CORĂBIILE TIMPULUI (10)

STEPHEN BAXTER

Cum trăiau Morlocii

În toate zilele cât Nebogipfel m-a condus prin acea lume a Morlocilor, n-am dat niciodată peste vreun perete, vreo uşă sau alt obstacol semnificativ. Din câte îmi puteam da eu seama, ne-am limitat – tot timpul – la o unică încăpere: Însă era o încăpere de mărimi titanice. În linii generale, era omogenă, căci peste tot descopeream acelaşi covor de Morloci care îşi vedeau de sarcinile lor obscure. Cele mai simple aspecte practice ale unor asemenea rânduieli erau de-a dreptul uluitoare; m-am gândit, bunăoară, la prozaicele probleme generate de menţinerea unei atmosfere stabile şi consistente, la temperatură, presiune şi umiditate constantă, la astfel de dimensiuni. Şi totuşi, Nebogipfel îmi dădu se înţeleg că aceasta nu era decât o cameră dintr-un grandios mozaic, care pardosea Sfera de la un pol la celălalt.

Curând am ajuns să pricep că pe Sferă nu existau oraşe, în accepţia modernă a cuvântului. Populaţia era risipită în aceste încăperi imense şi nu existau amplasamente stabile pentru nici o activitate dată. Dacă Morlocii doreau să asambleze o zonă de lucru – sau să o dărâme pentru alt scop -. Aparatura necesară putea fi extrasă direct din Podea sau absorbită la loc. Astfel, în locul oraşelor, existau mai degrabă nuclee de populaţie cu o densitate mai ridicată – nuclee care se schimbau şi migrau, în funcţie de utilitate.

După o perioadă de somn, ieşisem din adăpost şi stăteam cu Picioarele încrucişate pe Podea, sorbind apă. Nebogipfel rămase în picioare, părând neobosit. Apoi am zărit apropiindu-se de noi o pereche de Morloci, a căror vedere mă făcu să înghit o gură de apă prea grăbit; am tuşit, iar picăturile de lichid mi se risipiră pe haină şi pe pantaloni.

Am bănuit că cei doi era într-adevăr Morloci – însă nu semănau cu Morlocii pe care îi văzusem înainte: dacă Nebogipfel avea o înălţime de sub cinci picioare, aceste caricaturi se înălţau, poate, la douăsprezece picioare! Una dintre creaturile deşirate mă remarcă şi se apropie în salturi mari, atelele de metal de pe picioarele sale zăngănind în timp ce mergea; păşi pe deasupra paravanelor care ne despărţeau ca o gazelă uriaşă.

Se aplecă şi se holbă la mine. Ochii săi cenuşii-roşietici aveau mărimea unor farfurii întinse, iar eu m-am retras înspăimântat din faţa sa. Mirosul îi era pătrunzător, precum cel de migdale coapte. Membrele îi erau lungi şi cu aspect fragil, iar pielea părea trasă bine peste acel impresionant schelet: puteam să observ, acoperit în muşchi şi destul de vizibil prin epidermă, conturul unei tibii nu mai mici de patru picioare. Nişte atele dintr-un metal moale erau ataşate de acele oase gigantice, în mod evident pentru a le consolida ca să nu se rupă. Aceasta namilă fusiformă nu părea să aibă un număr mai mare de foliculi decât un Morloc obişnuit, astfel că părul îi era răspândit pe trupul alungit într-un fel foarte dezagreabil.
Schimbă câteva silabe lichide cu Nebogipfel, apoi reveni la tovarăşul său şi – aruncând multe căutături în urmă, către mine – îşi continuă drumul.

M-am întors spre Nebogipfel, buimac; chiar şi el părea o oază de normalitate după acea viziune.

Nebogipfel zise:
— Sunt... – Un cuvânt lichid pe care îmi este imposibil să-l repet – de la latitudini mai mari. Aruncă o privire spre cei doi vizitatori ai noştri. Poţi observa că nu sunt adaptaţi pentru această regiune ecuatorială. Atelele sunt necesare pentru a-i ajuta la mers, iar...
— Nu observ deloc, i-am tăiat-o eu. Ce-i aşa diferit la latitudinile mai mari?
— Gravitaţia, răspunse el. Vag, am început să pricep.
Sfera Morlocilor era, aşa cum am spus, o construcţie titanică, ce umplea orbita ocupată odinioară de Venus. Nebogipfel îmi explica acum că întreaga structură se învârtea pe o axă. Cândva, anul lui Venus avusese două sute treizeci şi cinci de zile. Acum – spuse Nebogipfel – enorma Sferă se rotea în doar şapte zile şi treisprezece ore.
— Prin urmare, rotaţia..., începu Nebogipfel.
— ... induce efecte centrifugale, simulând gravitaţia Pământului la Ecuator. Da, am zis eu, înţeleg!

Învârtirea Sferei ne ţinea pe toţi lipiţi de această Podea însă la depărtare de Ecuator, cercul pe care se învârtea un punct de pe Sferă în jurul axei de rotaţie era mai mic, şi astfel gravitaţia efectivă era diminuată: gravitaţia scădea până la zero, de fapt, în polii de rotaţie ai Sferei. Iar pe aceste extraordinare continente întinse vieţuiau făpturi remarcabile, precum cei doi Morloci săltăreţi, care se adaptaseră condiţiilor de mediu.

Mi-am plesnit fruntea cu dosul palmei.
— Uneori am impresia că sunt cel mai mare nătărău din câţi au trăit vreodată! Am exclamat eu de faţă cu Nebogipfel, care era năucit.
Căci nici măcar nu îmi trecuse prin gând să mă interesez de originea „greutăţii” mele aici, pe Sferă. Ce fel de cercetător ar fi omis să se întrebe – ba chiar să observe cum se cuvine care este sursa „gravitaţiei” care, în absenţa a ceva atât de convenabil cum e o planetă, îl ţintuia de suprafaţa acestei Sfere? M-am gândit pe lângă câte alte minunăţii treceam, pur şi simplu, fără să-mi vină în minte să întreb despre ele – şi totuşi, pentru Nebogipfel, asemenea aspecte reprezentau efectiv o parte a lumii, neavând mai multă noutate decât un amurg ori o aripă de fluture.

Am stors de la Nebogipfel detalii despre modul în care trăiau Morlocii. Era dificil, căci nu ştiam prea bine nici măcar cum sa-mi formulez întrebările. Asta poate părea o afirmaţie bizară – însă cum m-aş fi putut interesa, bunăoară, despre mecanismele care susţineau această Podea în continuă transformare? Mă îndoiam că limbajul meu cuprindea conceptele necesare cel puţin pentru a delimita aria de interes, tot aşa cum unui om de Neanderthal i-ar fi lipsit instrumentele lingvistice pentru a se documenta în legătură cu construcţia unui ceas. Iar cât priveşte structura socială sau alt gen de reguli care diriguiau invizibil, viaţa milioanelor de Morloci din această cameră imensă, am rămas la fel de ignorant precum un membru de trib recent sosit la Londra din Africa Centrală în privinţa mişcărilor populare, a cablurilor de telefon şi telegraf, a Companiei de Distribuţie a Coletelor şi altor aspecte ale societăţii mele. Chiar şi rânduielile lor pentru canalizare rămaseră un mister pentru mine!

L-am întrebat pe Nebogipfel cum se guvernau Morlocii.
El mi-a explicat – într-o manieră cam afectată, am socotit eu – că Sfera era suficient de întinsă pentru a cuprinde mai multe „naţiuni” de Morloci. Aceste „naţiuni” se deosebeau în principal prin tipul de guvernământ pentru care optaseră. Aproape toate aveau instaurată o formă de sistem democratic. În unele zone era aleasă o adunare reprezentativă prin Sufragiu Universal, aducând mult cu propriul nostru Parlament de la Westminster, în alte regiuni, sufragiul era restrâns la un subgrup de elită, alcătuit din aceia care erau consideraţi extrem de capabili, prin temperament şi pregătire, pentru a cârmui: cred că cele mai apropiate modele din filozofia noastră sunt republicile clasice, sau poate forma ideală de Republică născocită de Platon: şi recunosc că această abordare mi-a atras propria-mi sensibilitate.

În cele mai multe zone însă, mecanismele Sferei făcuseră posibilă o formă reală de Sufragiu Universal, în care locuitorii erau informaţi în legătură cu dezbaterile curente prin intermediul ferestrelor albastre din paravanele lor, iar apoi înregistrau instantaneu preferinţele privind fiecare problemă prin mijloace similare. În acest fel, guvernământul se făcea prin rezolvarea problemelor una câte una, iar fiecare decizie majoră era supusă capriciului colectiv al întregii populaţii.

Am simţit neîncredere faţă de un asemenea sistem.
— Dar în mod cert există unii locuitori cărora nu li se poate conferi o astfel de autoritate! Cum rămâne cu nebunii sau debilii?
El mă cercetă cu o anumită răceală.
— Noi nu avem astfel de slăbiciuni.
Mi s-a făcut poftă de a-l provoca pe acest Utopian – chiar aici, în inima utopiei sale!
Şi cum asiguraţi asta? El nu-mi răspunse imediat. În schimb, îşi continuă discursul:
— Fiecare membru al populaţiei noastre adulte este raţional şi capabil de a lua decizii în numele altora – şi i se acordă încrederea de a face acest lucru. În asemenea împrejurări, cea mai pură formă de democraţie este nu numai posibilă, este chiar recomandabilă – căci astfel, mai multe minţi sunt puse la un loc, pentru a lua decizii superioare acelora luate de o singură minte.
— Atunci cum rămâne cu celelalte Parlamente şi Senate pe care le-ai descris? Am pufnit eu.
— Nu toată lumea este de părere că rânduielile din această regiune a Sferei sunt ideale, rosti el. Nu-i ăsta fundamentul libertăţii? Nu toţi dintre noi sunt suficient de interesaţi de mecanismele guvernării pentru a dori să participe, iar pentru unii, delegarea puterii altora, prin reprezentare – sau chiar fără reprezentare – e de preferat. Aceasta este o opţiune valabilă.
— Bine, dar ce se întâmplă când astfel de opţiuni intră în contradicţie?
— Avem spaţiu suficient, spuse el apăsat. Nu trebuie să uiţi acest lucru. Încă eşti dominat de aşteptările generate de limitele planetare. Orice disident este liber să plece şi să instituie un sistem concurent în altă parte...

Aceste „naţiuni' “de Morloci erau nişte entităţi fluide, indivizii alăturându-se şi plecând după cum le evoluau preferinţele. Nu existau teritorii stabile sau posesiuni, nici măcar graniţe determinate, din câte îmi puteam da eu seama; „naţiunile” erau simple asocieri de oportunitate, grupuri risipite pe suprafaţa Sferei.
Printre Morloci nu existau războaie.

Am avut nevoie de ceva timp până să dau crezare acestui fapt, dar, în cele din urmă, am fost convins. Nu existau cauze pentru războaie. Datorită mecanismelor Podelei, nu survenea niciodată vreo criză de resurse, astfel că nici o „naţiune” nu putea lupta pentru achiziţii economice. Sfera era atât de imensă, încât spaţiul liber era aproape nelimitat, deci războaiele teritoriale erau lipsite de rost. Iar – lucrul cel mai de seamă – minţile Morlocilor fuseseră izbăvite de tumoarea religiei, care provocase atâtea conflicte în decursul secolelor.

— Nu aveţi nici Dumnezeu, atunci, i-am spus lui Nebogipfel, cu oarecare emoţie. Deşi eu însumi am ceva porniri religioase, mi-am închipuit cum îi voi zgudui pe clericii din propria mea vreme cu relatarea acestei conversaţii!
— Nu avem nevoie de Dumnezeu, replică Nebogipfel.
Morlocii considerau tendinţele religioase ale minţii – în opoziţie cu starea raţională – drept o trăsătură ereditară, fără mai mult sens intrinsec decât ochii albaştri ori părul şaten.

Pe măsură ce Nebogipfel contura mai amănunţit aceasta viziune, lucrurile îmi păreau tot mai limpezi.

Ce concept de Dumnezeu a supravieţuit pe parcursul întregii evoluţii mentale a Umanităţii? De ce tocmai forma care îi corespunde vanităţii de a conjura: un Dumnezeu cu puteri imense, dar, cu toate acestea, absorbit în meschinele treburi umane? Cine ar fi putut să venereze un Dumnezeu îngheţat, chiar dacă omnipotent, în caz că El nu vădea interes pentru nenumăratele lupte de nimic ale oamenilor?

Se poate crede că, în orice conflict între oamenii raţionali şi oamenii religioşi, este dat celor dintâi să triumfe. La urma urmei, raţionalitatea este cea care a inventat praful de puşcă! Şi totuşi, cel puţin până în secolul al XIX-lea, tendinţa religioasă a izbândit îndeobşte, iar selecţia naturală şi-a lăsat amprenta, dăruindu-ne o populaţie de oiţe aplecate spre rugăciune – mi se părea mie uneori – ce puteau fi prostite de orice predicator cu limba mieroasă.

Paradoxul se explica prin faptul că religia oferă un ţel pentru care oamenii să lupte. Omul religios va scălda un petec de pământ „sfânt” cu sângele lui, jertfind mult mai mult decât valoarea economică intrinsecă a terenului ori decât o altfel de valoare.
— Dar noi am depăşit acest paradox, îmi zise Nebogipfel. Am supus moştenirea noastră: nu mai suntem conduşi de dictatele trecutului, nici în ceea ce priveşte trupurile, nici în ceea ce priveşte minţile...
Eu însă nu am mers pe firul acestei concepţii contrariante – întrebarea evidentă pe care trebuia să o pun ar fi fost: „În lipsa unui Dumnezeu, atunci, care este scopul tuturor vieţilor voastre?” căci eram absorbit de gândurile cu privire la modul în care domnul Darwin19. Împreună cu toţi criticii moderni ai Bisericii, ar fi savurat să asiste la acest triumf suprem al ideilor sale asupra bigoţilor!
În fapt – aşa cum s-a dovedit – înţelegerea mea asupra rostului real al civilizaţiei Morlocilor nu avea să vină decât mult mai târziu.
Eram impresionat însă de tot ce văzusem în această lume artificială a Morlocilor – nu sunt sigur dacă sentimentul covârşitor de uimire respectuoasă transpare în relatarea mea prezentă. Această rasă de Morloci, într-adevăr, îşi supusese slăbiciunile dobândite: se eliberase de moştenirea brutalităţii – moştenire pe care noi i-o lăsasem – obţinând astfel o stabilitate şi un randament aproape de neimaginat pentru cineva din 1891: pentru un om asemenea mie, care crescuse într-o lume sfâşiată zilnic de războaie, lăcomie şi incompetenţă.

Iar această subjugare a propriei lor naturi era cu atât mai admirabilă, cu cât era comparată cu starea celorlalţi Morloci – Morlocii Weenei – care, în mod evident, căzuseră în stăpânirea fiarei lăuntrice, în ciudă aptitudinilor lor mecanice şi de alt fel.

Construcţii şi divergenţe

Am discutat despre realizarea Sferei cu Nebogipfel.
— Îmi închipui măreţele soluţii tehnice prin care s-au sfărâmat planetele gigantice – Jupiter, Saturn şi...
— Nu, rosti Nebogipfel. Nu au existat asemenea soluţii; planetele străvechi – de dincolo de Pământ – încă orbitează în jurul miezului solar. Toate planetele puse la un loc n-ar fi furnizat suficient material nici măcar pentru a demara edificarea unei asemenea structuri precum Sfera
— Atunci, cum...?
Nebogipfel îmi descrise modul în care Soarele fusese împresurat de o enormă flotă de nave spaţiale, dotate cu nişte imenşi magneţi, a căror construcţie – implicând nişte circuite electrice cu o rezistenţă ce fusese într-un mod necunoscut redusă până la zero – n-am putut-o pătrunde. Navele s-au rotit împrejurul stelei cu o viteză din ce în ce mai mare, iar în jurul Soarelui s-a strâns o centură magnetică, la o depărtare de milioane de mile. Şi – de parcă grandiosul astru n-ar fi fost decât un fruct moale, strâns într-un pumn zdravăn – mari arteziene de materie solară, ea însăşi magnetizată. au fost forţate să migreze de la Ecuator şi să ţâşnească prin polii stelei.

Mai multe flote spaţiale au manipulat apoi acest nor gigantic de material suspendat, alcătuind, în cele din urmă, o carapace în jurul Soarelui; iar după aceea, carapacea a fost comprimată, utilizându-se încă o dată câmpurile magnetice direcţionale, şi transformată în structura solidă pe care o vedeam împrejurul meu.

Soarele captiv încă strălucea, căci până şi enormele mase desprinse din el, ce fuseseră necesare pentru a realiza această uriaşă construcţie, nu reprezentau decât o fracţiune invizibilă din greutatea lui totală; iar în interiorul Sferei, lumina Soarelui lucea perpetuu deasupra giganticelor continente – fiecare dintre ele putând înghiţi milioane de Pământuri desfăşurate în plan.

— O planetă precum Pământul poate capta numai o fracţiune infinitezimală din ceea ce produce Soarele, iar restul se disipează, fără folos, în străfundurile spaţiului. Acum, toată energia solară este colectată de Sfera care îl cuprinde. Şi aceasta este motivaţia principală pentru realizarea ei: am îmblânzit un astru... Într-un milion de ani, îmi spuse Nebogipfel, Sfera avea să colecteze suficientă materie solară adiţională pentru a permite îngroşarea sa cu a douăzeci şi cincea parte dintr-un inci – un strat invizibil de mic, însă ce urma să acopere o suprafaţă covârşitoare! Substanţa solară, transformată, era folosită pentru dezvoltarea neîncetată a Sferei. Între timp, o parte din energia Soarelui era utilizată pentru a susţine interiorul Sferei şi pentru a pune în mişcare diferitele proiecte ale Morlocilor.

Cu relativ entuziasm, am descris întâmplările la care fusesem martor în timpul călătoriei mele prin viitor: creşterea intensităţii Soarelui şi acele jeturi de materie de la poli, apoi modul în care astrul dispăruse în beznă, în clipa în care Sfera fusese înălţată în jurul său.

Nebogipfel mă privi, am avut eu impresia, cu puţină un uimire.
— Aşadar, rosti el, într-adevăr ai urmărit construcţia Sferei. A durat zece mii de ani...
— Însă pentru mine, în maşina mea, n-a ţinut mai mult decât câteva bătăi de inimă.
— Mi-ai zis că aceasta este cea de-a doua ta călătorie în viitor, şi că, în timpul primei tale călători, ai văzut nişte deosebiri.
— Da Acum, mă confruntam iarăşi cu acel mister năucitor. 

Deosebiri în ceea ce priveşte desfăşurarea Istoriei... Nebogipfel, când am călătorit întâia dată în viitor, Sfera voastră n-a fost niciodată construită.

I-am descris pe scurt lui Nebogipfel cum înainte călătorisem mult mai departe de acest an de graţie 657208. În timpul primului meu voiaj, asistasem la colonizarea solului de o maree de verdeaţă bogată, pe măsură ce iarna fusese alungată de pe Pământ, iar Soarele începuse să strălucească tot mai puternic, în mod inexplicabil. Însă – spre deosebire de cea de-a doua călătorie – nu remarcasem nici urmă de regularizare a înclinaţiei planetei şi nici nu fusesem martor la ceva precum încetinirea rotaţiei sale. Iar – aspectul cel mai dramatic – fără construirea Sferei care ascundea Soarele, Pământul rămăsese viu şi nu fusese aruncat în bezna stigiană a Morlocilor.

— Şi astfel, i-am povestit lui Nebogipfel, am sosit în anul de graţie 802701 – cu o sută cincizeci de mii de ani în viitorul vostru. Cu toate acestea, nu pot să cred că, dacă aş călători din nou atât de departe, aş da iar peste aceeaşi lume.

I-am relatat succint lui Nebogipfel ce văzusem în lumea Weenei, cu Eloii şi Morlocii ei degeneraţi. Nebogipfel căzu pe gânduri.
— Nu există o asemenea stare de lucruri în evoluţia Umanităţii, în întreaga Istorie consemnată – în Istoria mea, rosti el. Iar de vreme ce, o dată construită, Sfera se întreţine singură, este greu de închipuit că o astfel de cădere în barbarie este posibilă în viitorul nostru.

— Asta-i problema, am fost eu de acord Am călătorit prin două versiuni ale Istoriei care se exclud reciproc. Oare este posibil ca Istoria să se asemene cu lutul nears, având capacitatea de a fi remodelată?

— Poate că da, murmură Nebogipfel. Când ai revenit în propria ta epocă – în 1891 – ai adus vreo dovadă a călătoriilor tale?
— Nu cine ştie ce, am recunoscut eu. Însă am venit cu nişte flori, nişte plante drăguţe, de culoare albă, similare nalbelor, pe care Weena... pe care un Eloi mi le-a băgat în buzunar. Prietenii mei le-au studiat. Florile făceau parte dintr-un ordin pe care nu l-au putut recunoaşte, şi îmi aduc aminte că au remarcat pe gineceu...
— Prieteni? Întrebă Nebogipfel tăios. Ai lăsat o relatare a călătoriei tale înainte să porneşti din nou la drum?
— Nimic scris. Însă le-am istorisit totul unor tovarăşi de-ai mei, la cină, am zâmbit eu. Iar dacă îl cunosc cu adevărat pe unul din acel cerc, întreaga poveste a fost scrisă, în cele din urmă. Fără îndoială, într-o formă popularizată şi de senzaţie – poate prezentată ca literatură...

Nebogipfel se apropie de mine.
— Atunci, aceasta, rosti el – şi glasul său liniştit avu un ton dramatic, într-un mod straniu – este explicaţia.
— Explicaţia?
— Pentru divergenţa Istoriilor.
L-am privit în ochi, oripilat de înţelegerea care se contura în mine.
— Vrei să spui că datorită relatării mele – profeţiei mele – am schimbat Istoria?
— Da. Înarmată cu acel avertisment, Umanitatea a reuşit să evite degradarea şi conflictul care duceau spre lumea crudă şi primitivă a Eloilor şi Morlocilor. În schimb, am continuat să ne dezvoltăm. În schimb, am îmblânzit Soarele.

Mă simţeam total incapabil să fac faţă consecinţelor acestei ipoteze – deşi adevărul şi claritatea ei m-au izbit pe dată.
— Dar unele lucruri au rămas identice, am strigat. Voi. Morlocii. Încă vă furişaţi prin beznă!
— Noi nu suntem Morloci, rosti calm Nebogipfel. Nu aceia de care îţi aminteşti tu. Iar în ceea ce priveşte bezna – ce nevoie avem de un potop de lumină? Noi înşine am ales întunericul. Ochii noştri sunt instrumente de precizie, capabile să scoată la iveală mai multă frumuseţe. Fără strălucirea brutală a Soarelui, se poate distinge întreaga subtilitate a cerului...

N-am găsit nici o distracţie în a-l lua în derâdere pe Nebogipfel şi a trebuit să înfrunt adevărul. Am privit fix spre mâinile mele – mari şi bătătorite, pline de cicatricele deceniilor de muncă. Unicul meu ţel, căruia îi închinasem toată truda acestor mâini, fusese să explorez timpul! Să aflu cum aveau să decurgă evenimentele la scară cosmologică, dincolo de cele câteva decenii efemere ale propriei mele vieţi. Se părea însă că reuşisem mult mai mult.
Invenţia mea era mai teribilă decât un simplu dispozitiv de călătorit în timp: reprezenta o Maşină a Istoriei, un distrugător de lumi!
Eram un ucigaş al viitorului: Îmi arogasem, mi-am dat eu seama, mai multe puteri decât însuşi Dumnezeu (dacă îi dădeam crezare lui Toma d'Aquino). Prin felul în care încurcasem lucrarea Istoriei, nimicisem miliarde de vieţi nenăscute – vieţi care acum nu vor ajunge niciodată să fiinţeze.

Nu puteam suporta să trăiesc cu această presupunere. Întotdeauna m-am arătat neîncrezător faţă de puterea personală – căci nu am întâlnit niciodată un om suficient de înţelept pentru a i se încredinţa o astfel de autoritate – însă acum îmi asumasem singur mai multă putere decât toţi oamenii care trăiseră vreodată!

Dacă aveam să-mi recuperez cândva Maşina Timpului – mi-am făgăduit eu atunci – urma să mă întorc în trecut, pentru a face o ultimă modificare, finală, asupra Istoriei şi pentru a Şterge descoperirea de către mine a dispozitivului infernal.

…În acest moment am înţeles că nu voi putea niciodată să o salvez pe Weena. Căci nu numai că îi provocasem moartea – dar acum se dovedise că îi anulasem însăşi existenţa!

Prin această vâltoare de emoţii, durerea provocată de acea pierdere neînsemnată răsună gingaş şi limpede, precum nota unui oboi în larma unei orchestre impresionante.



va urma