NINSOARE

Elena Neicu

E-atâta linişte în iarna mea,

Că în tăcerea ce îmi străjuieşte gândul,

Aud suspinul fulgilor de nea,

Când lin îi prinde între aripi, vântul.

Minuscule minuni strălucitoare,

Fii rătăciţi de-nfrigurate ploi,

Din ce tărâm pierdut, uitat de soare

Îşi cern vremelnicia peste noi?

Să fie praf de stele sfărâmate,

Care spre nefiinţă-ncet coboară,

Sau lacrimile îngerilor îngheţate,

Văzduhului obrajii-i înfioară?

Poate că visele ce le-am trimis spre zări

Şi printre nori s-au rătăcit pustii,

Tot căutând de-ntoarcere cărări,

S-au transformat în fluturi argintii.

Ori sufletu-mi, de-a pururi călător,

În pulbere de dor s-a prefăcut

Şi în înalturi stă, să vină-n zbor,

Pe fruntea ta, s-aştearnă alb sărut...