Jean de la Hire
Braţ de sânge (V)
Sângele lui Jean Bart
Între timp, după o goană nebună de câteva minute, siguri de acum că nu vor mai fi ajunşi de bandiţi, cei doi cercetaşi lăsară caii la trap.
— Unde eşti rănit, Marius, întrebă Raimondo, cu glas tremurător.
— La braţul stâng. Glonţul mi-a străbătut carnea… Durerea a fost grozavă, în primul moment. Am crezut că voi leşina… de aceea m-am aplecat pe gâtul calului ca să nu cad. Dar sângele curge mereu şi mă simt din ce în ce mai slab.
Opri calul şi sorbi o înghiţitură bună de coniac dintr-o sticluţă pe care o avea atârnată la brâu.
Raimondo, scoase din buzunar o sforicică lungă şi legă braţul lui Marius, strângându-l bine deasupra rănii, iar cu restul sforii, fixă braţul pe piept, imobilizându-l.
— Cum te simţi? întrebă el.
— Mai bine! zise Marius cu glas mai sigur. Rana mă doare, dar voi suporta-o… Înainte!]
— Înainte! strigă Raimondo şi dând pinteni cailor, porniră din nou în galop. În noaptea aceea nu se opriră de cât o dată ca să lase animalele să răsufle şi abia pe la opt de dimineaţa se hotărâră să se odihnească şi ei o clipă.
— Mi-e foame şi mai ales sete, zise Marius.
— Şi mie, răspunse Raimondo.
În furia şi emoţia fugii, nu se gândiseră să ia şi proviziile. Din fericire, dacă Marius avea sticla cu coniac, Raimondo avea una şi mai mare, plină cam cu vreo doi litri de vin foarte uşor şi, căutând prin buzunare, tot el găsi două tablete de ciocolată. Bucuria lor fu mare şi, uitând pentru o clipă primejdiile prin care treceau, începură să râdă şi să glumească.
Fără să se coboare de pe cai, ronţăiră ciocolata, vorbind de Jean Bart, de părinţii lor, care nu mai ştiau nimic despre ei care, poate, îi credeau morţi. Dar curând îşi aduseră aminte, că n-aveau mult timp de pierdut şi, după ce Raimondo spălă rana de la braţul lui Marius cu coniac şi i-o legă cu o fâşie ruptă dintr-o mânică de cămaşă şi muiată tot în coniac, băură pe rând câteva înghiţituri de vin şi apoi reluară drumul întrerupt, îndreptându-se în trap spre nord, pe nisipul umed al plajei, de-a lungul nesfârşitei margini a pădurii virgine.
Se opriră la amiază. Avură norocul să găsească un soi de raţă sălbatecă adormită sub o cracă, pe care o fripseră apoi şi o mâncară fără sare şi fără pâine şi totuşi li se păru excelentă.
Caii şi catâri mâncară şi ei din ierburile din jur şi băură dintr-un mic eleşteu, care se găsea în marginea pădurii. După trei ore de popas, porniră iar la drum. Pe înserate se opriră iar două ore ca să mănânce ce le mai rămăsese din raţa de la amiază şi apoi porniră din nou. E lesne de închipuit cu ce ardoare îşi mânau caii acum, când după locurile pe care le străbăteau, recunoscură că nu mai aveau mult până la ţintă. Erau orele zece când, la lumina albă a unei luni strălucitoare, care trona în mijlocul a milioane de stele, recunoscură la câţiva paşi o stâncă enormă care ieşea din pădure, înaintând ca un promotoriu până în mare. Era stânca de pe care, împreună cu Jean Bart, susţinuseră atacul negrilor Makua. Locul unde era ascuns aeroplanul nu putea fi departe, cel mult o oră de mers în trap.
La picioarele stâncii, cei doi cercetaşi se opriră spre a se consulta asupra celor ce aveau de făcut.
— Părerea mea e, zise Balsan, că trebuie să mergem până la locul, unde am ascuns aeroplanul. Jean Bart ne-a spus de mai multe ori că va face pe Makuaşi să meargă acolo şi că ne aştepta. Să mergem deci acolo. Când vom fi siguri că suntem la doi sau trei kilometri de locul acela, ne vom coborî de pe cai şi îi vom lega solid de un arbore. Se prea poate ca vreo fiară să-i atace, dar în orice caz nu va putea să ia bidoanele cu benzină. Iar noi, pe jos, ne vom furişa, evitând bătaia raselor lunei până la locul ştiut. Dacă negrii ne descopăr, ne vom lua şi noi după împrejurări spre a elibera pe Jean Bart. Ce zici? Eşti de părerea mea?
