sâmbătă, 4 aprilie 2015

ORBITOR (7)


MIRCEA CĂRTĂRESCU




Cămăşile mele cu mînecă scurtă îmi erau mereu prea strimte la umeri, aşa încît făceau nişte cute mari, oblice, în faţă, care-mi sco­beau pieptul mai mult decît era scobit în realitate. Venit de la ră­coarea apartamentului, începeam să transpir instantaneu, în boabe mari care-mi picurau de pe părul de la subţiori pe pielea umezită şi ea. Sub cămăşile mele roz sau prăzulii toracele strîmb înota în culoare străvezie şi apă. Asfaltul se muia sub pantofii mei. Mă pri­veam în vitrinele magazinului de mobilă de la parter şi mă vedeam acolo, între garnituri de bucătărie şi ficuşi, un puştan cu faţa sub­ţire ca o lamă şi cu un mers şovăitor. Dacă mă simţeam privit de cineva, paşii mei deveneau stîngaci şi automaţi, ca şi cînd mi-ar fi fost permanent teamă că nu voi mai şti cum se merge şi că dintr-un moment într-altul mă voi prăbuşi pe asfalt. Pînă către Obor am mers pe partea umbrită a şoselei, orbit de strălucirea parbrizurilor şi a ferestrelor, înregistrînd inconştient marea curbură a blocurilor, culminînd în dreptul cinematografului "Melodia".

De la Obor ştiam că trebuie s-o iau în sus pe Colentina. Deja oraşul căpătase un aer de periferie. Între maşini se strecurau cami­oane cu cai, avînd roţi de automobil şi panouri azurii sau verzi pictate cu sirene, cerbi şi motive înflorate. Lăsau în urmă baligi galben-verzui, globulare. Şi oamenii se schimbau. Femeile purtau broboade şi fuste de stambă, dinţi de fier în gură, pe care-i rînjeau una la alta ieşind de pe poarta fabricilor, încărcate de plase şi paporniţe. Semănau cu nişte găini mari de carne cu creasta pleoştită. Grupuri de ţigani umpleau trotuarele, aşteptînd tramvaiul pe vine, ele cu fuste creţe, înflorate portocaliu şi cărămiziu şi cu haine bărbăteşti, ei în costume negre, cu pălării, şezînd pe saci umflaţi, incredibil de unsuroşi. Totuşi îmi plăcea mirosul lor, de mahala, de putreziciune naturală, ca mirosul acela inconfundabil de la ţară, unde se amestecă dospirea fructelor în butoaie de ţuică, leşia lă­turilor aruncate în semicerc pe pămînt, seva vegetaţiei copleşitoare care-ţi întunecă vara privirile. Muncitori pe biciclete străvechi, de fier masiv, cu două-trei sifoane albăstrui legate cu sfoară pe mica platformă din spatele şeii, pedalau agale cu tenişii lor albiţi de var. Şoseaua suia galbenă către răsărit, încadrată de labirintul verde al arborilor.

Am trecut de Suveica, unde mama lucrase la războaiele meca­nice de ţesut, şi de unde ieşea în amurg, înecată de musculiţe şi sîcîită de reflexul de vomă datorat duhorii de grăsime rîncedă a fabricii de săpun de alături. Pînă acasă, şi toată noaptea după aceea, îi urlau în urechi războaiele între care alergase toată ziua. Dea­supra porţii de intrare, cu litere de tablă roşie, în arc de cerc, scria "Trăiască Partidul Comunist Român", iar la un panou de onoare, din poze alb-negru de mărimea unei cărţi poştale, fruntaşele în producţie zîmbeau prosteşte, femei cu feţe strîmbe, bărbătoase sau copilăreşti, cu părul făcut permanent, cu ochii stinşi. Rochii dintr-un material cu buline, fie albe pe fond întunecat, fie invers, şi cu guleraş alb, ca de uniformă de elev, păreau a fi moda universală a vre­mii în mediul lor limitat la fabrică, piaţă şi casă.

M-am oprit contrariat la Teiul Doamnei. Începusem să simt, cu nările minţii, efluviile casei de pe Silistra. Dar din ce parte veneau? De cînd ne mutaserăm din acea zonă nu-mi aminteam să ne fi în­tors acolo decît o singură dată: vedeam ca în vis un drum cu tram­vaiul, o piaţă pavată cu piatră cubică, fantoma unor clădiri abstruse, aplecate ameninţător... Nimic mai mult. Iar acum, dezorientat, mă învîrteam prin cartierul de case părăginite, cu firme de ceasor­nicărie şi de fabricat chei yale, întrebam cîte un bătrîn ― da, strada era pe-aici, pe undeva, o ştiau cu toţii, dar parcă nu-i mai zicea Silistra, ci altfel, nimeni nu ştia cum... ―, şi m-aş fi întors acasă dacă, deodată, în aerul rarefiat al minţii mele, traseul acelei zile nu mi-ar fi apărut ca o imagine strălucitoare, cine ştie de unde venită: era ca scheletul cristalin al unei aripi de pasăre, sau mai curînd de mamifer zburător. Humerusul i se-ntindea de la blocul meu pînă la Bucur Obor, radiusul şi cubitusul, sudate-mpreună ― de la Obor la Teiul Doamnei, iar de-acolo se desfăceau oasele degetelor, exagerat de lungi şi terminate cu gheare puternice. Cînd am văzut, pe unul dintre degetele fiarei, un fel de inel masiv de aur, am ştiut că găsisem (căci orice descoperire e o rememorare) strada şi casa mistică a naşterii mele! Trebuia doar să traversez şoseaua şi să mă-nfund pe străduţele cartierului de vizavi.

Dar sclipitoarea aripă nu avea, se pare, numai cinci degete, ci o încîlcitură întreagă. Am umblat ore prin soarele tropical pe străzi identice, triste, de periferie, cu case negustoreşti şi ţărăneşti, cu zmee atîrnate de firele de telegraf şi cu guguştiuci cîntînd în frun­zişul duzilor, am dat colţuri, am citit tăbliţe cu numele străzilor: Bujoreni, Zorilor, Sadova, Maior Anastasie Petru, Perişani... Am privit hipnotizat dărăpănături invadate de buruieni, cu tocurile uşilor şi ferestrelor scoase şi cu un copil jegos tîrînd după el o bandă de alamă decupată, bîiguind ceva în încăperile zugrăvite albastru. Am oprit femei bătrîne, în papuci, şi le-am întrebat de strada Silistra. "A, Silistra... cred că e la două străzi mai încolo. Da' pe cine cauţi, maică?" Am îngheţat cînd, adînc intrat într-o stradă îndepărtată, transversală faţă de cele de pînă atunci, am văzut, profilat pe cerul vîrstat de nori, un foişor melancolic şi auster, cel din visele mele dintotdeauna. Foişorul real avea însă la parter o fereastră cu obloane grele de tablă ondulată. Stînd acolo, încre­menit în strada pustie, faţă-n faţă cu clădirea foarte înaltă, am avut certitudinea că am mai fost acolo, şi o ciudată magie m-a-mpins să deschid uşa de lemn nevopsit. Scara-n spirală, cu balustrada de piatră rece, era acolo. Am urcat tremurînd din toate încheieturile. Vopseaua peretelui era verde, uleioasă. Într-un ghiveci se zbîrlea un cactus atacat de ciuperci, palid şi răpciugos. Am sunat, sprijinindu-mă încă de răceala balustradei, la singura uşă, cu vizor mare, demodat, de pe minusculul palier. Într-o lumină tulbure, venită de la un singur ochi de geam, mi-a deschis Anca. Am intrat într-un hol mirosind a covor persan îmbîcsit. Sufrageria era încărcată de obiecte vechi, porţelanuri ciobite şi argintărie aproape neagră, într-un tablou era înfăţişat foişorul şi Anca în faţa lui, sărind un Şotron, într-un stil de pictură naivă. Lîngă foişor, în pictură (nu şi m realitate) se înălţa, verde-oliv, un chiparos.

Încă ameţit de atîtea întortochieri prin meandrele cartierului Colentina, cu cămaşa fleaşcă de transpiraţie, mă bucuram de ră­coarea apartamentului întunecat şi liniştit. Anca mi-a adus, pe o farfurioară, o linguriţă de dulceaţă de trandafiri şi, în timp ce o mîncam, privind volutele filigranate de pe coada linguriţei, mi-a povestit ceva din copilăria ei.

Mama ei lucra ca presatoare într-un atelier mecanic. Opt ore pe zi, de luni pînă sîmbătă, făcea acelaşi lucru. Aşezată pe o ladă de lemn putred, în faţa uriaşei şi unsuroasei prese hidraulice, introducea repede bucăţi dreptunghiulare de tablă între fălcile maşinăriei. Un cilindru lustruit cobora năpraznic, ştanţînd tabla şi ridicîndu-se la fel de brusc, cu un zgomot asurzitor. În atelier erau opt prese care lucrau continuu. La fiecare lucra cîte o femeie în halat albastru. Toate femeile erau aproape surde. Toate aveau degetele întregi, căci cele care şi le prinseseră sub cilindru nu se mai întorseseră acolo. Mama Ancăi a lucrat în atelier pînă a simţit durerile facerii (fetiţa nu avusese niciodată dificultăţi să-şi amintească urletul preselor, cum îl auzise difuzat prin lichidul placentar încă de cînd nu era mai mare decît o salamandră). A plecat la maternitate cu tramvaiul, în înghesuiala veselă şi năduşită a unei sîmbete după-amiaza.

Anca a crescut în foişor, veche anexă de cărămidă roşie a unui atelier de la începutul secolului, demolat mai tîrziu. Un teren viran cu cîteva maşinării negre, unsuroase: roţi, biele, arcuri, şi cu o car­casă de vagon de tramvai, cu vopseaua pleznită şi fără geamuri îşi întindea bălăriile şi gunoaiele menajere în spatele foişorului. Pe acolo se juca fetiţa, aşezîndu-se pe una din banchetele de lemn ale vechiului tramvai şi prefăcîndu-se că se plimbă cu el, prinzînd lă­custe cenuşii şi cafenii, care-i zvîcneau în pumn încercînd să-i scape printre degete, atingîndu-şi rochiţa (cu un bobocel de catifea gal­benă cusut pe buzunarul din faţă) de mecanismele date cu pă­cură... Cînd se-nsera şi cerul se făcea de purpură, şi un gemuleţ scînteia foarte sus, pe zidul foişorului, Anca ştia că trebuie să intre în casă. Totuşi, uneori întîrzia pe maidan, desfăcînd ghemotoace de hîrtie cu poze colorate, ascultînd sirena fabricii din apropiere sau fugind pur şi simplu de colo-colo pînă cînd lumina se im­pregna în pămînt şi apărea luna.

"Mircea, era atunci aşa de ciudat! Luna apărea atunci ca un sloi uriaş de gheaţă, şi pînă şi florile de gura-leului sălbatice de pe mai­dan căpătau culoarea palidă a lunii. Cîte un calcan sau un zid pe jumătate dărîmat începea să strălucească, pe cînd tot restul se adîncea în umbră. Iar de după zid apărea întotdeauna, în nopţi din acelea, Herman. Nu-mi era deloc frică de el, fiindcă se apropia de mine foarte uşor, cum stăteam pe vine, cu fusta trasă în faţă, între picioare, ca să privesc cine ştie ce ciob. Nu răspundeam niciodată de la început cînd mă striga tata, cu toate că, în tăcerea din jur, vo­cea lui suna puternică şi limpede ca a unui înger, pentru că ţineam foarte mult să mai rămîn puţin cu Herman. Nu mă lua de mînă, ci îl luam eu pe el, şi ne-ndreptam întotdeauna spre casa ruinată din apropiere, în al cărei acoperiş se căsca o gaură aproape cît o cameră-ntreagă. Treceam printre tufele de coada-calului care cres­cuseră chiar în prag şi pătrundeam în albastrul fluid al camerei de sub cerul gol. Acolo, stînd de mînă, faţă în faţă, ochii lui, albaştri ca ai mei pe lumină, deveneau albicios-transparenţi ca ai peştilor, şi pe sticla lor, zgîriat cu un vîrf de ac, îmi vedeam bustul şi tapetul înflorat, jupuit, de pe peretele din spatele meu. Cum era de pe atunci frînt dintre omoplaţi, mai adus de umeri decît orice om pe care l-am văzut vreodată, trebuia să dea capul pe spate cît putea de mult ca să privească drept. Faptul că acolo, în camera aceea în care totul părea că pluteşte, îmi scotea întotdeauna bluza, deschein-du-mi atent nasturii şi lăsîndu-mă cu sfîrcurile goale şi negre pe pieptul atunci aproape plat, mi se părea amuzant şi misterios, şi în nici un caz nu mă speria, pentru că el nu-mi atingea pieptul nici­odată, ci doar mă privea, sau cel mult îmi aducea cîte o şuviţă de păr în faţă, coborîndu-mi-o pînă unde sfîrşesc coastele. Începea să-mi povestească despre o lume care pentru mine era firească, alăturată celei de aici şi totuşi inaccesibilă. Vocea lui Herman, egală şi gravă, era un tunel care ducea direct acolo. Deodată tunelul se lărgea, făcea nişte falduri cărnoase şi moi, şi o lume orbitoare se arăta în faţa noastră. Zeci de lune roşietice făceau să ardă apa plină de corăbii a unui golf vast, mărginit de dealuri pe care palate de cristal, pagode de beriliu, campanele de crisolit se căţărau pur şi simplu unele peste altele, ciucuri-ciucuri de arhitectură fabuloasă. Ne apropiam cu fregata noastră de ţărm şi debarcam pe treptele de marmură roză, strunjită în volute şi contravolute, ale unei scări pornind chiar din valuri şi urcînd spre o faţadă grandioasă. Co­loanele porticului erau poate de cincizeci de ori mai groase ca tru­pul meu. Statuile de sus, din arcadele înroşite de lună, simbolizau poate vicii sau virtuţi. Ferestre oarbe, rotunde şi dreptunghiulare, se profilau pe faţada translucidă şi netedă ca oglinda. Intram în palatul de marmură, gol de orice mobilier, de orice tapiserii, de orice picturi, şi pînă la urmă, într-una dintre săli, pe un tron de marmură, găseam o fată rasă în cap şi cu toată ţeasta împodobită cu tatuaje mirifice. Într-o altă seară, într-un alt palat şi-ntr-o altă sală, în locul tronului am găsit, în centrul cavernei de marmură, o presă hidraulică dintre cele din atelierul mamei. O fîşie de alamă ieşea dintre fălcile ei, iar pe fîşie erau decupate litere. Scria acolo un cuvînt, un nume pe care nu-l mai auzisem niciodată.

O dată la două-trei nopţi venea Herman, şi îmi vorbea, nu mai mult de o oră, în casa dărăpănată. Profilat pe lună, cîte un păianjen îşi scînteia într-un ritual ciudat picioarele transparente. Vorbin-du-mi monoton şi trist, tînărul gîrbovit destrăma mereu şi mereu materia rară din care era ţesută viaţa mea, cu imprimeuri reprezentînd foişorul nostru, maidanul, pe mama şi tata, păpuşile, fe­tiţele vecinilor, ca să clădească în locul lor alte şi alte peisaje cu temple de marmură dizolvate-n lumină. Într-o noapte, după ce mă condusese prin galeria unei vile cu ferestre susţinute de putti şi ghirlande, apoi pe culoarele rectangulare cu nişe în care dormeau urne pîntecoase, am ajuns într-o cameră în ruine, prin fereastra fără tocărie şi plină de buruieni a căreia ardea luna. În acea cameră îl priveam în ochi pe Herman. Eram goală pînă la brîu, ca de obicei, şi părul mi se scurgea pe umeri pînă la sfîrcuri. Prietenul meu avea în mînă o maşină de tuns, nichelată, ca un cleşte cu o parte lăţită, plină de dinţişori la margine. S-a apropiat de mine şi, zîmbindu-mi, mi-a făcut, cu degetele celeilalte mîini, semnul tăie­rii cu foarfecă. M-am lăsat tunsă chilug, fîşie cu fîşie, cu părul căzîndu-mi scînteietor în jur. M-am lăsat apoi rasă-n cap cu un brici dintre cele bătrîneşti, care se pliază-ntr-o teacă de baga. La sfîrşit, Herman şi-a trecut degetele peste emisfera netedă care-mi adăposteste creierul, cu voluptatea cu care ar fi mîngîiat un sîn de femeie coaptă. A fost singura dată cînd mi-a fost frică de el. Pe masa de scînduri, abia atunci am văzut, se aflau etalate nişte instrumente cu forme nefamiliare mie. Unele semănau cu bucăţile de metal pe care le găseam pe maidan, în preajma mecanismelor unsuroase şi a carcasei de tramvai. Altele aveau la capăt ace lungi, curbate neliniş­titor. Cu ele, întreaga noapte, pînă au albit zorile, Herman mi-a tatuat toată ţeasta, laborios ca o mare arahnidă, lucrînd mecanic şi tăcut. Ce planşă anatomică fantezist colorată, ce constelaţii într-o hartă a cerului altei planete, ce dantelă apretată de pe creştetul unei dolofane olandeze gravase Herman pe hemisfera craniului meu? N-aveam să ştiu niciodată. În orele lungi ale chinului tăieturilor cu lama, înţepăturilor şi impregnărilor cu cerneluri multicolore, pri­veam în jur, mişcînd doar globii oculari, şi observam, ca în acele jocuri cu două imagini aproape identice, anume inadvertenţe între camera ruinată aşa cum o ştiam eu şi cea în care mă aflam: forma clanţei coclite, a prizei smulse din perete, o anume porţiune de tapet jupuit erau altfel, deşi nu-mi dădeam seama prin ce difereau. Deosebirea poate că nu era în ele, ci în mine, în emoţiile mele, chiar în înfăţişarea mea (sigur, sigur acolo, fiindcă ţin minte că, privind în ochii de peşte al adîncurilor ai lui Herman, am văzut o stranie prinţesă a unui ţinut îndepărtat, rasă-n cap şi cu urechile ciudat de mari. A fost singura dată cînd m-am văzut frumoasă)."

