ORBITOR (10)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Partea a II-a

Păunul şi păuniţa înghiţeau ca de frica morţii boabele de arpacaş din mîna Mariei, spre indignarea lui Marinache, curcanul, care, uitîndu-se cu un ochi, îşi tot învineţea mărge­lele ce-i atîrnau peste cioc. Din timp în timp se holba, tot cu un singur ochi, spre cerul de vară, încărcat de norişori albi, şi atunci ochiul roşu, tembel, îi scînteia ca o boabă de apă. Cele trei păsări convieţuiau de nevoie în cîţiva metri de teren acoperit cu găinaţuri din curtea de mahala în formă de U. Şi, dacă perechea de păuni, împlătoşaţi în verde metalic şi albastru adînc, erau favoriţii tuturor locatarilor, mîndria curţii, curcanul, dimpotrivă, era huiduit şi bat­jocorit pentru ifosele şi arţagul lui. Cu o cununiţă cochetă de pene în creştet, Pompilia păşea delicat pe picioare de mărgean, pîndindu-l parcă permanent pe Păunaş, aşteptînd să mai contemple, iar şi iar, spectacolul cosmogonic al cozii înfoiate, pline de ochi albaştri. Imaginaţia locatarilor curţii era limitată în privinţa bote­zării orătăniilor imperiale. Pompilia era o curvuliţă dmtr-o curte vecină, care ieşea zilnic, pe înserat, cu poşeta pe umăr, la vînătoare de bărbaţi; cît despre Păunaş, cam toţi aveau în bucătărie, dea­supra maşinii de gătit, ştergare cusute parcă de chiori, cu ciobani cîntînd din caval sau ţărăncuţe torcînd la gura sobei, în jurul cărora scria cu litere strîmbe şi fără ortografie: "Unde este pace şi lui D-zeu îi place" sau "Păunaşul codrilor spunemi de cine mie dor". Curcanul era burduhănos şi plin de jeg ca acordeonistul ţigan Marinache, care făcea pe orbul în tramvaie, asurzindu-i pe călători cu aceleaşi valsuri dulcege de la rîul Colentina la Dristor. Ţinea ochii daţi peste cap, aşa-ncît între pleoapele îngroşate de conjunctivită se zăreau două dungi gălbui, ca de fildeş, şi nu-i deschidea pînă nu dădea colţul străzii din staţia unde cobora.

Doi ochi de smarald (ai păuniţei), doi de safir şi doi de rubin se-aţinteau acum asupra Mariei, care rîdea şi-i chema sau scăpa cîte un "fire-ai a dracu" cînd vreo pasăre îi ciugulea degetele grăsuţe, de domnişoară. Cu părul făcut permanent şi cu ochii îndrăzneţi, îmbrăcată în bluziţă albă cu guler mic de dantelă, fără decolteu, rochie plisată pînă la genunchi, ciorapi grosolani de aţă şi pantofi pauperi, cu o gentuţă ovală, stacojie, ţinută la şold de o curea care-i trecea printre sîni în diagonală, fata avea ceva virginal şi decent, ca un personaj din filmele anilor '50 ― şi ne aflăm de fapt în anul de graţie 1955 ―, o fată alb-negru evoluînd pe un ecran deşirat de zgîrieturi într-o sală de cinema puţind a seminţe şi petrosin. Şi totuşi luminînd cu un zîmbet şi cu candoarea ochilor fermi sala cu scaune rupte, mîrlani neraşi, şobolani şi damf de urină de la closetele de lîngă ecran.

Tocmai pleca în oraş. Duminica, urletul ţesătoriei "Donca Simo", care o-nsoţea zi şi noapte în zilele lucrătoare, se mai estompa. Maria se trezea ceva mai tîrziu, în cămăruţa ei de la etaj, unde dor­mea, gătea, se spăla, toate în aceeaşi unică odaie, privea cerul prin perdeaua cu flori roşii brodate din loc în loc şi, dacă soarele pă­trundea cu putere în cameră, se ridica în capul oaselor, se-ntindea şi rîdea, ameţită de vise şi singurătate. Asculta o vreme zgomotele din curte, lătratul lui Gioni, ţipetele păunilor, ocărelile ţiganilor, certurile mitocanilor şi scîrţîitul pompei de apă, iar apoi se pre­gătea de ieşire. Îşi spăla în lighean faţa, subţiorile şi sînii, îşi punea singura bluziţă mai bună şi scotocea o grămadă în geantă după rujul ieftin, mizer, înfăşurat în carton de papiote şi cu o culoare de cutie de bomboane. Se dădea pe buze cu el, dînd gurii o formă de inimioară şi apoi şi-l întindea bine frecîndu-şi buzele una de alta. Pudra arăta şi mai jalnic, mirosea şi mai accentuat a urină de pisică, dar Mariei îi plăcea, căci toate muncitoarele din hala ei îşi dădeau tot cu praful ăsta popular cînd ieşeau în oraş, şi aşa credeau că e firesc. Puţină apă de toaletă dintr-o sticlă în formă de maşinuţă, şi fata putea ieşi pe uşă în splendoarea verii. Dar trebuia să fie cine ştie ce întîlnire sau să meargă la vreun film pentru ca fata să se-ndure să-şi dea cu colonie. Cînd ieşea să facă piaţa sau mergea la fabrică, respecta zicala Victoriţei, hoaţa de buzunare, care, cînd îşi mai arăta în odaia Mariei obrazul scobit, strîmba din nas la vederea maşinuţei pe jumătate plină cu colonie de pe pervaz: "Ce Doamne iartă-mă îţi dai mereu cu toate porcăriile? Ascultă la mine: cel mai bun parfum este apa cu săpun. Ştii de ce se dădeau cu parfumuri toate contesele alea? Că nu se spălau. Că erau nişte împuţite. Ca să acopere mirosul de transpiraţie." Victoriţa avea un obraz teafăr şi bucălat, dar celălalt era doar piele întinsă pe oasele fălcilor şi pe măsele, uscat de cine ştie ce boală. Ţi se făcea rău cînd o priveai. Stătea cîţiva ani afară, iar o prindeau prin tramvaie cu mîna în vreun buzunar, iar o băgau la puşcărie. Fără bărbat, fără copii, dar veselă nevoie mare. Prin peretele de paiantă, Maria o auzea toată ziua cîntînd la concurenţă cu difuzorul cîntecele Angelei Moldovan:

Mi-am făcut bundiţă nouă, măi frunzuliţă, Dacă ninge, dacă plouă, eu am bundiţă...

Pe atunci nu avea oricine difuzor. Erau doar două în curtea de pe Silistra, de la numărul 67. Unul urla de dimineaţă pînă seara cîntece muncitoreşti la etaj, în casa din fund, din odaia celui care avea să devină Nenea Nicu Bă, dar care deocamdată era doar nea Nicu, maistrul tîmplar, hîtru şi beţiv, cu basca pe ochi. Celălalt era al Victoriţei şi cînta mai discret, bine temperat de hoaţă cu un băţ de chibrit.

Imediat cum ieşea pe uşă (locuia atunci la parter), fata nimerea într-o lume pestriţă şi certăreaţă, de parcă întreaga casă ar fi fost o mare colivie de papagali. Dorel se bărbierea afară, cu oglinjoara sprijinită de gardul de plasă al orătăniilor. Era gol pînă la brîu şi păros pe umeri, iar nădragii de trening îi cădeau în falduri, scoţîn-du-i în evidenţă pulpele groase şi sexul vîrît pe un crac. Dar Maria nu dădea atenţie ţinutei lui, ci, veselă, îi arunca o privire şi-i spunea "Neaţa, Dorel!", ferindu-se apoi de el şi chicotind, fiindcă electri­cianul încerca mereu s-o ia în braţe şi s-o umple pe faţă de spumă. Cînd era săpunit pe faţă, gura lui părea roşie ca de sînge. "Săru-mîna, tanti Angela", zîmbea apoi Maria unei "femei care stătea la etaj, aplecată peste balustrada albastră. "Ce face Ionel?" "Dă-l la năbă-daia, se caca şi se pişe pe el toată ziua, ce să facă? Abia i-am schim­bat scutecu' şi îmi şi trage un căcăţel în ăsta nou', de parcă special l-a ţinut. Numai copii să nu faci." Angela are şi ea-n cap sărmă­luţele de rigoare şi poartă un capot care risipeşte peste curte miros de chiftele. "Te duci la film? E vreun film frumos?" "Nu, mă duc prin oraş, tanti. Nu e păcat de soarele ăsta?" "Du-te, Marioaro. Mă duc şi io să văd ce-i cu ăsta mic."

Leandrul din lădiţa putredă, cu frunzele lui ascuţite, pline de păduchi, şi cu inflorescenţele roz-viermănoase, îşi amesteca dam­ful greu cu duhorile de bucătărie şi de lături ale mahalalei. Stratul cu lalele ardea sub cerurile dumnezeieşti cu flăcări galbene şi roşii. Cum sufla o briză caldă, dar răvăşitoare pentru păr, Maria îşi scoase baticul din poşetă şi şi-l legă sub bărbie. Fire castanii, încre­ţite cu drotul, fluturau totuşi în urma ei, scăpate de sub pînza de mătase artificială, imprimată cu imagini de la Sinaia. Maria zîmbea ― şi Nea Gigi, strungarul cu păr bălţat şi un ochi beteag de la un fir de şpan, se uita după şoldurile ei şi trăgea în piept mirosul de colonie. "Nu e frumoasă, da-i încă tînără", îşi spunea el. "O avea vreun gagic în oraş de s-a dichisit aşa." Maria zîmbea de fapt pentru că-şi amintise o scenă din filmul "Răsună valea", cînd băiatul de bani gata, îmbrăcat caraghios în costum alb, se duce şi el pe şan­tierul Bumbeşti-Livezeni, unde tinerii munceau vesel, şi se leagă de fetele din popor zicîndu-le ― ce caraghioslîc ― "domnişoară", dar ele-i dau peste nas burjuiului şi-l dau la gazeta de perete şi joacă şi un teatru despre el, în care feciorul de bani gata vine uşor în spatele unei muncitoare cu şorţ, cu sînii mari, aşa, voinică şi zîmbăreaţă, şi-i spune

Domnişoară, domnişoară
Nu ne-am cunoscut la băi noi astă-vară?


De fapt, nu spune, ci cîntă, fiindcă e un fel de operetă, iar ea, cu o voce răsunătoare, îi răspunde, făcînd băieţii şi fetele din sală să se prăpădească de rîs:

Care baie,
Măi potaie?
Stai aşa că îţi arăt eu ţie baie!


Şi-i pocneşte cîteva cu mătura. Şi burjuiul cel adevărat e şi el în sală, şi-i dau lacrimile, şi-ncepe să se smiorcăie aşa caraghios...

Maria nu se mai poate stăpîni şi-ncepe să rîdă-n gura mare. Două ţigănci de la poartă, Lina şi Săftica, se uită spre ea cu gurile căscate. Sînt chiar ţigănci-ţigănci, cu fuste creţe şi părul cu cozi, împletite cu bănuţi. Cei de aur, cocoşeii, luaseră de mult drumul miliţiei. Le mai rămăseseră bănuţii de aramă. Erau mici de statură, negre şi foarte tinere, de vreo 15 ani, dar aveau deja bărbaţi, nişte ţîngăi ceva mai mari ca ele, şi Săftica avea şi doi danci după fusta ei. Toată ziua scuipau seminţe şi vorbeau de ţiganii lor, care "umblau din pizdă-n pizdă" şi pe-acasă nu mai ajungeau. Trei sferturi din limbajul lor era făcut din "mînca-mi-ai" şi "băga-ţi-aş", încît te mirai cum nu se mai satură de aceleaşi şi aceleaşi porcării. Cu Maria n-aveau nimic, dar pe altele le bălăcăreau, pe Coca de pildă (curva curţii) nu o uitau niciodată în pomelnicele lor. Coca nu purta niciodată batic sau basma pe cap, ci o beretă roz, exact de culoarea florilor leandrului, şi asta le aţîţa pe ţigănci pînă la turbare. Dar măcar Coca nu aducea niciodată bărbaţi în cămăruţa ei, la fel de curată şi de modestă ca a Mariei, ci făcea trotuarul la şosea şi se ducea ea acasă la ei. Venea în zori, cînd locatarii, cu lădiţele cu salam şi ouă fierte, plecau la serviciu. Scandaluri şi păruieli se petreceau zi şi noapte în curte, dar nu legate de Coca. Cel mai adesea însăşi proprietăreasa, Ma'am Catana, începea cearta. Anormal de grasă, mustăcioasă, cu ochi răi de orientală, cu varice înspăimîntătoare, ca nişte viermi vineţi şi chirciţi, pe picioarele de bărbat, se proptea în faţa cîte unui chiriaş şi-ncepea să zbiere ca o descreierată, ba că l-a văzut că fuma în pat şi-o să-i dea foc la case, ba că nu i-a dat bunăziua, ba că nu-i place mutra lui... Toţi erau pentru ea "mitocani", iar femeile "destrăbălate", "dezmăţate", tîrîturi. Avea obiceiul să iasă-n curte ca să mănînce cîte o farfurie de ciorbă, şi-atunci trebuia să fie linişte, pentru că, înfulecînd sub cerul liber, Ma'am Catana se gîndea la socotelile casei. Curtea fiind însă plină de puradei jegosi, doar în chiloţi tetra, negri de atîta tăvăleală, ea se scula de zece ori de pe taburet şi se repezea la ei blestemîndu-i "cu ta-su şi cu mă-sa". Pe cît era Ma'am Catana de căţea, pe atît era bărbată-su de blajin, un bătrînel cu figura bunului Dumnezeu, lălăind-o toată ziua prin curte şi fumînd ţigări proaste, aşezat pe pragul uşii. În spatele lui, prin uşa întredeschisă, se zăreau minunile din odaia proprietarilor, despre care vorbea toată curtea cu admiraţie şi timiditate, ca-n faţa unui tărîm vrăjit. Maria fusese şi ea o dată în camera miracolelor, şi rămăsese năucită de atîtea frumuseţi. Se vede că bătrînul Catana fusese cineva la vremea lui, negustor cu cheag. Camera era plină cu mobile vechi, împodo­bite cu ghirlande, trandafiri şi amoraşi de lemn. Pe acoperămîntul de pat, de pluş pestriţ, stătea o mare păpuşă cu cap de ipsos, îm­brăcată într-o rochiţă de voal roz. Alte păpuşi, mai mici, cu rochii largi de burete roz şi albăstrui, erau înşirate pe noptieră şi pe lada patului, alături de chinezi de ipsos şi dintr-o piatră verzuie stră­vezie. O mare carpetă acoperea tot peretele de care era lipit patul. Mariei i se tăia respiraţia cînd o vedea. Carpeta înfăţişa un lac al­bastru cu nuferi, iar pe malul lui era un cîmp mare de flori. În mijlocul florilor şi boschetelor de lămîiţă se înălţa un pavilion auriu, plin de spanioli şi spanioloaice. Doi dintre ei dansau, ea cu fuste înspumate şi ridicîndu-şi braţele cu castaniete, el ţeapăn, cu vestă foarte scurtă, pantaloni pînă la genunchi şi ciorapi albi, păr buclat, prins în codiţă şi pălărie de torero. Ceilalţi stăteau în jur, pe scaune, băieţii făcînd curte fetelor, cîţiva cîntînd din chitări... O mulţime de porumbei se-ncurcau printre picioarele lor. Pe alţi pereţi erau tablouri cu rame înflorate, grele, mîncate de cari. Cel mai mult îi plăcuse fetei cel reprezentînd un pisoi cenuşiu, dar şi cel cu lebedele şi cu muntele conic, de lînă creaţă. În vazele de pe masa încărcată de macrame-uri pluteau un fel de spice pufoase, fiecare vopsit în altă culoare. Faţa de masă avea ciucuri grei de mătase. Aerul era cafeniu şi mirosea a vişinată. Din tavan coborau sute de ţurţuri de tencuială, încît gîndeai că te afli într-o peşteră a comorilor, ca şi un policandru vechi, cu abajururi de hîrtie cre­ponată. Seara, lumina care se filtra prin fereştile proprietarilor era roză şi pîlpîitoare, ca-n vis.

Dar Catana nu părea să dea cine ştie ce importanţă camerei pe care o-mpărţea, de voie, de nevoie, cu paceaura. El îşi dura, de o viaţă, altă odaie, care avea să-l poarte în veşnicie, ca o arcă de mar­mură. Despre nebunia lui aflaseră toţi chiriaşii chiar de la cucoană, care, în beţiile ei feroce, după ce-l acoperea de zoaie pe bătrîn, răcnea ca o descreierată că i-a mîncat tinereţele şi i-a prădat ave­rea de la părinţi. "Cavou îi trebuie lui! Cavou, cînd abia ne ducem zilele! Umblai cu boarfele Dămăroaiei, ai, şi strîngeai bani pentru cavou! Măsluiai cîntarul la prăvălie şi te gîndeai la lumea de apoi! Haoleu, cînd te-or apuca dracii-ăia şi ţi-or turna ulei încins în cur, mînca-te-ar viermii să te mănînce, cu cavoul tău cu tot! Păcă­tosule ! Ştiţi, oameni buni, ce-a făcut criminalu-ăsta la viaţa lui? Ăsta, aşa oaie blîndă cum îl vedeţi! A omorît-o pe una cu care trăia, cînd avea negustoria la Buzău, a ars-o-n foc şi i-a strîns ce­nuşa şi-o mînca dimineaţa cu linguriţa dintr-o oală mare, uite-aşa, şi după ce-a mîncat-o toată lepra asta s-a dus la poliţie şi l-au bătut ăia o săptămînă de l-au tîmpit, cu toate că mărturisise singur, şi-a făcut doişpe ani de puşcărie, uite, nemernicu-ăsta, de-l vedeţi pe prag, că ziceţi că io sînt nebună, da-ntrebaţi-mă ce mi-a făcut omu-ăsta la viaţa mea, de mă mir că nu m-a băgat şi pe mine-n mormînt. Şi-ţi trebuie cavou? De marmoră trandafirie? Cu îngeri de piatră? Oameni buni, mai bine era beţiv, mai bine bea banii, ştiam o treabă, da el de patruzeci de ani strînge pentru cavou. De douăzeci de ani pietrarii îi mănîncă paralele. Ştiţi ce are porcu-ăsta la Bellu? Palat, oameni buni, nu cavou. Te plimbi cu căruţa prin el. Şi ce statui! şi ce bibiluri! şi cîte odăi! cîte morminte goale! Un neam întreg poate să stea acolo pîn-la sfînta judecată. Păi nu puteai, mă, să faci nişte case, colo, la şosea, să trăim şi noi ca oame­nii, să-ţi îmbraci copiii, că mi-ai făcut o liotă, asta ai ştiut să-mi faci, tu cu foloasele, eu cu ponoasele. Nu puteai? Ce te-ncălzeşte cavoul dacă crapi? Ori te-aruncă în stradă să te-ntinză cîinii, ori în cavou de marmoră, nu ţi-e totuna? Mai ştii tu ceva? Ai murit, eşti mort, omule, aşa să ştii. Sapa şi lopata! Slavă Domnului că-s mai tînără ca tine. Mîine-poimîine o să te-ntind pe masă, ţeapăn şi rece, şi ce-o să mai rîd! Ce geamparale o să joc în jurul tău, uite-aşa! Hiiiii! Şi-o să te-apuc de nas, şi-o să-ţi scot puţa afară, în văzul lumii, aşa să ştii. Spînzuratule! Nebunule! Să crezi tu că o să ai parte de cavoul tău de marmoră. Cînd mi-oi vedea ceafa. Să zici mersi dac-o să te-ngrop într-un colţişor de cimitir năpădit de bozii. Că mi-ai otrăvit sufletul o viaţă-ntreagă, nemernicule!" Chiriaşii se uitau la ei ca la bîlci şi se stricau de rîs, iar venerabilul bătrîn dădea din cînd în cînd din cap cu ochii stinşi şi zicea cu blîndeţe: "Aşa-i, aşa-i cum zice ea, oameni buni. Iertaţi-mă, oameni buni", însă vorbele lui erau imediat acoperite de alte ocări ale consoartei. Abia peste ani Maria avea să-şi dea seama că bătrîna nu minţise în delirul ei, ba dimpotrivă, că mintea ei obtuză nu fusese în stare să intuiască pînă la capăt realitatea, cînd redusese cavoul lui Catana la un palat. Căci bătrînul îşi dăduse sufletul în 1962, creştineşte, cu popă şi luminare la căpătîi, jelit de toată curtea şi avînd faimă de sfînt în cartier. Nu lăsase în urma lui decît casele şi o monedă de 50 de bani în cutia traforată de pe masa cu franjuri fabuloşi. În ciuda promisiunilor feroce, proprietăreasa făcuse înmormîntarea cu toată pompa, după cele mai simandicoase obiceiuri de mahala. Şase ţigani cu alămuri cojite şi strîmbe şi cu o tobă mare urmau, cîntînd marşuri mortuare, dricul de lemn sculptat, cu vitrine sub­ţiate de atîta lustruit, tras de cai mascaţi, cu panaşe negre. Cîţiva ţigănuşi purtau prapure grele, decolorate de intemperii. Unul era agăţat şi la intrarea în curte. Ţinîndu-se de marginea din spate a dricului şi bocind, în haine negre, grosolane, veneau Ma'am Ca-tana şi rubedeniile, iar în urmă toată liota din curte şi de pe stradă, mîncînd seminţe şi pălăvrăgind. Maria auzise de la Leana Nebuna, care-o călca din cînd în cînd în noua casă de pe Ştefan cel Mare, că murise Catana, şi sosise şi ea să-l vadă pe bătrîn dus pe ultimul drum şi să-şi mai vadă şi foştii vecini. Era deja slabă şi acrită de viaţă. Îl zărise pe Catana în sicriul căptuşit cu satin alb, printre coroanele cu trandafiri de hîrtie creponată: părea că în coşciugul fără capac odihneşte însuşi bunul Dumnezeu. Convoiul o luase pe Colentina pînă la Obor, pe Moşilor, străbătuse centrul oraşului şi în cinci ore ajunse pe aleile încărcate de locuri de veci ale ci­mitirului Bellu. Aici casele de piatră cu decoraţii de marmură şi bronz înnegrit, cu statui şi poze ovale, cu uşi şi geamuri zăbrelite, dădeau impresia unui oraş locuit de o altă specie, cu alte nevoi şi altă anatomie. Chiparoşi trişti se desfoiau spre cer. Întortochindu-se printre morminte şi cavouri, dricul ajunse în faţa unei construcţii stranii.

Era o casă roz, care lucea nostalgic în înserare. Căci în acel noiembrie umed seara se lăsase repede ajutată de norii galbeni po­somoriţi. Cavoul avea un fronton triunghiular, sever, cu o fe­reastră rotundă în centru. Uşa era încadrată de două firide, cu două statui de bronz lustruit. Ce fel de fiinţe omeneşti erau re­prezentate de acele bronzuri? Ce fel de plecăciune în faţa mis­terului morţii era aceea? Căci statuile urlau mut, înnebunite de groază sau de o sfîşiere cumplită a măruntaielor. Li se zăreau cerul gurii şi măselele pînă-n fundul gîtului, iar acolo, dincolo de omu-şor, culoarea devenea roşiatică (poate şi din reflectarea amurgului), ca şi cînd beregata şi înghiţitoarea ar fi fost de carne, de parcă în cumplita coajă de bronz ar fi fost închise trupuri omeneşti încă vii, cu organele moi palpitând şi sîngele zvîcnind prin furtunurile venelor şi mintea lor simţind în toţi neuronii acea agonie fără sfîrşit. Statuile de bronz încremeniseră în gesturi de apărare şi respingere, cu degetele răşchirate, cu coastele la vedere, cu pîntecul supt, într-o încercare disperată de a se rupe de pe piedestalul lor şi a o lua la fugă prin cimitirul nesfîrşit. Abia după ce preotul a stropit totul cu agheazmă, ciudata clădire şi-a pierdut puterea de fascinare. Frecîndu-se la ochi, oamenii au văzut că, de fapt, cei doi efebi de bronz erau îngeri, şi că gurile lor deschise cîntau, şi că ochii le erau înălţaţi către văzduhuri. Slujba a fost lungă şi plic­ticoasă, după care (căci se lăsase bine întunericul, în adîncul căruia iradia numai templul, ca un cristal trandafiriu) sicriul a fost coborît pe treptele cavoului. Uşa de fier înnegrit, foarte grea, bine unsă, lăsa să se vadă o încăpere goală şi un şir de trepte de piatră ducînd spre un subsol. Groparii duceau cu grijă coşciugul pe umeri, şi în urma lor coborau rudele. Maria crezu că nu va mai fi loc şi pentru ceilalţi. Ea, oricum, nu vroia să intre. Nu-i plăcuseră niciodată înmormîntările şi nici preoţii. Nu credea în viaţa de apoi, sau mai bine zis, nu-şi punea problema. "Parcă s-a mai întors cineva de-acolo, să spună ce-o mai fi? Dacă te simţi cinstit în su­fletul tău, n-are de ce să-ţi fie frică. Ce-o fi, o fi." Dar, cu încetul, lumea începu să se rărească în jurul ei, toţi coborau, şi părea să fie încă loc. Curînd, rămase singură, înfiorată de întunecime şi ră­coare. Arhitectura neregulată, acum neagră ca smoala, a cavourilor din jur, zimţa cerul ca dinţii unui ferăstrău. Cîte-o statuie (înger cu trompeta şi cu aripile-ntinse) se profila cafenie pe zaţul încă gălbui de la orizont. Chiparoşii erau şi ei daţi cu păcură şi se clă­tinau sinistru. Maria, îngheţată de spaimă, coborî.

Foarte adînc, înaintea ei, zărea două-trei siluete avansînd în în­tunericul verde, contopindu-se cu el. Treptele păreau să nu se mai sfîrşească. Maria cobora de ore-n şir, şi aproape că uitase unde se afla, cînd zări, la capătul ultraîndepărtat al diagonalei scării, un dreptunghi minuscul de lumină. Nu mai înalţi decît nişte insecte, cei din urmă oameni din convoiul mortuar sclipiră o clipă în acea lumină, care se apropia cu încetul, şi dispărură pe poarta cea lim­pede. Maria îi urmă, şi se pomeni într-o hală enormă, înaintînd minusculă pe un mozaic lustruit şi măreţ. Sala părea rotundă, dar marginea ei extremă era atît de îndepărtată, încît aproape că dis­părea într-o ceaţă sidefie. Sprijinită pe colosale coloane de porfir, o cupolă aurie se înălţa prea sus ca să existe cuvinte pentru a-i descrie înălţimea, mai sus decît bolta cerească pentru un truditor al pămîntului şi mai sus decît sfera de cuarţ a constelaţiilor. Sculp­turi monstruoase erau orînduite-n nişe, de jur-împrejurul sălii, alternînd cu coloanele roşu-brune. Reprezentau bărbaţi şi femei nude, vopsite-n culoarea pielii, femeile mai roze, bărbaţii măslinii, toţi cu aceiaşi ochi de azur şi aceeaşi teroare pe chipuri. Grosimea unghiilor lor de la picioare era cam cît un stat de om, iar din feţele pierdute-n ceaţa bolţii de aur se zăreau doar luminile ochilor dila­taţi. Fiecare gigant îşi exhiba tragic cîte o infirmitate: o femeie avea sînul stîng atins de elefantiazis, atîrnîndu-i ca un sac hidos pînă la pubis; alta avea capul înfundat în torace şi sternul ieşit în faţă ca al păsărilor. Bărbatul cel mai apropiat avea un picior poliomielitic, lipsit de pulpă şi coapsă, doar cu femurul, tibia şi peroneul în teci de piele zbîrcită. Hernia următorului îi umpluse testiculul, lăbărţîndu-i-l pînă la pămînt. Ciungi, şchiopi, pitici, caşexici, coxalgici, cu spina bifida, cu obezitate monstruoasă, ciclopi, cu buză de iepure, cu unsprezece degete la mîini şi la picioare, cu pielea vînătă de la o malformaţie cardiacă, leproşi, atinşi de antrax, de scrofuloză, de vitiligo, şirul curb de statui gigantice îmbrăţişa cu un inel al estropierii sala rotundă, pe nesfîrşita căreia suprafaţă înainta către centru, ca o procesiune de acarieni, convoiul mortuar.

Maria străbătea, privind cu gura căscată în jur, vaste suprafeţe colorate, închipuind, desigur, pe podeaua dulce de piatră semi-preţioasă (malachită? obsidian?) un vast desen, geometric sau figurativ, dar care scăpa cu totul din vedere. De foarte sus, din apropierea apexului bolţii, s-ar fi putut zări, doar, fabulosul mo­zaic, cu întreaga lui semnificaţie. Pantofii ieftini ai gospodinei erau însă ca degetele neexperte ale unui orb de puţină vreme sau ale unui adolescent mîngîindu-şi prima femeie. Încet, cei ce purtau sicriul se apropiau de mijlocul sălii. Li se desfăceau, înaintînd, mereu alte perspective. Putură zări, astfel, deschideri simetrice în peretele curb, între nişe şi coloane, ca nişte portaluri cu inscripţii de bronz şi înflorituri complicate, care dădeau în nesfîrşite galerii. Lumina dulce şi colorată, ca de catedrală, umplea mausoleul cu un jeleu diafan, venit de nicăieri. În tăcerea veştedă, doar ţocănitul blacheurilor se percepea, micuţ şi armonios ca o muzică de carillon. Maria păşea între rubedeniile cernite ale bătrînului. Nu-şi putea lua ochii de la sicriu, care era acum o coajă de sticlă fumurie, pris­matică, pe care cei şase gropari o cărau poticnit. Cît de mult se schimbase şi mortul! Trăsăturile feţei i se estompaseră, ochii se mai vedeau ca două bile imense sub pielea groasă a feţei, de parcă globii s-ar fi contopit cu emisferele cerebrale, nasul şi gura se contopiseră într-o trompă care-i cobora pînă-n piept. Mîinile şi picioarele se resorbiseră în pîntec şi torace, care se umflară în forme respingătoare. Hainele plezniseră, barba şi părul zăceau îm­prejur ca puful unei păpădii scuturate, şi larva albicioasă, palpitînd uşor, zăcea acum, pasivă dar vie, în elitrele sicriului. Maria apucă şi ea coaja tare de chitină translucidă, cu ochii dilataţi şi pielea de găină pe braţe.



va urma