— Absolut de aceeaşi părere, zise tânărul milanez.
— Atunci, înainte!
După trei sferturi de oră, cei doi cercetaşi se opriră iarăşi, scoborâră şi legară caii şi catârii de nişte pomi într-un desiş şi după ce îşi reîncărcară revolverele, porniră din nou, pe jos.
Urmau dunga neagră pe care o făcea umbra proiectată de marginea pădurii şi după douăzeci de minute:
— Stop! murmură Raimondo, oprindu-se.
— Am ajuns – zise Marius, încet… Recunosc arborii de cocos, între care am întins cortul în ziua aterizării.
— Şi uite, colo – oasele rinocerului pe care l-ai ucis,
— Da, răspunse Marius, hienele nu au mâncat tot. Dar, nici umbră de Makuaşi.
— Nu… sa mai înaintăm!…
— Da, dar cu băgare de seamă. Să mergem pe lângă pomi şi să nu facem zgomot.
În noaptea luminată de luna care cobora spre ocean, nu se auzea alt zgomot de cât murmurul surd, dulce şi continuu al valurilor liniştite, care mureau pe plajă. Atunci, cei doi cercetaşi se riscară să meargă în plină lumină, cercetând totul în jur, dar nu găsiră nimic care să le arate dacă makuaşii trecuseră, sau nu, pe acolo. Deodată, Marius scoase o exclamaţie, care-l făcu pe Raimondo să tresară speriat:
— Ce e? Ce s-a întâmplat?
Marius se aplecase îndărătul unui arbore de cocos.
— Ia uite, zise el.
Şi Raimondo, văzu că Marius agita o bucăţică de hârtie.
— Unde era, întrebă Raimondo, cu glasul sugrumat de emoţie.
— Pe jumătate ascunsă. În nisip şi e ceva scris pe ea.
— Ai lampă electrică?
— Da.
— Aprinde-o, repede.
Şi citiră împreună, cu o emoţie de nedescris, cele ce urmează:
„Scriu aceste cuvinte cu sângele meu, fiindcă sunt rănit la piciorul stâng, dar cred ca nu grav. Makuaşii s-au răsculat împotriva şefului lor, care îmi dăruise viaţa cu condiţia ca să-l învăţ să se servească de revolverul meu. L-au ucis. Am vrut să-l apăr şi am fost rănit de o săgeată. Mi-au smuls revolverul şi l-au azvârlit în mare. Am aflat de la şef că satul Makuaşilor se află drept la Est, la vreo sută kilometri de aici, în mijlocul unei vaste savane, înconjurată şi ea de o pădure virgină. Makuaşii mă vor lua cu ei. După câte am înţeles, au de gând sa mă supuie la torturi cu prilejul unei serbări în cinstea zeilor lor. Dacă găsiţi această hârtie şi puteţi remonta aeroplanul, veniţi în ajutorul meu. Veţi teroriza pe sălbateci şi sper că, mă veţi libera, dacă voi mai fi în viaţă. Dacă nu sunteţi însă numeroşi – cel puţin douăzeci – nu veniţi nici pe jos, nici călări prin pădure, fiindcă am aflat de la şef că Makuaşii au obiceiul să înconjoare satele lor cu curse şi capcane în care veţi cădea la sigur.
Prieteni, eu vă urez…”
Scrisoarea se termina aici. Era evident că de teamă să nu fie surprins, Jean Bart nu spusese totul.
— Bietul Jean Bart, murmură Marius, cu ochii plini de lacrimii, ultimul lui cuvânt dovedeşte ca voia să ne ureze să străbatem Atlanticul.
— Nu-l vom dezamăgi, zise Raimondo, cu entuziasm. Trebuie să remontăm numaidecât aeroplanul şi să liberăm pe Jean Bart. Haidem, repede, repede, la lucru!
— La lucru, repetă Marius. Şi uitând oboseala şi primejdiile care îi înconjurau, cei doi cercetaşi porniră să facă un lucru de o greutate spăimântătoare.
Bivolii de Cafreria
— Haidem, mai întâi să căutăm caii şi catârii, zise Raimondo
Şi se repeziră pe plajă spre locul unde lăsaseră dobitoacele. Dar se opriră împietriţi: şase animale ce păreau nişte tauri colosali, ieşiseră din pădure şi înaintau încet spre mare.
— Nu te mişca, bâlbâi Raimondo, trăgând pe Marius de braţ. Nici odată n-am trecut printr-o primejdie mai mare.
Şi cum se găseau în dreptul arborilor de cocoş, lângă care găsiseră biletul lui Jean Bart, se ascunseră îndărătul unuia din ei.
— Dar ce animale sunt astea, întrebă Marius, par nişte tauri.
— Sunt bivoli de Cafreria, un animal teribil, de o brutalitate sălbatecă. El atacă omul şi animalele cu o repeziciune şi o îndrăzneală extraordinare şi pielea îi e atât de groasă şi de tare încât nu poate fi pătrunsă de cât de gloanţe blindate şi atunci trebuie lovit în inimă, căci dacă e numai rănit devine furios şi de zece ori mai teribil.
Pe când cei doi băieţi vorbeau în şoaptă, cele şase bestii înaintară spre mare, intrând în apă până la genuchi şi ridicând toate deodată boţurile spre cer scoaseră un muget puternic care se prelungea în vibraţii metalice.
Apoi, iarăşi, unul după altul se întoarseră în trap spre pădurea de unde veniseră şi după o clipii dispărură. Unul din ei însă, rămase în mijlocul valurilor, luminate de lună.
— Dar ăsta, întrebă Marius, ce face de nu pleacă cu ceilalţi?
Fiara mai stătu câteva clipe, apoi scoase un muget puternic şi însfârşit, porni spre pădure, dar în loc să se întoarcă spre stânga, o luă spre dreapta, aşa că privirea trebuia fatalmente să i se oprească asupra grupului de cocotieri.
Şi, lipiţi, de aceşti arbori, în plină lumină a lunii, stau cei doi cercetaşi.
— Ne-a văzut, murmură Raimondo, îngrozit.
Într-adevăr, bestia se opri brusc, se înţepeni pe picioare, bătându-şi coapsele cu coada şi scoase un muget surd, mai grozav de cât celelalte. Apoi, se repezi spre grupul de arbori.
Văzându-l venind spre ei, cei doi cercetaşi făcură o săritură şi se ascunseră îndărătul arborilor. Fiara, începu atunci să fugă în jurul celor trei cocotieri şi Raimondo şi cu Marius făcură şi ei aceleaşi mişcări învârtindu-se fiecare în jurul trunchiului îndărătul căruia se ascundea. Înţelegând tactica, bivolul se opri că şi când ar fi stat să se gândească ce să facă şi după câteva secunde, se aşeză liniştit între pădure şi grupul de arbori, culcându-se la pământ, cu ochii ţintă în direcţia celor doi cercetaşi.
— Ce dracu, exclamă furios Marius, are aerul să ne asedieze!
— Asta dovedeşte inteligenţa acestor animale, răspunse calm Raimondo. De sigur, vrea să ne silească să fugim spre mare, adică să ieşim pe plajă, unde ne va putea ajunge cu uşurinţă.
— Ştii ce, zise Marius, am o idee. Bivolul nu e mai departe de cinci-şase metri de noi.
— Ei şi?
— Ce-ar fi dacă i-am trimite câte un glonţ în fiecare ochi? Atunci n-ar mai fi primejdios.
— Dar dacă dăm greş?
— Cel puţin o să se mişte de acolo. Ascunşi îndărătul arborilor, noi vom fi în siguranţă.
— Ai dreptate! Să încercăm. Eu număr: La cinci, tragem!
— Bine. Şi Raimondo începu să numere.
— Una, două, trei. Dar, se opri, căci în clipa aceea văzură în bătaia luminii un alt animal, care venea din spre partea opusă. Era un leu de statură mare şi de culoare deschisă, ce părea albă, afară de coamă care era neagră.
Leul şi bivolul sunt duşmani de moarte. Dar, regele animalelor nu e totdeauna cel mai tare. În tot cazul ei nu se întâlnesc niciodată, fără să nu se atace, afară numai când sunt complet sătui. Şi aşa se petrecu şi acum. De departe, leul, rătăcind pe plajă trebuie să fi simţit pe bivol şi acum văzând pe eternul său inamic culcat, pe plaja, înainta spre el, tiptil, întocmai ca o pisică monstruoasă, gata să prindă un şoarece.
— Atenţie! exclamă Marius! Începe să fie foarte interesant!
Era interesant ce e drept dar putea să devie şi foarte primejdios!
Tocmai în clipa aceea leul se opri şi se uită în spre grupul de arbori. Auzise vocile celor doi băieţi? Sau emanaţiile lor purtate de vânt, ajunseseră până la dânsul?
Fapt e că avu senzaţia prezenţei altor fiinţe în afară de bivol. Poate chiar îi şi văzuse cu ochii lui de fiară obişnuită cu semiobscuritatea. Dar, asta nu păru să-l preocupe, căci după câteva secunde de nemişcare, porni iarăşi, încet, târându-se cu burta de pământ şi apropiindu-se de bivol, care, nemişcat, pândind pe cei doi cercetaşi, îi prezintă spinarea şi coapsele puternice. Leul se afla acum la vreo zece metri de bivol.
— Atenţie! murmură Raimondo, se îndreaptă…
— E gata să sară, zise Marius.
— Chiar aşa!… Acum!… Ce salt!
Într-adevăr leul sări, destinzându-se ca un arc, atinse nisipul şi sări iarăşi, recăzând cu amândouă labele din faţă în spinarea bivolului. Dar acesta se şi sculase şi cu o mişcare bruscă trânti la pământ pe leu ale cărui gheare îi sfâşiară carnea şi apoi, mugind, furios, se repezi la duşmanul său cu capul plecat. Şi atunci, în faţa celor doi tineri încremeniţi de prodigiosul spectacol, lupta se desfăşură sângeroasă, implacabilă, fioroasă. Bivolul, cu coarnele întinse înainte ţinea piept leului, care se învârtea, în jurul lui, căutând să-l atace şi i-o luă înainte, dându-i o lovitură de corn în coapsa stângă. Dar, fără a-î pasa de sângele ce curgea, leul îşi continua manejul şi când bivolul încercă să repete lovitura, se dete înapoi şi făcând un salt, căzu cu toată puterea în spinarea lui înfingându-i dinţii în ceafă. Bivolul se zbătea în zadar, căci leul îi sfâşia pieptul cu ghearele. Însfârşit bivolul căzu în genuchi, iar leul simţindu-l slăbind căută să-i sucească capul ca să-l poată apuca de beregată. Nu reuşi imediat, ba chiar riscă să fie spintecat de unul din coarnele bivolului, care se ridicase cu o sforţare disperată. Dar, însfârşit, fălcile teribile apucară în cleştele lor beregata animalului. Se auzi un muget teribil şi capul bivolului căzu pe spate, pe când corpul se lăsă greoi într-o parte.
— S-a sfârşit, murmură Marius, a murit! Acum o să putem să ne mişcăm şi noi,
— Taci, zise Raimondo, să-l lăsăm întâi să mănânce.
Tăcură, privind cu o curiozitate amestecată cu groaza pe leu, care-şi devora prada, scoţând răgete surde.
Când fu, însfârşit, sătul, se sculă încet, privi nehotărât marea, cerul, pădurea, lingându-şi satisfăcut botul însângerat. În aceiaşi clipa, Marius cedând firii sale îndrăzneţe făcu un pas şi se arătă în plină lumină la douăzeci de paşi de leu. Raimondo atras şi el de curiozitate ieşi şi el în bătaia luminii, ispitit de spiritul de aventură, care face să bravezi pericolul. Leul scoase un răget uşor şi privi o clipă fix, îşi mai linse odată botul şi apoi, întorcându-le spatele plecă cu pas greoi îndreptându-se spre pădure, unde dispăru, după vreo suta de paşi.
Şi astfel, cei doi cercetaşi putură constata adevărul afirmaţiilor vânătorilor de fiare, care spun că un leu sătul nu atacă nici o dată pe om, ci dimpotrivă, fuge de dânsul.
— Însfârşit, zise Raimondo, râzând, leul ne-a scăpat de bivol, mâncându-l şi acesta ne-a scăpat de leu lăsându-se să fii mâncat. Acum putem pleca să căutăm pe Jean Bart,
Şi cât mai repede, ca să recâştigăm timpul pierdut.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu