Moartea Ceausestilor (8)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

17 decembrie 1989, Timişoara: „Libertate“, semne ale revoluţiei? (I)

In acest decembrie 1989, românii fac eforturi să suporte
- aşa cum fac de mai mulţi ani - zilele cenuşii, reci
şi un mod de viaţă care, pentru majoritatea, constă în a sta
la coadă, încercând să pună mâna pe produsele care
lipsesc. Toţi cei care au trăit acele timpuri îşi amintesc.
Dar nu mulţi dintre ei acceptă astăzi să povestească.
Profesoară de limbă şi literatură franceză la Craiova,
Anda R. evită subiectul şi mărturiseşte că nu doreşte să-şi
amintească. Douăzeci de ani mai târziu, într-o Românie
pe deplin intrată în lumea economiei de piaţă şi de consum
- Carrefour şi IKEA sunt foarte frecventate - rămâne
un gust amar la amintirea acestor încercări trecute,
epuizante, umilitoare şi lipsite de eroism.

Ani lungi în care oamenii s-au obişnuit să rabde,
învăţând să gătească în orele în care este gaz; să nu se
enerveze când apa se opreşte în timp ce fac duş. Femeile
au învăţat să-şi confecţioneze singure lenjerie intimă
pentru simplul motiv că nu se găsesc nici şerveţele, nici
hârtie igienică, nici tampoane... Au învăţat cu toţii să
accepte disconfortul şi să suporte timpul pierdut, căci
nu e nimic de făcut.

Femeile sunt în mod special năpăstuite: din 1967,
contracepţia şi avortul sunt interzise. Ceauşescu duce o
politică natalistă. Fără rezultat. Copiii „decreţei“ se vor
naşte între 1968 şi 1969. Treptat, cuplurile vor începe
să se „descurce“ sau vor recurge la avorturi clandestine,
practică ce va antrena atât coruperea medicilor, cât şi
delaţiunea. Ca şi cum corpul femeii era condamnat să
nu mai fie altceva decât un instrument de reproducere.
Populaţia, urmărită şi în intimitate, este disperată. Astăzi,
oamenii nu doresc să insiste asupra acestei epoci
ruşinoase. Mărturisesc doar, chiar şi cei din cuplurile
cele mai informate, „scoruri“ de şapte până la zece
avorturi, făcute ca gesturi de rezistenţă faţă de dictatura
puterii.

Pregătirile pentru Crăciun, care rămâne, ca şi Paştele,
unul dintre reperele tradiţiei pe care calendarul comunist
nu a reuşit să le şteargă, înseninau căutări de săptămâni
pentru a procura „bunătăţile", adică ingredientele necesare
pentru masa festivă în familie. Pentru că pâinea,
faina, uleiul, untul, carnea şi mezelurile sunt raţionalizate.
De Crăciun, părinţii se duc la ţară, la bunici. Pentru studenţi,
Crăciunul înseamnă întoarcerea acasă, după multe
săptămâni petrecute în căminele studenţeşti supraaglomerate,
prost sau deloc încălzite, prost luminate şi, la
Bucureşti, murdare şi prost întreţinute. în iama aceea,
ca şi în cele de dinainte, românii se deplasează mereu
cu o sacoşă „în caz că se dă ceva“. Filierele familiale şi
reţelele de prieteni se organizează cu mult înainte de
sărbători ca să aibă ce să pună pe masă.

Acest sistem funcţionează: copiii din anii 1980, astăzi
adulţi, afirmă că nu-şi amintesc de lipsuri. Privilegiaţii
care au relaţii ajung să-şi procure fructe de negăsit, mai
exact banane! Puţinii turişti, plecaţi în grupuri organizate
cel mai adesea, specialiştii sau oamenii de afaceri veniţi
din Occident aduc ciocolată Suchard, foarte apreciată,
şi săpunuri Lux, care plac foarte mult.

In hotelurile de categorie superioară, rezervate străinilor,
grupaţi cu grijă şi supravegheaţi, dintr-un un mic
magazin, numit shop, se pot achiziţiona, plătind în devize,
obiecte artizanale de proastă calitate şi produsele
de negăsit... Aceste miniprivilegii lasă impresia că
occidentalii sunt bogaţi, invidiaţi, bucurându-se de un
regim preferenţial. în mentalitatea colectivă dăinuie
ideea că străinii profită de ţară.

Incepând cu 1988, presa franceză difuzează informaţii
înspăimântătoare. în mai, cotidianul La Croix publica
un lung reportaj semnat de Eric Erlanger: „Aşa trăiesc
oamenii?“ Le Monde din 4 octombrie publică un articol
al istoricului Joseph Rovan: „Dictatură. Un «khmer
roşu» la Bucureşti... Acest mic tiran oribil şi plin de
cruzime nu e lipsit de şiretenie... în slujba clanului
Ceauşescu, soţul, soţia şi odrasla, funcţionează maşina
de descreierare a Regelui Ubu.“ în iulie, tot în 1988,
Pierre Blanchet scria în Le Nouvel Observateur cine
sunt „Vampirul şi ţăranii“.

In ultimele săptămâni ale anului 1989, pătrund în
România, prin intermediul posturilor de radio occidentale,
veşti surprinzătoare: căderea Zidului Berlinului, deschiderea
frontierelor dintre Ungaria şi Austria, ca şi cum
zidurile ar cădea de-adevăratelea. în Transilvania, la
frontiera ungară, toată lumea ştie că prieteni sau vecini
fug şi aleg calea exilului. Povestirile despre aceste plecări
clandestine alimentează tot felul de zvonuri, reluate
imediat de agenţiile de presă, chiar dacă uneori mai sunt
şi infirmate.

Pe 6 decembrie 1989, un trimis special al Agenţiei
France Presse, aflat în Ungaria, într-un orăşel muncitoresc,
aproape de frontiera română, povesteşte: „Imobilul
modem şi curat, fost sediu al unei întreprinderi de
construcţii, este punctul de sosire ale tuturor refugiaţilor
români care trebuie să petreacă câteva zile în acest lagăr
de la deschiderea sa la sfârşitul lui octombrie. Cu o capacitate
de două sute douăzeci de locuri, lagărul devine
locul de cristalizare al poveştilor despre fugi şi refugiaţi,
insolite în mare parte, aventuroase, tragice pentru unii.
Potrivit lui Attila Betho, directorul lagărului, cifra oficială
a refugiaţilor români în Ungaria este de douăzeci
şi opt de mii şi alte aproximativ douăzeci şi două de mii
s-ar afla în ţară fără autorizaţie de şedere. La jumătatea
lui noiembrie, în orăşelul ungar Bekescsaba, în apropierea
frontierei cu România, putea fi văzut un cioban român,
împreună cu familia sa, care îşi părăsise ţara natală cu
tot cu turma de o mie o sută şaptezeci de oi, patru cai,
trei măgari, nouă câini şi două maşini.“

Astfel de povestiri evocă imagini de exod. în povestire
nu se spune ce l-a pus pe drumuri pe acest cioban şi
turma lui numeroasă! Nici cine i-a numărat oile! Legale
în 1987, plecările deveniseră ilegale în 1989. „Unii
refugiaţi au traversat frontiera pe jos, noaptea, după ce
merseseră kilometri prin mlaştini, alţii călare... Alţii
s-au agăţat de vagoane. Unii, precum Ion, un lăcătuş de
douăzeci şi şase de ani, au sosit la Bekescsaba după ce
a traversat înot râul frontalier Mureş.“ De ce a plecat
Ion, angajat al uzinei textile din Timişoara? „Nu mai
reuşeam să mă descurc cu banii. Salariile continuau să
scadă şi ni se spunea mereu că motivul este neîndeplinirea
planului. Or, planul era de la bun început prea mare, ca
să se mai facă aşa şi economii.44

Aceste mărturii, tot mai numeroase, apar în presa
franceză începând cu 1988, în timp ce relaţiile dintre
România şi Ungaria se deteriorează, deşi erau considerate
a fi ţări surori. Fără a adera la ipoteza unui complot
ţesut la Budapesta împotriva Bucureştiului, trebuie să
constatăm că informaţiile cele mai îngrozitoare despre
situaţia din România sunt legate de interesul manifestat
de media pentru exilul cetăţenilor români de origine maghiară
sau română spre Ungaria. Frontiera dintre cele
două ţări devine unul dintre polii de observaţie. Protestele
formulate de Budapesta la adresa Bucureştiului sunt
conştiincios relatate de presă.

Luând act de proiectele de sistematizare ale lui
Ceauşescu - distrugerea satelor şi noua repartizare a
populaţiei -, parlamentul ungar votează la începutul lui
iulie 1988 o rezoluţie, adoptată aproape în unanimitate,
cu un vot împotrivă, care condamnă acest plan ca fiind
„o transgresare a drepturilor fundamentale ale omului şi
ale minorităţilor". Joseph Rovan este foarte clar în articolul-
apel din Le Monde din octombrie 1988: „Regimul
Ceauşescu trebuie denunţat urbi et orbi pentru ceea ce
este, o tiranie oribilă, iar URSS va sfârşi poate prin a-1
considera destul de compromiţător pentru a se debarasa
de el. Lumea întreagă a salutat intervenţia Vietnamului
în Cambodgia cu o uşurare unanimă, în ciuda caracterului
său naţionalist şi imperialist de-abia mascat, atât de
mare era revolta generală faţă de teroarea macabră a
khmerilor roşii. Să nu-1 lăsăm pe Ceauşescu să etaleze
fără ruşine în Europa mentalitatea genocidului moral,
aşteptând ca acesta să devină şi fizic.“

Atunci când cei care fug din ţară sunt şi vedete,
presa relatează imediat. Astfel, pe 5 decembrie, se află,
prin Agenţia France Presse, că celebra gimnastă Nadia
Comăneci, care la vârsta de 14 ani entuziasmase milioane
de telespectatori la Jocurile Olimpice de la Montreal
din 1976, a fugit din ţară în condiţii rocamboleşti,
fără să-şi ia rămas-bun de la părinţi. A trecut frontiera
ungară în timpul nopţii, târându-se prin noroi şi pe
gheaţă mai mult de şase ore, explică ea. Ajunge în Europa
de Vest, apoi la New York şi Miami şi anunţă, în
faţa a o sută de jurnalişti, intenţia sa de a se stabili în
Florida. Serviciile americane de imigraţie declară că
Nadia Comăneci făcuse la Viena o cerere de intrare în
Statele Unite, acceptată imediat. Fostul antrenor al Nadiei
fugise în Statele Unite în 1981. Ea are acum dubla cetăţenie,
română şi americană.

Dacă se pune problema penuriei, Nicolae Ceauşescu
are răspunsul: responsabilitatea revine Partidului Comunist
Român, în parte vinovat de foametea care domneşte
în ţară la începutul lui decembrie 1989. în timpul unei
şedinţe ţinute cu câţiva membri ai Biroului Politic, care
are loc după Congresul al XlV-lea din noiembrie 1989,
Conducătorul recunoaşte că „au apărut o serie de probleme
în domeniul comerţului şi al aprovizionării14. El
se pronunţă pentru o ameliorare rapidă şi modernizarea
industriei agroalimentare.

In acea zi, pe 2 decembrie, Ceauşescu promite că în
doi ani de zile nu va mai fi penurie. Raţionalizarea va
lua sfârşit. Metoda preconizată: întărirea simţului de
răspundere, a ordinii şi disciplinei şi aplicarea riguroasă
a hotărârilor partidului. Să fi perceput şeful statului
unele semnale ale unei nesupuneri grave? Cu siguranţă
că nu, căci pe 5 decembrie îşi anunţă viitoarea călătorie
în străinătate: o vizită la Teheran, în data de 18. Dacă
s-ar fi temut de dezordini prea serioase, Conducătorul
şi-ar fi anulat probabil această deplasare.

Penuria nu este deci singurul factor care să explice
criza şi exilările grăbite pe care le declanşează. Termenul
de genocid a fost mai întâi folosit în legătură cu soarta
cetăţenilor români de origine maghiară. Aceştia din urmă
protestează şi îşi exprimă nemulţumirea faţă de controalele
poliţieneşti la care sunt supuşi, ca şi românii. Ungaria
denunţă o politică de asimilare forţată. Acest cuvânt,
„genocid”, va apărea din nou în timpul confruntărilor
dintre comunităţile maghiară şi română în anii 1991—
1993. Genocid, acesta este termenul pe care îl va folosi
Eva Barki - avocată lucrând pentru Amnesty International
la Viena şi, de atunci, militantă pentru autonomia teritorială
a Transilvaniei - într-o telegramă adresată pe 1 decembrie
1989 preşedinţilor George H. W. Bush şi Mihail
Gorbaciov. Ea le cere să „pună capăt prin orice mijloace
genocidului minorităţii maghiare din România“. Exact
la acea dată, Bush şi Gorbaciov se întâlneau la Malta.

Mai mult, Eva Barki informează că un pastor protestant
de la Timişoara, Laszlo Tokes şi familia sa, sunt persecutaţi
de poliţie. Ei sunt reţinuţi nopţi întregi, fără
motiv, la postul de poliţie; geamurile casei lor sunt cu
regularitate sparte; întreaga familie este acuzată de furt şi
contrabandă. Pastorul nu-şi mai poate exercita sacerdoţiul.

O altă veste tragică circulă: se înmulţesc morţile
misterioase. Astfel, un seminarist protestant din Cluj a
dispărut fără urmă, iar miliţia afirmă ca s-a sinucis! între
zvonuri şi realitate, represiunea şi întreaga atmosferă
se înăspreşte. De la căderea Zidului Berlinului, observatorii
caută semnele crizei şi îşi pun întrebări cu privire
la soliditatea regimului. Pe 12 decembrie, încercând
să stopeze plecările în Ungaria, Ceauşescu întăreşte
paza frontierelor: grănicerii, care depind în mod normal
de Ministerul Apărării, trec sub controlul Ministerului
de Interne. Să fie acesta un semn că Ceauşescu nu are
încredere în armată şi şefii acesteia?

Domneşte incertitudinea în aceste săptămâni în
contrast cu climatul Congresului al XIV-lea al partidului
17 decembrie 1989 85
şi ovaţiile înflăcărate în cinstea Conducătorului de la
Bucureşti. în vestul ţării, Ceauşescu este contestat, denunţat.
Politica sa economică - bazată pe rambursarea
datoriei externe a ţării, refuzul clauzei naţiunii celei mai
favorizate şi refuzul de a recurge la un împrumut din
străinătate - este cauza penuriei. Toate măsurile luate
de Ceauşescu (sistematizarea zonelor rurale, construcţiile
faraonice de la Bucureşti) alimentează campaniile de
presă împotriva regimului său. Cuvintele care caracterizează
conducerea lui Ceauşescu şi România sunt foarte
acuzatoare: genocid, khmer roşu, vampir, Dracula din
Carpaţi. Am fi putut, ar fi trebuit să ne aşteptăm la ştiri
sângeroase în media românească. Or, pe 15 şi 16 decembrie
1989, când ajung veştile de la Timişoara, în Occident
se instalează stupoarea!

Intrebat în 2009, Dumitru Diacov, pe atunci corespondentul
agenţiei de presă sovietică TASS la Bucureşti,
declară: „Ce s-a întâmplat la Timişoara nu a surprins pe
nimeni. In toamna anului 1989, atmosfera era extrem de
încărcată în România. Magazinele erau goale; cozile
pentru produse alimentare, interminabile. Oamenii trebuiau
să stea la coadă toată noaptea pentru a obţine dimineaţa
o sticlă de lapte sau un kilogram de came. Şi
aceasta, în situaţia în care România îşi plătise datoria
externă la începutul anului. In decembrie era frig nu
numai afară, dar şi în locuinţe. Iar în atmosferă plutea o
nemulţumire profundă, pe fondul unui proces de democratizare
a celorlalte ţări socialiste. Transformările
produse în Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, precum şi
reunificarea Germaniei făcuseră ca românii să ajungă la
capătul răbdării. Nu era nevoie decât de o scânteie şi
declaraţiile pastorului Tokes au venit pe un teren pregătit.
Din punctul meu de vedere, propriu-zis nu aceste
declaraţii au servit ca declanşator al revoluţiei, ci atitudinea
puterii care a încercat să reprime cu cruzime orice
tentativă de nesupunere.”

Douăzeci de ani mai târziu, Diacov, care în 1989, era
cetăţean sovietic moldovean, nu acordă deci prea multă
importanţă nemulţumirilor minorităţii maghiare şi nu
vede în evenimente - pe care le numeşte revoluţie -
decât o consecinţă firească a unei logici economice şi
politice. Cine îndrăzneşte să manifeste astfel în ţara lui
Ubu Rege? Un pastor ungur!

Tonul era dat de un scenariu cu zgomot, sânge şi
furie. La Iaşi, la Bucureşti, la Cluj, câţiva intelectuali
şi universitari militanţi pândesc şi aşteaptă acest moment
în care vor putea crede în eliberare şi libertate.
Aceştia sunt controlaţi de Securitate: Doina Comea,
profesoară la Universitatea din Cluj, care îndrăznise să
scrie în 1982 o „Scrisoare către cei care nu au renunţat
să gândească", trimisă la Radio Europa Liberă, este
supravegheată îndeaproape din 1987. Alţii, mai puţin
mediatizaţi de Radio Europa Liberă, reuşesc să intre în
legătură cu ambasada Olandei la Bucureşti: ambasadorul
îşi asumă riscul şi transmite informaţii în Occident, prin
valiza diplomatică, ştiri ce vor fi difuzate în presa din
Europa occidentală.

La Washington, ca şi la Paris, Londra sau Bonn,
căderea Zidului Berlinului şi consecinţele sale se află în
centrul preocupărilor. Gorbaciov, ca şi Bush, urmăreşte
pas cu pas gesturile cancelarului Helmut Kohl, care se
pregăteşte să anunţe reunificarea Germaniei, fară a informa
Parisul! Vestea ajunge la Paris pe 28 noiembrie.
Franşois Mitterrand, potrivit memoriilor consilierului
său, Jacques Attali, exclamă: „Dar nu mi-a spus nimic!
Nimic! Nu voi uita asta! Gorbaciov va fi furios; nu va
tolera, este imposibil! Nici nu am nevoie să mă opun;
sovieticii o vor face în locul meu. Ei nu vor accepta
niciodată această Germanie Mare în faţa lor!“ La Washington,
paralel cu urmărirea reunificării Germaniei,
evoluţia Poloniei şi a Ungariei pare a reţine atenţia cu
prioritate: Franţa frânează şi nu doreşte ca aceste două
ţări să se desprindă prea repede din bloc. Ungaria semnase
deja, pe 23 septembrie 1988, un acord privind relaţiile
economice şi comerciale cu Comunitatea Economică
Europeană.

In 1989, Jacques Attali nota: „Primul act cu adevărat
distrugător pentru imperiul sovietic a avut loc la Budapesta“,
şi anume, deschiderea frontierei austro-ungare...
O frontieră deschisă în mai 1989, ceea ce permite cetăţenilor
veniţi din RDG şi din alte părţi să treacă în Vest.
Roland Dumas, ministru al Afacerilor Externe, face o
vizită la Budapesta, pe 16-17 noiembrie 1989, în numele
CEE, pentru a se informa asupra stării economiei
şi pentru a coordona programul de ajutor decis de G7 în
iulie la Paris.

Pe 18 noiembrie, Mitterrand primeşte la un dineu la
Palatul Elysee pe şefii de stat şi de guvern ai ţărilor din
CEE. întâlnirea începe cu această întrebare: trebuie să
ajutăm imediat Estul sau să aşteptăm ca procesul de
democratizare să fie mai mult angajat? Părerea preşedintelui
francez este că trebuie ajutate imediat Polonia
şi Ungaria, poate şi RDG. Cât despre atitudinea faţă de
Gorbaciov? Să nu fie destabilizat: Franşois Mitterrand
se teme cel mai mult de ceea ce el apreciază ca fiind
stângăciile din partea lui Bush. Linia de urmat este
clară, trebuie menţinută destinderea faţă de Gorbaciov,
susţinute Polonia şi Ungaria. Franţois Mitterand se va
afla la Kiev pe 6 decembrie pentru a-şi afirma susţinerea
faţă de Gorbaciov.



va urma