luni, 27 aprilie 2015

Darling Lilly (11)


Michael Connelly




Pierce conducea urmând indicaţiile lui Robin. Drumul de la Marina până la Speedway era scurt. Încercă să folosească timpul cât mai bine, deşi ştia că Robin nu voia să vorbească.
— Deci, nu lucrezi independent, nu?
— Despre ce vorbeşti?
— Lucrezi pentru Wentz – tipul care conduce site-ul. E un fel de peşte digital. El vă pune în locul ăla, el vă conduce pagina de Internet. Cât primeşte? Am văzut pe site că vă ia patru sute de dolari pe lună pentru a vă posta pagina, dar ceva mă face să cred că primeşte mult mai mult. Tipii ăştia… probabil că lui îi aparţin clădirea cu apartamente şi magazinul de băuturi.
Robin nu scoase o vorbă.
— Primeşte o parte din cele patru sute pe care ţi le-am dat, nu?
— Uite ce e, nu vorbesc despre el cu tine. N-am de gând să fiu şi eu omorâtă. Când ajungem la locuinţa ei, gata. Am terminat. Plec cu un taxi.
— Să fii şi tu omorâtă? Ce ştii despre ce s-a întâmplat cu Lilly?
— Nimic.
— Atunci de ce tocmai ai spus „să fiu şi eu omorâtă”?
— Dacă ţi-ai cunoaşte interesul ai lăsa şi tu lucrurile aşa cum sunt. Întoarce-te în lumea cinstită, care e agreabilă şi sigură. Nu-i cunoşti pe oamenii ăştia şi nu știi de ce sunt în stare.
— Am idee.
— Mda?!? Şi de unde ai putea avea tu idee?
— Am avut o soră…
— Şi?
— Şi s-ar putea spune că lucra în aceeaşi branşă. Întoarse capul şi se uită la Robin. Într-o dimineaţă, un şofer de autobuz de şcoală a văzut-o zăcând după gardul de protecţie de pe Mulholland. Eu eram plecat la Stanford.
Întoarse privirea înapoi la şosea.
— E ceva ciudat cu oraşul ăsta, continuă el după o vreme. Zăcea acolo, afară, goală… iar poliţiştii au spus că zăcea acolo de cel puţin două zile. M-am întrebat atunci câţi oameni au văzut-o, şi nu au făcut nimic, n-au sunat pe nimeni. Oraşul ăsta poate fi destul de rece uneori.
— Orice oraş poate fi rece.
Pierce o privi. Tristeţea care se citea în ochii ei te făcea să crezi că întrevedea acelaşi sfârşit şi în ce o privea.
— L-au prins pe tip?
— Până la urmă. Dar nu înainte de a omorî încă patru fete.
Ea clătină din cap.
— Ce faci tu acum? Povestea aia nu are nimic de a face cu ce se întâmplă acum.
— Nu ştiu ce fac. Pur şi simplu urmăresc… ceva.
— E un mod potrivit de a da de belea.
— Te asigur că nimeni nu va afla că ai vorbit cu mine. Spune-mi, ce ai auzit despre Lilly?
Tăcere.
— Voia să iasă, nu? Strânsese destui bani şi intenţiona să se ducă la şcoală. Voia să scape de viaţa pe care o ducea.
— Toată lumea vrea asta. Crezi că ne place ceea ce facem?
Pierce se simţea vinovat că o presa să vorbească. Modul în care o folosea nu se deosebea de acela în care o foloseau restul clienţilor care o plăteau.
— Îmi pare rău, spuse el.
— Nu, nu-ţi pare rău. Eşti la fel ca toţi ceilalţi. Vrei ceva, şi ai face orice ca să obţii acel lucru. Numai că mie mi-e mult mai uşor să-ţi dau altceva decât ceea ce vrei tu.
Pierce tăcu.
— Fă la stânga aici şi mergi până la capăt. Casa ei are un singur loc de parcare. Obişnuia să-l lase liber pentru client.
Ieşiră de pe Speedway şi intrară pe o alee mărginită de şiruri de case, cu alei pietonale de un metru între ele. Era genul de cartier în care lătratul unui câine punea toată lumea în alertă.
Când ajunseră la ultima clădire, Robin spuse:
— Cineva l-a ocupat.
Arătă către o parcare dintr-un intrând din care o scară ducea la uşa unui apartament.
— E maşina ei?
— Nu, avea un Lexus.
Aşa era. Îşi aminti ce-i spusese Wainwright. Pe locul de parcare se afla o dubiţă Volvo. Pierce dădu cu spatele şi îşi strecură BMW-ul între două şiruri de pubele de gunoi. Nu era un loc permis de parcare, dar maşinile puteau trece şi el nu intenţiona să stea mult înăuntru.
— Va trebui să sari peste scaune şi să ieşi pe partea mea, zise el.
— Grozav. Mulţumesc.
Coborâră din maşină. Robin o luă înapoi pe alee către Speedway.
— Aşteaptă, spuse Pierce. Pe aici.
— Nu, am terminat. Mă duc pe jos până la Speedway şi iau un taxi.
Pierce ar fi putu să insiste, dar se hotărî să o lase să plece.
— Ştii, mulţumesc pentru ajutor, Dacă o găsesc, te anunţ.
— Pe cine, pe Lilly sau pe sora ta?
O privi surprins.
— Te descurci? strigă el după ea.
Robin se opri brusc, se întoarse şi păşi spre el fulgerându-l cu privirea.
— Ştii ceva? Nu te preface că-ţi pasă de mine, bine? Prefăcătoria e mai dezgustătoare decât bărbații care vor să termine pe faţa mea. Cel puţin ei sunt sinceri.
Robin se întoarse şi plecă. Pierce o urmări câteva momente, pentru a vedea dacă se uită înapoi, dar ea îşi continuă drumul.
Pierce ocoli Volvo-ul şi observă că în spate, acoperite cu pături, erau două cutii de carton şi alte obiecte mari pe care nu reuşi să le identifice. Urcă scările şi când ajunse la intrare constată că uşa era întredeschisă. Se aplecă peste balustradă şi se uită pe alee, dar Robin ajunsese prea departe pentru a o striga.
Se întoarse şi ascultă cu atenţie. Nu auzi nimic. Împinse uşa cu un deget, însă nu păşi înăuntru. Din prag se putea vedea o cameră de zi modest mobilată şi o scară care ducea la mansardă. Sub mansardă era o mică bucătărie, care comunica printr-o fereastră cu camera de zi. Zări un bărbat care lua sticle de băutură şi le punea într-o cutie de carton de pe bar.
Pierce se aplecă înainte şi cercetă cu privirea camera de zi. Pe podea se aflau trei cutii de carton. Se părea că bărbatul strângea lucrurile din casă şi le împacheta în cutii.
Pierce întinse mâna şi bătu la uşă.
— Lilly? strigă el.
Bărbatul tresări şi fu gata-gata să scape sticla de gin pe care o ţinea în mână.
— Nu este aici, strigă el din bucătărie. S-a mutat.
Lui Pierce i se păru ciudat că nu iese din bucătărie. Parcă n-ar fi vrut să-i fie văzută faţa.
— Dumneavoastră cine sunteţi?
— Eu sunt proprietarul şi am treabă. Va trebui să reveniţi. Pierce începea să înţeleagă. Intră în apartament şi se îndreptă spre bucătărie. Când ajunse în prag, văzu un bărbat cu păr grizonat, strâns într-o coadă. Purta un tricou alb murdar şi nişte pantaloni scurţi şi mai murdari.
— De ce să revin, dacă s-a mutat?
Bărbatul tresări din nou.
— Vreau să spun că n-aveţi ce căuta aici. Ea lipseşte, iar eu am treabă.
— Cum te cheamă?
— Numele meu nu e important. Te rog să pleci.
— Tu eşti Wainwright, nu?
Bărbatul îl privi şi Pierce îşi dădu seama că o nimerise.
— Cine eşti?
— Eu sunt Pierce. Am vorbit cu tine astăzi. Eu ţi-am spus că a dispărut.
— Aha. Da, ai avut dreptate. Lipseşte de mult.
— Banii pe care ți-a plătit erau pentru ambele apartamente. Mă refer la cele patru mii. Nu mi-ai spus asta.
— N-ai întrebat.
— Clădirea vă aparţine, domnule Wainwright?
— Nu vă răspund la întrebări.
— Sau îi aparţine lui Billy Wentz şi dumneavoastră doar vă ocupaţi de ea?
Nu greşea, privirea bărbatului vorbea de la sine.
— Bine, acum plecaţi. Ieşiţi afară de aici.
Pierce clătină din cap.
— Nu plec încă. Dacă vrei să suni la poliţie, dă-i drumul. Sunt curios ce vor spune despre faptul că îi dai lucrurile afară, deşi ţi-a plătit până la sfârşitul lunii. Poate aruncă o privire şi sub păturile din spatele maşinii tale. Pariez că vor găsi un televizor cu plasmă care atârna pe peretele casei pe care o închiriase pe Altair. Probabil ai trecut mai întâi pe acolo, am dreptate?
— A abandonat locuinţa, spuse Wainwright iritat. Ar fi trebuit să vezi cum arăta acolo bucătăria.
— Sunt convins că trebuie să fi fost oribil. Atât de oribil, încât    te-ai hotărât să goleşti locuinţa şi să dublezi chiria, nu? E greu să găseşti o casă în Venice. Ai deja o nouă chiriaşă? Dă-mi voie să ghicesc, o altă clientă de la L. A. Darlings?
— Uite care-i treaba, nu încerca să-mi spui cum să-mi fac afacerile.
— Nici nu-mi trece prin cap.
— Ce vrei?
— Să arunc o privire pe aici, să mă uit la lucrurile pe care le iei.
— Atunci grăbeşte-te, pentru că imediat ce termin aici plec şi încui uşa.
Pierce o porni spre bucătărie şi aruncă o privirea în cutia de pe bar. Era plină de sticle cu băuturi şi pahare ciudate. Scoase una dintre sticlele maronii şi văzu că era scotch vechi de şaisprezece ani. Marfă. Lăsă sticla să cadă înapoi în cutie.
— Hei, uşor, protestă Wainwright.
— Billy ştie că iei lucrurile de aici?
— Nu cunosc niciun Billy.
— Deci, ai casa de pe Altair şi pe asta. Ce alte proprietăţi mai fac parte din patrimoniul Wainwright?
Wainwright încrucişă braţele la piept şi se aplecă peste bar. Pierce simţi dorinţa de a lua o sticlă şi a-i da cu ea în cap.
— Dar Marina Executive Towers? Face parte din ele?
Wainwright băgă mâna într-unul din buzunarele din faţă ale pantalonilor şi scoase un pachet de Camel. Apoi dădu foc unui ochi de la aragaz, îşi aprinse ţigara, băgă mâna în cutie şi scotoci până găsi ceea ce căuta – o scrumieră pe care o puse pe bar.
Pierce observă că scrumiera avea ceva scris pe ea şi se aplecă puţin ca să citească.

FURATĂ DE LA ZIUA LUI NAT DE LA BARUL LĂCUSTA HOLLYWOOD, CALIFORNIA

Pierce auzise de local. Era o bombă atât de rău famată că se putea spune că era selectă. Favorita sinistrelor păsări de noapte din Hollywood. De asemenea, se afla aproape de birourile Entrepreneurial Concepts Unlimited. Să fie un indiciu? Nu avea nici cea mai vagă idee.
— Acum o să arunc o privire aici, îi spuse el lui Wainwright.
— Mda, bine. Dar repede.
Acompaniat de clinchetul sticlelor şi zdrăngănitul paharelor provocate de Wainwright în timp ce le împacheta, Pierce merse în camera de zi şi îngenunche în faţa cutiilor deja pline. Una conţinea vase şi alta obiecte de bucătărie; în celelalte două erau lucruri luate din mansardă, folositoare: prezervative asortate, câteva perechi de pantofi cu toc înalt, cătuşe şi bice şi o mască din piele cu fermoare în dreptul ochilor şi gurii. Pe pagina ei de pe L. A. Darlings, Lilly nu menţiona nimic despre servicii sado-masochiste. Pierce se întrebă dacă nu cumva mai exista un site, unul care ar fi putut aduce informaţii suplimentare în legătură cu dispariţia ei.
Ultima cutie în care se uită era plină cu lenjerie intimă transparentă, neglijeuri şi minijupe. Haine asemănătoare celor pe care Pierce le văzuse în unul din dulapurile din casa de pe Altair. Timp de o secundă se întrebă ce intenţiona Wainwright să facă cu toate acele lucruri. Să le vândă la un târg de vechituri? Sau pur şi simplu să le păstreze şi să închirieze apartamentul şi casa?
După ce termină cu inventarul cutiilor, Pierce se hotărî să verifice mansarda. În timp ce urca, îi atrase atenţia broasca uşii. Era una cu două chei. Pentru fiecare parte a uşii era necesară o cheie. Acum înţelese ameninţarea lui Wainwright de a închide uşa fie că Pierce îşi va fi terminat turul, fie că nu. Dacă nu aveai cheie, puteai fi încuiat atât înăuntru, cât şi afară. Pierce se întrebă ce semnificaţie avea acest lucru. Lilly îşi încuia clienţii cu ea în apartament? Poate că era un mod de a se asigura că i se plătesc serviciile. Sau poate nu însemna absolut nimic.
Pe platforma din capătul scărilor ce duceau la mansardă era o mică fereastră care dădea pe acoperiş. Aceasta lăsa să se vadă marginea plajei şi a oceanului. Pierce se uită în jos, pe alee, şi îşi văzu maşina. Îşi plimbă privirea pe alee, până la Speedway. O văzu pe Robin, sub un semafor, în timp ce se urca şi închidea uşa unui taxi vopsit în galben şi verde, care demară imediat.
Se întoarse spre mansardă. Nu avea mai mult de şaizeci de metri pătraţi, care includeau şi o mică baie cu duş. Mirosea greu a tămâie amestecată cu alt miros pe care Pierce nu îl putu identifica imediat. Ceva asemănător aerului stătut dintr-un congelator oprit.
Pe podeaua goală trona un pat dublu, fără tăblie, care ocupa aproape tot spaţiul şi lăsa loc doar pentru o mică noptieră şi o veioză. Pe noptieră era un arzător de tămâie, o sculptură Kama Sutra care înfăţişa un bărbat gras şi o femeie cuplaţi pe la spate. O dâră lungă de scrum de la băţul de tămâie ars se prelungea peste cenuşarul sculpturii, pe masă. Pierce se întreba de ce Wainwright nu luase sculptura. Se duse la un mic dulap şi îl deschise. Era gol. Reveni la patul acoperit cu o cuvertură albastră.
Părea să fi fost aranjat cu grijă, cu cuvertura bine fixată sub saltea. Remarcă lipsa pernelor şi se întrebă dacă aşa era în lumea damelor de companie. Robin îi spusese că regula numărul unu prevedea să nu faci sex neprotejat. Poate că a doua prevedea să nu ai perne, ca să nu te sufoce cineva cu ele.
Se aplecă şi se uită sub pat. Nu văzu nimic în afară de praf.
Apoi privirea îi fu atrasă de o pată întunecată de pe mocheta bej. Cuprins de curiozitate, se ridică şi împinse patul lângă perete pentru a descoperi pata. Orice ar fi fost ceea ce se vărsase sau picurase pe covor acum era uscat şi avea o culoare maro închis. Pierce atinse pata zicându-şi că ar putea fi sânge, şi bănuind că ea era sursa mirosului mascat de tămâie. Se ridică şi împinse patul la loc peste pată.
— Ce dracu’ faci acolo sus? strigă Wainwright.
Pierce nu răspunse, absorbit de ceea ce făcea. Apucă cuvertura şi o ridică, dezvelind un colţ al saltelei. Voia să vadă salteaua. Era uşor să iei păturile şi cearşafurile dintr-un apartament şi să le arunci. Se putea scăpa până şi de perne. Dar o saltea dublă era cu totul altceva.
În timp ce trăgea cuvertura, se întrebă ce instincte îl îndemnau să procedeze aşa. Nu înţelegea de unde ştia ceea ce se părea că ştie. Când cuvertura alunecă de pe saltea, descoperind-o, Pierce simţi că i se face greaţă. Centrul saltelei era înnegrit de ceva care se coagulase şi avea culoarea morţii. Nu putea fi decât sânge.
— Iisuse Hristoase! spuse Wainwright, care urcase să vadă ce se întâmplă.
Stătea în spatele lui Pierce, uluit.
— E ceea ce cred eu că este?
Pierce nu răspunse. Nu ştia ce să spună. Cu o zi în urmă, îşi instalase un nou telefon. Cu nici douăzeci şi patru de ore mai târziu, făcea o descoperire macabră.
— Număr greşit, rosti el.
— Cum? Ce spui?
— Nu contează. E vreun telefon pe aici?
— Nu, sau în orice caz eu nu ştiu să fie.
— Ai telefon celular?
— În maşină.
— Du-te şi adu-l.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu