vineri, 3 aprilie 2015

Moartea Ceausestilor (7)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




Martie 1989: Activişti cu state vechi complotează împotriva lui Ceauşescu (II)


Brucan nu mai este printre noi ca să răspundă. Măgureanu
declară: „Momentul ’89, în România, nu a fost
spontan şi nu neg şi nu vreau să neg rolul pe care l-au
avut mulţimile, atunci când s-a declanşat. Preliminariile
acestor evenimente ne fac să ne gândim la rolul pe care
diverse persoane l-au jucat, printre care Brucan, în cursul
negocierilor purtate pentru instaurarea noului regim şi
asigurarea succesiunii. în sfârşit, Brucan, prin contactele
pe care le-a stabilit, s-a implicat în evenimente, dar nu
a făcut-o la iniţiativa sa personală. Atunci când s-a angajat
în aceste negocieri, avea deja un plan pus la punct
şi primise un mandat. Desigur, intenţia sa era de a se
pune în valoare datorită răsturnării lui Ceauşescu. Cu
sau fară demersurile lui, Ceauşescu ar fi căzut.“ Măgureanu
adaugă: „Cazul Brucan reprezintă - este o ipoteză -
o confirmare: serviciile secrete sovietice lucrau mână în
mână cu americanii/" (10) Această declaraţie este preţioasă;
ea clarifică a posteriori caracterul aiuritor al periplurilor
lui Brucan.

Povestirea lui Silviu Brucan, aşa cum a prezentat-o
în biografia sa, publicată la Bucureşti în 1998, ne conduce
pe această cale incredibilă. El evocă în primul rând
stabilirea contactelor cu Apostol, îndepărtat de către
Ceauşescu, agasat de cariera bătrânului militant începută
în 1930 şi de funcţiile sale în Comitetul Central şi în
Biroul Politic. Brucan îl întâlneşte pe Apostol la domiciliul
acestuia, la Bucureşti.

Pentru a bruia instalaţiile de ascultare, foarte probabil
existente în apartament, cei doi domni dau drumul la
radio şi ridică volumul. Sfârşesc prin a se pune de acord
asupra formei pe care trebuie să o aibă protestul înaintat
lui Ceauşescu, o scrisoare publică, ronţăind în acest timp
dulciurile oferite de soţia lui Apostol. Apostol organizează
apoi o întâlnire cu Alexandru Bârlădeanu, la domiciliul
acestuia, un Bârlădeanu terorizat şi în căutarea unui
alibi în cazul în care serviciile Securităţii i-ar surprinde.
Bârlădeanu este util pentru revendicările economice ale
mesajului ce trebuia adresat şefului statului: intrat de
tânăr în partid, încă student, îşi terminase studiile de
economie în URSS, unde rămăsese până la sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial. Arhitect al dezvoltării
economiei româneşti din anii 1960, nu mai suportă extravaganţele
dezastruoase pentru economie şi societate
ale regimului Ceauşescu. Până aici totul pare „normal":
în ţara lui Ceauşescu, foştii conducători ai partidului
sunt supravegheaţi de Securitate şi se ascund cum pot
mai bine.

După aceste prime contacte, Brucan s-ar fi „descurcat"
singur: face o vizită ambasadorilor Marii Britanii şi Statelor
Unite, la Bucureşti, apoi la Foreign Office, la Londra.
In mod ciudat, Brucan nu este arestat în timpul
acestor întâlniri; şi mai ciudat, Securitatea închide ochii.
Această toleranţă a Securităţii faţă de Brucan este cu
totul excepţională. Mai beneficiase o dată de ea când
reacţionase la revolta de la Braşov, printr-o admonestare
adresată Conducătorului.

Diplomaţii anglo-saxoni sunt puşi la curent cu proiectul
Scrisorii. Michael Parmley, în post la ambasada
Statelor Unite la Bucureşti, transmite textul provizoriu,
prin valiză diplomatică, la Washington. Ambasada Statelor
Unite este foarte interesată de aceste contacte cu
„disidenţii" în aceşti ani ai gorbaciovismului: deja în
1986, pe 9 noiembrie, Securitatea înregistrase la restaurantul
Minerva o întâlnire între un consilier american al
ambasadei şi Mihai Botez. Legătura dintre Washington
şi Botez se stabileşte atunci, cu doi ani înainte de plecarea
sa în Statele Unite, în 1988...

Epopeea discretă continuă. Brucan primeşte paşaport
(cetăţenii români nu dispuneau pe atunci de paşaport şi
trebuiau să-l ceară la fiecare călătorie sau misiune în
străinătate) şi hotărăşte să plece în iunie 1988; nu are
probleme la aeroport: doar revistele The Economist şi
The New York Review o f Books îi sunt confiscate! La
Washington, interlocutorii săi de la Departamentul de
Stat se arată entuziaşti. Scrisoarea va avea probabil efect,
dar nu trebuia în nici un caz să fie lansată din Statele
Unite. Era mai prudent să fie difuzată după întoarcerea
lui Brucan în România, dacă nu voia să se vadă obligat
să se exileze.

După lungi discuţii cu responsabili însărcinaţi cu
Europa de Est din Departamentul de Stat de la Washington,
Silviu Brucan îşi ia zborul spre Londra, în noiembrie
1988. In Marea Britanie, Brucan nu joacă rolul omului
din umbră: ţine conferinţe la Oxford, la Academia Militară
Regală, are întâlniri la Foreign Office, este primit de
consilierul lui Margaret Thatcher pentru Europa de Est.
Brucan declară: „Pot să afirm categoric că, atât la
Washington, cât şi la Londra, am primit asigurări încurajatoare
de sprijin pentru planurile noastre. Mai mult,
ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii la Bucureşti
au primit instrucţiuni să menţină un contact permanent
cu mine.“

In acest punct al mărturiilor lui Brucan, se pune din
nou problema incompetenţei sau, dimpotrivă, a manevrelor
subtile ale Securităţii şi ale lui Ceauşescu. Acesta
nu poate să nu fie informat despre demersurile lui Brucan.
El a vrut fară îndoială să joace totul pe o carte: să
spere că Brucan avea să rămână în străinătate - în acest
caz, propaganda regimului l-ar fi scos trădător de patrie -
sau, din contră, să mizeze pe patriotismul lui Brucan,
presupunând că acesta ar fi încercat să câştige bunăvoinţa
Washingtonului şi a viitoarei administraţii a lui Bush
tatăl: datorită lui Brucan, România probabil ar fi putut
continua să beneficieze de clauza naţiunii celei mai
favorizate, favorabilă schimburilor economice.

Este foarte dificil de tranşat şi de ajuns la o concluzie
asupra motivaţiilor puterii şi ale Securităţii. Pentru că
arhivele serviciilor române de informaţii, deschise în
2006, nu conţin nici o informaţie privind prezenţa şi demersurile
lui Brucan la Washington. Trebuie să deducem
din această lacună fie că serviciile de informaţii l-au
trădat pe Ceauşescu, „uitând“ să raporteze despre activităţile
lui Brucan, fie că aceste note informative au fost
scoase din arhive. Dar, în acest caz, cine ce a vrut să ascundă,
pentru a proteja pe cine? Misterul rămâne, deoarece
singurele documente disponibile despre activităţile
lui Brucan la Washington şi Londra sunt cu totul nesemnificative...

Incredibilul periplu reîncepe cu o nouă destinaţie:
Moscova. Urmărind mărturisirile lui Brucan însuşi, datând
din 1998, ai impresia că visezi sau citeşti un roman
poliţist: Silviu Brucan l-ar fi întâlnit pe Gorbaciov cu
binecuvântarea lui Bush tatăl şi a doamnei Thatcher! La
Moscova, veteranul ţine două conferinţe: una, despre
pluralismul democratic. Vorbeşte o oră, iar discuţiile durează
trei ore. După care, vechiul său prieten, Dobrînin,
fostul ambasador sovietic la Washington şi la ONU, îi
comunică faptul că Gorbaciov doreşte să-l întâlnească.

Brucan insistă mult asupra acestei întâlniri: o oră de
discuţii, faţă în faţă, şi trei subiecte majore abordate, şi
anume reforma politică din URSS, soarta viitoare a ţărilor
baltice şi răsturnarea lui Ceauşescu. „Gorbaciov
repetă continuu şi aproape mecanic: «Partidul trebuie să
rămână la locul său, altfel va fi un haos.» Mai mult, el a
ţinut să declare în mod ferm că nu se va amesteca în
treburile interne ale României, aşa cum nu s-a amestecat
nici în celelalte ţări sud-est europene. «Pentru mine, a
subliniat el, nonintervenţia este sfântă.»“ (11)

Totul pare limpede: Gorbaciov speră că Ceauşescu
va fi înlăturat, doreşte ca Partidul Comunist Român să
înfăptuiască acest lucru şi să-şi păstreze legitimitatea.
Pe scurt: să fie eliminat Ceauşescu şi să se menţină la
Bucureşti un regim comunist â la Gorbaciov.

Nu ar fi nimic neclar dacă relatările lui Brucan nu ar
oscila asupra acestei chestiuni a întrevederii cu liderul
sovietic, care, în ceea ce-1 priveşte, nu a confirmat niciodată
că l-ar fi întâlnit pe Silviu Brucan. întrebat despre
aceste distorsiuni, Michael Shafir răspunde cu precizie:
„Eram la curent cu deplasările lui Brucan la Washington,
Londra şi Moscova. Colegul meu, Vladimir Socor, îl
întâlnise pe Brucan (pe care îl cunoştea din copilărie) la
Viena, la întoarcerea acestuia în România. Şi eu l-am
întâlnit ulterior pe Brucan. îmi amintesc că Brucan ne-a
spus, mai târziu, lui Socor şi mie că o întâlnire cu Gorbaciov
la Moscova îi fusese refuzată şi că îl întâlnise pe
Iakovlev, [Aleksandr Iakovlev, consilier apropiat al lui
Gorbaciov, considerat ca fiind inspiratorul politicilor de
reformă în URSS]. Mai târziu, Brucan şi-a modificat
povestea, dar înclin să cred că prima versiune este cea
bună. El nu a schimbat niciodată fondul povestirii (dar
a modificat data) în privinţa promisiunilor făcute de
Moscova: ei doreau «succesul», dar spuseseră foarte
clar: nu vor interveni!”

Această declaraţie este capitală în ceea ce priveşte
poziţia şi nivelul de implicare a URSS în căderea iminentă
a lui Ceauşescu.

De la Moscova, Brucan merge la Viena. Şi acolo se
exprimă la Radio Europa Liberă, Vocea Americii şi
BBC... Nu e de mirare deci că serviciile de informaţii
româneşti se manifestă la frontieră, la întoarcerea sa la
Bucureşti, cu trenul! Câteva episoade palpitante pentru
a face povestea mai interesantă: în plină noapte, în aerul
îngheţat din noiembrie 1988, este scos din compartiment
şi închis într-o sală de aşteptare din gară. Este singur,
merge tot timpul de la un capăt la altul al sălii să se încălzească.
La ora opt dimineaţa, este eliberat iar familia
de la Bucureşti este prevenită că va sosi cu trenul următor!
Gafa, contratimp, înscenare? Cine a dat ordinul
să fie eliberat?

Pe 10 martie 1989, „Scrisoarea celor şase“ e lansată,
în acest moment, numai regimul reacţionează.
Silviu Brucan este convocat de serviciile de informaţii
şi este supus la cincizeci şi unu de interogatorii între
11 martie şi 7 mai 1989. Comeliu Mănescu este mutat
mânu militari de la domiciliul său, un apartament frumos
pe eleganta şosea Kiseleff, Grigore Răceanu şi
Gheorghe Apostol sunt şi ei interogaţi. Nu există indicii
ale vreunui interogatoriu luat lui Constantin Pârvulescu.
Se fac presiuni asupra lui Alexandru Bârlădeanu pentru
a se desolidariza de ceilalţi.

Brucan a făcut portretul ofiţerului, fost adjunct al
serviciului de contraspionaj, responsabil cu interogatoriile.
Personajul, Emil Rădulescu, fusese în misiune la Paris,
la ambasada română, ca agent de dezinformare, în perioada
în care Comeliu Mănescu era ambasador, între
1977 şi 1982: „Era un adevărat profesionist, un anchetator
care ştia să pună întrebări pertinente, bine pregătite. Se
comporta civilizat cel mai adesea, dar se lansa în tirade
brutale şi foarte puţin curtenitoare când ieşea de la o
întâlnire cu vreun superior care îl admonesta pentru că
nu reuşea să scoată de la mine declaraţiile şi confirmările
pe care acesta le solicita. Atunci devenea grobian şi mă
acuza că sunt agent al străinătăţii şi trădător... şi mă
ameninţa că-mi va rupe oasele.“

A reveni, după douăzeci de ani, asupra „Scrisorii celor
şase“, înseamnă a pătrunde în culisele opoziţiei faţă de
Ceauşescu din sânul partidului. Opoziţie agreată în Vest
şi la Moscova. înseamnă, de asemenea, a face cunoscute
luptele intestine, geloziile dintre actorii care, în timpul şi
în continuarea zilelor din decembrie, nu vor avea toţi
aceleaşi responsabilităţi şi nici aceeaşi vizibilitate.

In 1997, apare la Bucureşti o carte de interviuri cu
Alexandru Bârlădeanu semnată de Lavina Betea. Bârlădeanu
contestă cu putere spusele şi povestirile lui Brucan.
Da, Bârlădeanu era prieten cu Apostol şi discuta cu
el, plimbându-se prin Bucureşti, despre viitorul comunismului
în care continua să creadă... Dar Brucan s-a dus
la ambasada Statelor Unite: „Am hotărât cu Apostol -
era în primăvara lui 1988 - să nu mai continuăm cu
scrisoarea, pentru că nu erau destule semnături. Brucan
era al şaselea. Riscam să compromitem acţiunea, căci
până la congresul partidului mai era încă un an. Am intrat
în legătură cu Brucan, prin intermediul soţiei sale -
se pregătea să plece în străinătate -, ca să nu întreprindă
nimic. Dar, fară să spună nimic, Brucan s-a dus la ambasada
Statelor Unite, a vorbit despre Scrisoare şi, astfel,
ne-a trădat pe toţi.“ Bârlădeanu îşi aminteşte de
interogatoriul său la Securitate, a doua zi după lansarea
Scrisorii şi, după aproape zece ani de la evenimente, nu
uită să amintească faptul că generalul de securitate nu
prea părea mobilizat...

In fond, „Securitatea l-a trădat pe Ceauşescu", declară
el în încheiere. (12)


Note:

10. Ibidem, p. 47.

11. Silviu Brucan, O biografie între două revoluţii. De la
capitalism la socialism şi retur, ediţie îngrijită de Alexandru
Singer, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.

(12). Lavinia Betea, Alexandru Bârlădeanu, despre Dej,
Ceauşescu şi Iliescu. Convorbiri, Editura Evenimentul Românesc, Bucureşti, 1997.



va urma















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu