lui înainte de toate.
Paneloux şovăia.
—  Doctore, spune el.
Dar s-a oprit. Pe fruntea lui, începuseră să curgă şiroaie de sudoare. A murmurat: "la revedere" şi ochii săi strălu­ceau când s-a ridicat. Era gata să plece când Rieux, care căzuse pe gânduri, s-a ridicat şi a făcut un pas spre el.
—  Încă o dată, iertaţi-mă, a spus el. Această ieşire n-o să se mai repete.
Paneloux i-a întins mâna şi i-a spus cu tristeţe:
—  Si totuşi nu v-am convins.
—  Ce importanţă are ? spune Rieux. Ce urăsc eu este moartea şi durerea, ştiţi bine. Şi vrând, nevrând, le suferim şi luptăm împreună contra lor.
Rieux reţinea mâna preotului.
—  Vedeţi, spune el ocolindu-i privirea, nici măcar Dum­nezeu nu poate acum să ne mai despartă.


De când intrase în formaţiile sanitare, Paneloux nu părăsise spitalele şi locurile unde ciuma putea fi întâlnită. El îşi alesese, printre salvatori, locul care i se părea de datoria lui să fie al său, adică cel dintâi. Spectacolele morţii nu i-au lipsit. Şi cu toate că în principiu era protejat de vaccin, grija de propria lui moarte nu-i rămăsese mai puţin străină. În aparenţă îşi păstrase totdeauna calmul. Dar începând din ziua aceasta, în care văzuse îndeaproape un copil murind, el părea schimbat. O tensiune în creştere se citea pe chipul său. Şi în ziua în care, zâmbind, el îi spusese lui Rieux că pregătea un scurt tratat cu subiectul: "Poate un preot să consulte un medic ?" doctorul a avut impresia că era vorba de ceva mult mai serios decât părea s-o spună Paneloux. Cum doctorul şi-a exprimat dorinţa să cunoască această lucrare, Paneloux l-a anunţat că avea să ţină o predică după liturghia pentru bărbaţi şi că îşi va expune, cu această ocazie, cel puţin câteva din punctele sale de vedere.
— Aş vrea să veniţi, domnule doctor, subiectul o să vă intereseze.
Părintele şi-a ţinut a doua sa predică într-o o zi cu vânt puternic. La drept vorbind, rândurile asistenţei erau mai rare decât la prima predică. Acest gen de spectacol nu mai pre­zenta atracţia noutăţii pentru concetăţenii noştri. În împre­jurările grele prin care trecea oraşul însuşi, cuvântul "noutate" îşi pierduse sensul. De altfel, cea mai mare parte a oamenilor, atunci când nu fugeau cu totul de îndatoririle lor religioase sau când nu le făceau să coincidă cu o viaţă perso­nală profund imorală, înlocuiau practicile obişnuite prin su­perstiţii lipsite de sens. Purtau mai bucuroşi medalii protectoare sau amulete ale Sfântului Roch, decât să se ducă la liturghie.
Putem da aici ca exemplu lipsa de moderaţie cu care concetăţenii noştri făceau uz de profeţii. În primăvară, într-adevăr, aşteptaseră de la un moment la altul sfârşitul molimei şi nimeni nu se gândise să ceară altuia precizări asupra duratei epidemiei, dat fiind că toată lumea era convinsa că n-o să dureze. Dar pe măsură ce zilele treceau, începuseră să se teamă că această nenorocire chiar n-o mai să aibă sfârşit şi, o dată cu asta, încetarea epidemiei devenise obiectul tuturor speranţelor. Se răspândeau astfel din om în om diverse profeţii care se datorau unor magi sau unor sfinţi ai Bisericii catolice. Unii tipografi din oraş văzuseră foarte repede folosul pe care îl puteau trage de pe urma acestei noi mode şi difu­zaseră în numeroase exemplare textele care circulau. Dându-şi seama că publicul era stăpânit de o curiozitate nesăţioasă, ei întreprinseră cercetări în bibliotecile municipale asupra tuturor mărturiilor de acest gen pe care istoria anecdotică le putea aduce şi le răspândiseră în oraş. Când istoria însăşi a fost epuizată de profeţii, ele au fost comandate ziariştilor, care, cel puţin asupra acestui punct, s-au arătat la fel de competenţi ca şi confraţii lor din veacurile trecute.
Unele din aceste profeţii apăreau în ziare chiar în foile­ton şi nu erau citite cu mai puţină lăcomie decât povestirile sentimentale pe care le puteai găsi în locul lor în timpuri normale. Unele din aceste previziuni se sprijineau pe calcule bizare în care interveneau cifrele anului, numărul morţilor şi socoteala lunilor petrecute sub regimul ciumei. Altele stabi­leau comparaţii cu marile ciume ale istoriei, scoţând la iveală asemănări (pe care profeţiile le numeau constante) şi, pe bază de calcule nu mai puţin bizare, pretindeau că trag din ele învăţăminte cu privire la încercarea prezentă. Dar cele mai apreciate de public erau, fără discuţie, acelea care, într-un limbaj apocaliptic, anunţau serii de evenimente dintre care fiecare putea fi acela prin care trecea oraşul şi a căror complexitate lăsa liberă orice interpretare. Nostradamus şi Sfînta Odile au fost astfel consultaţi zilnic cât mai fructuos. Ceea ce, de altfel, rămânea comun tuturor profeţiilor, era faptul că în cele din urmă erau liniştitoare. Numai ciuma nu era.
Aceste superstiţii le ţineau deci concetăţenilor noştri loc de religie şi iată de  ce predica lui Paneloux avuse loc într-o biserică plină numai pe trei sferturi. În seara predicii, când a sosit Rieux, vântul care se strecura în fuioare de aer prin uşile cu resort de la intrare, circula liber printre auditori. Şi într-o biserică friguroasă şi tăcută, în mijlocul unei asistenţe compuse exclusiv din bărbaţi, el s-a aşezat şi l-a văzut pe preot urcând la amvon. Acesta din urmă a vorbit pe un ton mai blând şi mai chibzuit decât prima oară şi, în mai multe rânduri, cei de faţă au observat o oarecare  şovăire în alo­cuţiunea lui. Şi încă un lucru curios, nu mai spunea "voi", ci "noi".
Totuşi, vocea sa s-a îmbărbătat încetul cu încetul. El a început prin a reaminti că de luni de zile ciuma era printre noi şi că acum, când o cunoaştem mai bine după ce am văzut-o de atâtea ori aşezându-se la masa noastră sau la căpătâiul celor care-i iubeam, mergând alături de noi şi aşteptând sosirea noastră la locul unde muncim, acum, deci, puteam să înţele­gem poate mai bine ceea ce ne spunea ea fără încetare şi ceea ce, prea surprinşi la început, este posibil să nu fi ascul­tat bine. Ceea ce părintele Paneloux mai predicase în acelaşi loc rămânea adevărat — sau cel puţin asta era convingerea lui. Dar mai era posibil, aşa cum ni se întâmplă tuturor, şi se bătea cu pumnii în piept, el gândise şi ne spusese acel lucru fără dragoste creştinească. Ceea ce rămânea totuşi adevărat era că din orice lucru e totdeauna ceva de reţinut. Pentru un creştin chiar şi cea mai crudă încercare este în folosul lui. Şi ceea ce acest creştin, în speţă, trebuia să caute, era tocmai folosul său şi în ce consta acest folos, şi cum putea fi găsit.
În acest moment, în jurul lui Rieux, oamenii începuseră parcă să-şi caute mai bine locul în bănci şi să se aşeze pe cât puteau mai confortabil. Una din uşile capitonate de la in­trare zdrăngăni uşor. Cineva s-a sculat s-o ţină. Şi Rieux, dis­tras de această mişcare, abia l-a auzit pe Paneloux care îşi relua predica. El spunea cam aşa, că nu trebuie să încerci să-ţi explici spectacolul ciumei, ci să încerci să înveţi din el ce se poate învăţa. Rieux a înţeles destul de confuz că, după părerea părintelui, nu era nimic de explicat. Interesul său s-a fixat când Paneloux a spus apăsat că existau lucruri care puteau fi explicate cu privire la Dumnezeu şi altele care nu puteau fi. Există, desigur, binele şi răul, şi în general îţi explici cu uşu­rinţă ceea ce le desparte. Dar în sânul răului, greutatea de a-l explica abia începea. Există de exemplu răul aparent necesar, şi răul aparent inutil. Există Don Juan în infern şi moartea unui copil. Căci dacă e drept ca libertinul să fie fulgerat, este de neînţeles suferinţa copilului. Şi, într-adevăr, nu e nimic mai important pe pământ decât suferinţa unui copil şi oroarea pe care această suferinţă o aduce cu ea şi raţiunile pe care tre­buie să i le găseşti. În viaţă, Dumnezeu ne uşura totul şi până acum a fi fost credincios nu era nici un merit. Acum, dimpo­trivă, Dumnezeu ne punea la zid. Eram astfel sub zidurile groase ale ciumei şi tocmai sub umbra lor ucigătoare trebuia să găsim folosul nostru. Părintele Paneloux refuza chiar să-şi acorde avantajele uşoare care i-ar fi permis să sară peste zid. I-ar fi fost uşor să spună că eternitatea marilor bucurii care îl aşteptau pe copil puteau să-i compenseze suferinţa, dar, într-adevăr, nu ştia nimic despre asta. Cine putea să afirme, realmente, că eternitatea unei bucurii putea să compenseze o clipă a durerii umane ? Acela n-ar fi, desigur, un creştin, al cărui învăţător a cunoscut durerea în carnea şi în sufletul lui. Nu, părintele va rămâne la picioarele zidului, credincios acestei răstigniri al cărei simbol este crucea, faţă în faţă cu suferinţa unui copil. Şi el va spune fără teamă celor care îl ascultau în ziua aceea: "Fraţi creştini, a sosit clipa. Trebuie să crezi totul sau să negi totul. Şi cine oare, dintre voi, ar îndrăzni să nege totul ?"
Rieux abia a avut timp să-şi dea seama că părintele era pe marginea ereziei, când acesta a reluat firul, cu putere, ca să afirme că acest ordin categoric, aceasta pură cerinţă, era folosul creştinului. Era de asemenea virtutea lui. Părintele ştia că ceea ce era excesiv în virtutea despre care avea să vor­bească o să şocheze multe spirite obişnuite cu o morală mai indulgentă şi mai clasică. Dar religia din timpul ciumei nu putea fi religia din toate zilele şi dacă Dumnezeu putea să admită şi să dorească chiar ca sufletul să se afle în tihnă şi să se bucure în timpurile de fericire, El îl voia excesiv în exce­sele nenorocirii. Dumnezeu făcea astăzi făpturilor sale fa­voarea de a le cufunda într-o asemenea nenorocire, încât ele trebuiau să regăsească şi să-şi asume cea mai mare dintre vir­tuţi, care consta în Totul sau Nimic.


va urma