Spargatorul de gheata (20)

Victor Suvorov

DIVIZIILE  DE MUNTE ÎN STEPELE  UCRAINEI

De mare eficacitate vor fi trupele de desant aerian în munţi... Lansarea desantului în afara cadrului unor operaţiuni ofensive este puţin probabil să aibă vreun folos.
Voennîi  vestnik,   1940,   Nr.   4,  pag.76-77


Chiar şi o cunoaştere superficială a armatelor sovietice din Primul eşalon strategic ne deschide în faţa ochilor tabloul uimitor al pregătirii minuţioase de război. Desco­perim că fiecare armată are structura sa irepetabilă, carac­terul ei, destinaţia ei. Fiecare armată „de acoperire" s-a înfiinţat pentru rezolvarea unei sarcini proprii bine deter­minate în vederea viitorului război „eliberator".

Sunt publicate suficiente materiale pentru ca despre fiecare din cele treizeci de armate sovietice, existente în prima jumătate a anului 1941, să se facă studii interesante. Dacă studiezi structura, dislocarea, caracterul pregătirii de luptă fie şi ale unei singure armate sovietice (indiferent care), direcţia „eliberatoare" a pregătirilor sovietice este evidentă.

Neavînd spaţiu spre a descrie toate armatele, ne vom opri doar asupra uneia dintre ele. Oficial ea poartă nume­le de armata 12. În componenţa acesteia intră un corp de armată mecanizat, două de infanterie şi alte unităţi; în total are nouă divizii, dintre care două de tancuri şi una motorizată. La prima vedere, este o armată obişnuită de invazie. Nu se deosebeşte de celelalte armate de invazie nici prin număr, nici prin denumire, nici prin efectiv. Istoria ei este tipică: a fost înfiinţată în momentul semnării pactului Molotov-Ribbentrop. La cîteva săptămîni după înfiinţare se află în acţiune: „eliberează" Polonia, în componenţa ei se aflau: un corp de tancuri, două brigăzi de întărire de tancuri, două corpuri de cavalerie şi trei divizii de infanterie. Nu degeaba este puţină infanterie şi artilerie: nu trebuia să străpungă o apărare prea puter­nică, însă sunt multe trupe mobile, „în esenţa ei, armata 12 era o grupare mobilă de front" (Marea Enciclopedie Sovietică, vol.8, pag.181).

În continuare, soarta ei este la fel de tipică: „campania eliberatoare" în Polonia s-a terminat, însă armata n-a fost dizolvată, rămînînd la frontiera germană. De ce? Se zice că naivul Stalin îl crede pe Hitler. Atunci de ce nu desfiinţează armatele înfiinţate numai pentru caz de răz­boi?

Armata 12 suferă apoi o bruscă transformare, la fel ca şi armatele de invazie vecine. Principalul ei mecanism de şoc se numeşte acum corp de armată mecanizat, nu de tancuri. Aceasta pentru ca liderii statelor prietene limitrofe să nu se neliniştească. Ce-i drept, schimbarea denumirii n-a adus cu sine o micşorare a numărului de tancuri, ci o sporire. Cavaleria a fost îndepărtată. Posibilităţile de a rupe apărarea inamicului sunt mai ridicate: numărul divi­ziilor de infanterie a crescut de două ori, numărul artileriei din fiecare divizie s-a dublat de asemeni, în afară de aceasta, armata a primit în componenţa ei o brigadă de artilerie şi patru regimente de întărire de artilerie. Posibili­tăţile de a depăşi barierele genistice ale inamicului au crescut şi ele: în armată a fost introdus un regiment de întărire de geniu.

Ce este neobişnuit în această armată? Toate armatele de invazie au evoluat aproximativ pe aceeaşi direcţie. Neobişnuită este componenţa naţională a armatei, în 1939, pregătindu-se de invazia Poloniei, Stalin a completat ar­mata 12 cu ucraineni, luînd probabil în calcul vechea vrajbă polono-ucraineană. În fruntea armatei se afla S.K. Timoşenko, alături de el aflăm şi o mulţime de coman­danţi de origine ucraineană. Armata s-a înfiinţat în Ucrai­na. De aceea şi rezerviştii au fost recrutaţi de aici, ei constituind majoritatea.

După „eliberarea" Poloniei are loc un proces încet şi aproape neobservat de schimbare a componenţei naţio­nale a armatei 12. Deja în 1940 vedem schimbări radicale. Ca să nu sară în ochi caracteristica naţională a acestei armate, în fruntea ei şi în cîteva posturi cheie se află ruşi. Însă în majoritatea ei armata nu e ucraineană şi nici rusească. Este caucaziană. Şi în alte armate se întîlnesc gruzini, armeni, azeri. Însă în armata 12 acest lucru se simte foarte clar. Nume de familie ale ofiţerilor, de genul Parţvania, Grigorian, Cabalava, Husein zade, Sarkoşian întîlnim cu zecile şi sutele; şi nu numai la nivelul coman­danţilor de companii şi batalioane. Comandantul regiunii militare, generalul de armata G.K. Jukov, a căutat printre profesorii academiei militare pe vechiul său prieten ar­mean, colonelul I.H. Bagramian şi l-a făcut şef al secţiei operative (planificarea războiului) la statul major al arma­tei 12. În cadrul acestei armate însă nu sunt numai colonei, ci şi generali caucazieni, însuşi şeful statului major al armatei, generalul Bagrat Aruşunian, este din Caucaz.

Comandantul regiunii militare, G.K. Jukov, este oas­pete frecvent al acestei armate şi, nu fără motiv, adună în cadrul ei etnici din Caucaz: în secret, armata s-a trans­format într-o armată de munte. Jukov personal cere de la comandantul armatei o cunoaştere detaliată a trecătorilor din Carpaţi: nu numai descrierea lor, dar şi cunoaşterea lor practică. El ordonă ca pe timpul toamnei să se trimită prin trecători, pe traseele cele mai uşor, dar şi cele mai greu practicabile, grupe pregătite special, ca să se convin­gă în practică de posibilitatea traversării acestora cu tancu­rile, maşinile, tractoarele, căruţele şi animalele de trans­port. (Mareşalul Uniunii Sovietice, I.H. Bagramian, VIJ, 1967, Nr. l, pag.54).

Suntem în 1940. Hitler luptă în Franţa, întorcînd spa­tele Uniunii Sovietice, iar Jukov face experimente de traversare a trecătorilor montane. Desigur, Jukov nu ştia că nu cu mult timp în urmă generalii germani făcuseră în secret aceleaşi experimente ca să aibă convingerea că trupele, tancurile, tractoarele de artilerie, convoaiele de transport pot traversa Ardenii.

Dar poate că Jukov pregăteşte armata 12 pentru apă­rare? Nu. Bagramian, care răspundea de planurile războ­iului, afirmă: „Studiind planurile operative, am fost uimit de următorul fapt: armata noastră de graniţă n-avea plan de desfăşurare şi de acoperire a graniţei". „Studiind planu­rile" înseamnă că seiful secţiei operative al armatei 12 nu era gol. Existau planuri. Acestea nu puteau fi cunoscute superficial. Erau documente complexe, care trebuiau stu­diate, însă printre planurile de război nu existau planuri defensive.

Este interesantă descrierea exerciţiilor armatei 12 la care vine Jukov în persoană. Sunt dezbătute numai pro­bleme ofensive, pe hartă războiul se desfăşoară numai pe teritoriul german. Primul lucru care se studiază pe hartă: forţarea de către trupele sovietice a rîului de graniţă Sân. Jocul de-a războiul nu se face împotriva unui inamic imaginar, ci împotriva unuia real, folosindu-se informaţii de spionaj strict secrete, între Jukov şi comandanţii de armate se ivesc dispute. Nu, nu în privinţa faptului dacă să atace sau să se apere. Comandantul de armată Parusi-nov insistă: „Trebuie să ne străduim să-i producem inami­cului pierderi maxime ca rezultat al primei lovituri." Inteligentul Jukov insistă ca lovitura să nu se dea pe un front larg. Aici e disputa.
Jukov nu s-a oprit la argumentele teoretice. Curînd Parusinov a fost înlocuit de la comanda armatei, iar în locul său a venit vechiul prieten al lui Jukov, generalul P.G. Ponedelin.

Experimentele de traversare a trecătorilor montane continuă. Acestea sunt conduse de Bagramian personal, în cursul lor, Bagramian se află pe graniţa de stat, unde observă „o demonstraţie evidentă de lucrări defensive", construcţia unor fortificaţii din beton armat chiar pe malul rîului de graniţă, astfel ca inamicul să vadă totul foarte bine. -
Interesant: Jukov se interesează de trecători şi de traversarea lor, însă nici pe departe în scop defensiv. Dacă Jukov ar fi voit să facă trecătorile impracticabile pentru inamic, ar fi trebuit să trimită trupele în munţi, să sape şanţuri de-a curmezişul păsurilor şi trecătorilor şi să construiască fortificaţii din beton armat în zona acestor trecători! Ar fi fost şi mai economic, iar inamicul n-ar fi depistat prea lesne aceste construcţii şi n-ar fi putut să treacă de ele. Pe de altă parte, va ataca cineva Uniunea Sovietică prin creierii munţilor, cîhd are la dispoziţie atîtea spaţii deschise? Iată însă că pentru comandamentul sovie­tic munţii au o importanţă excepţională. Germania şi principala sa sursă de petrol sunt separate de o barieră dublă de munţi: în Cehoslovacia şi în România. Lovitura trupelor sovietice prin munţi ar fi fatală pentru Germania.

A traversa trecătorile din proprii munţi şi a cuceri trecătorile din Cehoslovacia sau România înseamnă a rupe aorta petrolieră.

Mareşalul G.K. Jukov: „Punctul slab al Germaniei era extracţia de petrol, iar acest lucru era compensat într-o mare măsură de importul de petrol românesc" (Amintiri şi cugetări, pag.224). Tot ceea ce este genial este simplu. Jukov n-a suferit nici o înfrîngere militară în viaţa sa pentru că întotdeauna a urmat cel mai simplu principiu: a găsi punctul slab al inamicului şi a lovi în acesta prin surprindere.

Jukov cunoaşte punctul slab al Germaniei, de aceea continuă experimentele din munţi. Posibilităţile fiecărui gen de trupe, ale fiecărui tip de maşini de luptă şi transport în condiţiile trecătorilor carpatine sunt studiate pe o bază ştiinţifică. Se stabilesc şi se verifică minuţios standarde, se elaborează recomandări pentru trupe. Se fixează şi se analizează timpul de traversare prin trecă­torile Carpaţilor cu diferite tipuri de maşini. Toate acestea sunt absolut necesare pentru proiectarea operaţiunilor ofensive, în special a operaţiunilor fulger, în acest caz, ca şi la pregătirea jefuirii unei bănci, trebuiesc luate în considerare cele mai mici detalii şi calculate cu precizie. 

Exact acest lucru face Bagramian în trecători: stabileşte timpul pentru ca proiectul să se bazeze pe experienţa concretă, în treacăt să spunem că toate acestea nu sunt deloc necesare în apărare. Ca să fie apărate trecătorile din Carpaţi, trebuia să li se spună soldaţilor: staţi aici şi nu lăsaţi duşmanul să treacă.

Evenimentele evoluează impetuos. Jukov este înaintat în grad, Bagramian şi el. Dar nici unul, nici altul nu uită atît de neobişnuita armată 12. Sub controlul lor şi la ordinele lor, structura ei se schimbă necontenit.

În armata 12, ca şi în toate celelalte armate sovietice, nu se spun lucrurilor pe nume. La începutul lui iunie 1941, patru divizii de infanterie (44, 58, 60, 96) se trans­formă în divizii de vînători de munte, în plus, tot acum, în componenţa armatei intră (trimisă în secret din Turkmenistan) divizia 192 vînători de munte, ce abia fusese formată. Cum să numeşti un corp de armată în care există două divizii şi ambele de vînători de munte? Cum să numeşti alt corp de armată în care din patru divizii trei sunt de vînători de munte? Cum să numeşti o armată în care din trei corpuri de armată două sunt, în esenţă, de vînători de munte; în care diviziile de vînători de munte alcătuiesc majoritatea? Eu aş fi numit corpurile de vînători de munte, iar armata—de vînători de munte. Dar coman­damentul sovietic are motivele sale să nu facă acest lucru. 

Corpurile de armată se numesc în continuare 13 şi 17 infanterie, iar armata este pur şi simplu armata 12. Vedem aici numai rezultatul final al transformărilor, procesul în sine rămîne o enigmă. Noi ştim doar că denumirea oficială de „divizie de vînători de munte" s-a adoptat la l iunie 1941, însă ordinul a fost dat la 26 aprilie, iar prefacerea diviziilor din „de infanterie" în „de vînători de munte" a avut loc încă de la începutul toamnei lui 1940, încă înainte ca Bagramian să-şi înceapă experimentele. Dar nu numai armata 12 se transformă îh armată de vînători de munte, ea influenţează şi armatele vecine. Divizia 72 vînători de munte, pregătită în armata 12 (general-maior P.I. Abramidze), a trecut m vecina armată 26.

În spatele armatelor 12 şi 26 se desfăşoară armata 19 a generalului-locotenent I.S.Konev, transferată din Cau-cazul de Nord. Şi îh efectivul ei aflăm divizii de vînători de munte, de exemplu divizia 28 (comandant, colonelul KJ.Novik). Sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941, în Carpatii Orientali a început desfăşurarea, a încă unei armate, armata 18, între armatele 12 (vînători de munte) şi 9 (de supraşoc). Hitler n-a mai permis ca aceasta să-şi încheie desfăşurarea, încît nu vom putea stabili cu precizie efectivul armatei aşa cum a fost gîhdit de comandamentul sovietic. Hitler a încurcat toate planu­rile sovietice şi, astfel, au început schimbări neplanificate. Totuşi sunt suficiente documente ca să putem trage con­cluzia că armata 18 a fost îh planul iniţial o copie perfectă a armatei 12 (de vînători de munte), deşi n-a purtat acest nume. Studierea arhivelor armatelor 12 şi 18 uimeşte pe orice cercetător prin absoluta asemănare structurală dintre ele. E un caz absolut neobişnuit de armate gemene. 

Asemănarea ajunge puia acolo încît statul-major al armatei 18 este condus, ca şi la armata 12, de un general cauca­zian. Este vorba de generalul-maior (mai tîrziu general de armată) V.I. Kolpakci.

Procesul de organizare pe profil de vînători de munte a fost aşezat pe o bază solidă. Diviziile de vînători de munte au fost completate cu soldaţi special selecţionaţi şi pregătiţi. Aceste divizii aveau personal specializat, deose-bindu-se profund de diviziile de infanterie obişnuite. Primiseră armament şi echipament special.
În preajma războiului, în Caucaz, s-a înfiinţat o şcoală de vînători de munte care pregătea instructori din rîndul celor mai buni alpinişti. După ce erau pregătiţi, instructorii erau trimişi imediat la graniţa occidentală, întrucît acolo, nu în Caucaz şi nici în Turkestan, în iunie 1941, a fost concentrat un mare număr de trupe de vînători de munte. 

Există un scurt articol despre această şcoală în Krasna/a zvezda (l nov. 1986). Articolul are titlul : „Se pregăteau să lupte în munţi". Se pune întrebarea: ÎN CARE MUNŢI?
La frontiera sovietică de vest există doar relativ micul masiv al Carpaţilor Orientali, care sunt mai degrabă nişte dealuri cu pantă lină. Nu avea de ce să se constituie o apărare puternică în Carpaţi. Şi iată de ce:
1.   în acest loc,  Carpaţii sunt nepotriviţi pentru  o agresiune de la vest la est. Din munţi inamicul coboară în văi, iar aprovizionarea va trebui să se facă prin Carpaţi, prin Tatra,  Munţii  Metaliferi,  Sudeţi,  Alpi.   Este  foarte incomod şi periculos pentru agresor.
2.  Carpaţii Orientali sunt ca o pană teşită, înfiptă în partea inamicului. Dacă se concentrează aici multe trupe sovietice pentru apărare, acestea pot fi încercuite din trei părţi de către inamic încă din timp de pace. Folosind şesurile de la sud şi îndeosebi de la nord de Carpaţii Orientali, inamicul poate lovi în orice moment în spatele trupelor care s-au fortificat în munţi, tăind căile de apro­vizionare.
3.  în 1941, inamicul nu avea trupe suficiente pentru agresiunea în Carpaţi. Comandamentul sovietic ştia bine acest lucru (General-locotenent B. Aruşunian,  VIJ, 1973, Nr. 6., pag. 61).


va urma