Anca plecase acasă în zori, sfîrşită, cu oasele ţepene, cu senti­mentul pătrunzător că aceea nu era lumea în care se născuse, că maidanul arăta altfel, că norii luau pe cerul dimineţii forme im­posibile, profetice, că pînă şi vrăbiile care săreau printre gunoaie n-ar fi trebuit să fie aşa cum erau, ci cu totul altfel, deşi forma le era identică imaginii lor din memoria Ancăi. Tatăl privea pe gea­mul foişorului, palid şi nedormit, cu părul zburlit de vîntul rece. Cînd a zărit-o, a rămas o clipă încremenit, apoi a dispărut de la fe­reastră. "A tropotit în jos pe scara-n spirală şi s-a repezit către mine. M-a-mbrăţişat, şi am aspirat mirosul lui de chit roşu şi cîlţi. Capul mi-era îngheţat şi dureros. Pielea inflamată îmi desena în minte o reţea de dureri liniare şi dureri punctiforme. Mi-am spri­jinit ţeasta de pieptul lui, şi aşa ne-a găsit mama, care venea în grabă de la un vecin cu telefon. Sunase la toate spitalele, la salvare, la miliţie... Am urcat toţi trei scările foişorului, iar sus m-au închis în camera mea fără nici o oglindă, şi acolo am stat pînă cînd au trecut, rotindu-se greoi, toamna, iarna, primăvara şi s-a făcut iarăşi vară. Părul mi-a crescut ca nişte lujeri, ca o iarbă castanie, şi în anul acela mi-au răsărit tufe de păr şi la subţiori, şi în josul burţii, îneît mâ-nspăimîntam că flocii creţi şi seînteietori mă vor acoperi toată, lăsîndu-mi goale doar sfîrcurile şi ochii, ca la căţele. Cîtă singură­tate am trăit, pe cînd se rotunjeau cupolele sînilor mei! Pe cînd mi se îndulcea pielea! Zăceam pe atunci ore întregi în patul umed, ghemuită, cu ambele palme strînse-ntre pulpe, udîndu-mi perna de salivă şi lacrimi. De cînd privise, palidă, desenul colorat de pe craniul meu, mama-ncepuse să mă urască, nu mai intra la mine-n cameră decît ca să ţipe că nu e curăţenie, sau că miros urît, că nu m-am mai spălat de nu ştiu cînd. Nu mi-a spus nimic cînd m-am trezit într-o dimineaţă, moartă de frică, cu o pată de sînge pe cear­ceaf, între picioare. Mi-a adus doar albia cu apă săpunită, în care am spălat pînza aspră. Cînd intra brusc la mine, cu faţa ei chinuită de muncitoare, cu mirosul ei de săpun ieftin, «Cheia» sau «Cămila», şi ducînd în mîini vreo farfurie cu ciorbă, ceva se înmuia şi se scurgea-n mine, lăsîndu-mi un vid insuportabil între coaste: nu vroiam, în ruptul capului, să ajung femeie, să mă duc la fabrică, să gătesc, să spăl, să cos, iar noaptea să fiu apucată de bărbatul meu şi trîntită pe pat şi-ncălecată şi maltratată, aşa cum văzusem une­ori că făceau mama şi tata. De ce nu pleca mama de-acasă? De ce nu se ducea-n lume? Ce fel de viaţă era aceea, între casă şi fabrică, cu o singură rochie de ani de zile, cu un sutien care arăta mai mult a cîrpă de vase şi cu chiloţi făcuţi ferfeniţă de atîta fiert? Din cînd în cînd se ducea la coafor, de unde se-ntorcea cu nişte sărmăluţe ridicole-n cap, care se destrămau în cîteva zile. Cînd i se ducea un fir la ciorap, mergea la remaiat, la o cucoană care stătea de dimi­neaţă pînă seara într-o cămăruţă cu vitrină, în care abia încăpea trupul plin de cute de grăsime, ca o omidă în rochii cu imprimeuri. Da, mama venise pe lume şi trăia fără bucurii şi fără nici o spe­ranţă. De aceea nu mă supăram cînd vedeam cît mă urăşte. Ve­deam în ea viitorul meu nenorocit de zugrăvită sau ţesătoare sau presatoare, căci pe atunci nu-mi închipuiam că ar mai fi posibil şi un alt fel de viaţă. Şi poate că nici nu este.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu