Operatiunea Omega (X)

Robert Ludlum

Joi – ora 3

Fassett regizase convingător locul aşa-zisei infracţiuni.
Atunci când Tanner ajunse acasă, camerele fuseseră „aranjate”, însă continua să domnească dezordinea. Fotoliile nu se aflau la locurile lor, covoarele erau deplasate, lămpile aveau alte poziţii; menajera încă nu făcuse ordine.
Ali îi relată cum o ajutase poliţia; chiar dacă bănuia ceva, nu făcu nici o aluzie.
Dar Alice McCall cunoscuse violenţa în copilărie. Apariţia poliţiştilor în casa ei nu era ceva neobişnuit. Se deprinsese să-şi tempereze reacţiile.
Pe de altă parte, soţul ei nu era deloc obişnuit cu rolul pe care trebuia să-l joace. A doua noapte la rând, somnul îi fu intermitent şi până la urmă imposibil. Se uită la cadranul ceasului cu radio. Deşi se apropia de ora trei dimineaţa, gândurile tot nu-i dădeau pace, iar ochii refuzau să se închidă.
Era inutil să mai stea în pat. Trebuia să se scoale, să se plimbe; poate să mănânce ceva, să citească ceva, să fumeze.
Să facă orice l-ar fi putut împiedica să se mai gândească.
El şi cu Ali băuseră câteva pahare de coniac înainte de culcare – Ali băuse chiar prea mult; dormea adânc atât din cauza alcoolului, cât şi a epuizării.
Tanner se dădu jos din pat şi coborî scările. Rătăci prin casă fără ţintă; mâncă un rest de pepene galben în bucătărie, citi nişte scrisori vechi în hol, frunzări nişte reviste în camera de zi. Până la urmă ieşi din casă şi se duse în garaj. Se mai simţea mirosul slab – acum şi mai slab – al gazului folosit împotriva soţiei şi copiilor lui. Se întoarse în camera de zi, lăsând lumina aprinsă în garaj.
Stinse ultima ţigară şi se uită înjur după alt pachet, mai mult ca să fie sigur că mai are decât fiindcă ar fi vrut să fumeze în clipa aceea. În camera de lucru era un cartuş întreg. În timp ce trăgea sertarul de la birou, un zgomot îl făcu să ridice privirea.
Era o bătaie în fereastra camerei de lucru şi fasciculul unei lanterne care descria cercuri mici lângă geam.
— Sunt Jenkins, domnule Tanner, spuse o voce înfundată. Vino la uşa din spate.
Uşurat, Tanner dădu din cap spre silueta întunecată de lângă fereastră.
— Zăvorul ăsta a fost fărâmat, zise încet Jenkins, în vreme ce Tanner deschidea uşa de la bucătărie. Nu ştim cum s-a întâmplat.
— Eu l-am sfărâmat. Ce cauţi aici?
— Mă asigur că n-o să se repete povestea de azi după-amiază. Suntem patru. Ne întrebam ce faci dumneata. Toate luminile de la parter sunt aprinse. Chiar şi în garaj. Care-i problema? Te-a sunat cineva?
— N-aţi fi ştiut dacă am primit vreun telefon? În timp ce intra pe uşă, Jenkins zâmbi.
— Aşa ar trebui, cred că ştii lucrul ăsta. Dar defecţiunile nu pot fi controlate.
— Ai dreptate. Vrei o ceaşcă de cafea?
— Numai dacă le faci şi celorlalţi trei. Nu-şi pot părăsi posturile.
— Sigur.
Tanner umplu ibricul cu apă fierbinte.
— Vă pot oferi cafea solubilă.
— Grozav. Mulţumesc.
Jenkins se aşeză la masa de bucătărie şi îşi mută tocul masiv al pistolului, lăsându-l să atârne lângă scaun. Se uită la Tanner cu atenţie, apoi îşi roti privirea prin cameră.
— Mă bucur că staţi în preajma casei. Vă sunt recunoscător, serios. Ştiu că asta-i meseria, totuşi...
— Nu e doar meseria. Suntem îngrijoraţi.
— Îmi face plăcere să aud asta. Ai soţie şi copii?
— Nu, domnule, n-am.
— Credeam că eşti căsătorit.
— Colegul meu e, McDermott..
— A, înţeleg... Lucrezi aici, ia să vedem, de vreo doi ani, nu?
— Cam aşa.
Tanner se întoarse de la maşina de gătit şi se iută la Jenkins.
— Eşti unul dintre ei?
— Poftim?
— Te-am întrebat dacă eşti unul dintre ei. Azi după-amiază ai rostit numele Omega. Asta înseamnă că eşti unul dintre oamenii lui Fassett.
— Am fost instruit ce să-ţi spun. L-am cunoscut pe domnul Fassett, desigur.
— Dar nu eşti un poliţist dintr-un orăşel, nu-i aşa? Jenkins nu mai avu timp să răspundă. De afară se auzi un strigăt. Cei doi bărbaţi din bucătărie mai auziseră sunetul ăla, Tanner în Franţa, Jenkins lângă Yalu River. Era ţipătul dinaintea morţii.
Jenkins se repezi la uşa bucătăriei şi ieşi în goană afară, cu Tanner după el. Alţi doi bărbaţi apărură din întuneric.
— E Ferguson! Ferguson!
Vorbiseră aspru, dar fără să ţipe. Jenkins ocoli piscina şi alergă spre pădurea aflată dincolo de proprietatea lui Tanner. Directorul de ştiri se împiedică, dar încercă să se ţină după el.
Trupul mutilat zăcea într-un desiş de bălării. Capul îi fusese retezat; ochii erau larg deschişi, de parcă pleoapele ar fi fost bătute în cuie.
— Întoarce-te, domnule Tanner! Stai deoparte! Nu te uita! Nu ridica vocea!
Jenkins îl luă pe directorul de ştiri pe după umeri, îndepărtându-l de cadavru. Ceilalţi doi bărbaţi intrară în fugă în pădure, cu pistoalele în mâini.
Tanner se lăsă moale la pământ, cuprins de o spaimă pe care n-o mai trăise niciodată.
— Ascultă-mă, şopti Jenkins, îngenunchind lângă bărbatul ce tremura. Nu trebuia să vezi cadavrul de-acolo. N-are nici o legătură cu dumneata. Există anumite reguli, anumite semne pe care le ştim cu toţii. Omul ăla a fost ucis pentru a-i atrage atenţia lui Fassett. Lui i se adresează mesajul ăsta.
Cadavrul fu înfăşurat într-o prelată, apoi cei doi oameni îl ridicară pentru a-l duce de-acolo. Se mişcau în linişte, eficient.
— Soţia dumitale doarme şi-acum, zise calm Fassett. Asta-i bine... Băiatul s-a sculat şi-a coborât la parter. McDermott i-a spus că faci cafea pentru noi.
Tanner era aşezat pe iarbă, la capătul îndepărtat al piscinei, încercând să priceapă ce se întâmplase în ultima oră. Fassett şi Jenkins stăteau în picioare în faţa lui.
— Pentru numele lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat?
Îi privea pe cei care transportau cadavrul, iar vorbele lui de-abia se auzeau. Fassett îngenunche lângă el.
— A fost atacat prin spate.
— Prin spate?
— De către cineva care cunoştea pădurea din spatele casei dumitale.
Fassett îl sfredeli cu privirea pe Tanner, iar directorul de ştiri înţelese acuzaţia nerostită.
— E greşeala mea, nu-i aşa?
— Posibil. Jenkins şi-a părăsit postul. El stătea alături. De ce-ai coborât la parter? De ce erau aprinse toate luminile?
— N-am putut să dorm. M-am dat jos din pat.
— Era lumină şi în garaj. De ce te-ai dus în garaj?
— Nu... nu ştiu. Cred că mă gândeam la după-amiaza trecută.
— Ai lăsat lumina aprinsă în garaj... Înţeleg că un om agitat se dă jos din pat, coboară la parter – fumează o ţigară, bea ceva. Dar nu înţeleg un om care se duce în garajul lui şi lasă lumina aprinsă... Voiai să te duci undeva, domnule Tanner?
— Să mă duc undeva?... Nu. Nu, sigur că nu. Unde să mă duc?
Fassett ridică ochii spre Jenkins, care privea chipul lui Tanner în lumina slabă ce venea dinspre casă.
— Eşti sigur?
— Doamne... Credeai că vreau să fug. Te-ai gândit că voiam s-o şterg şi-ai venit să mă opreşti!
— Vorbeşte mai încet, te rog. Fassett se ridică în picioare.
— Crezi că aş face asta? Ţi-a trecut măcar o clipă prin minte gândul mi-aş părăsi familia?
— Ai fi putut să-ţi iei familia cu dumneata, răspunse Jenkins.
— O, Doamne! Din cauza asta ai venit la fereastră. De asta ţi-ai părăsit... Tanner nu reuşi să-şi termine fraza. I se făcu rău şi se întrebă unde-ar fi putut să vomite. Ridică privirea spre cei doi oficiali. O, Doamne!
— E posibil ca asta să se fi întâmplat oricum. Fassett vorbea calm. Nu făcea... nu făcea parte din vreun plan iniţial. Dar trebuie să înţelegi. Ai avut un comportament anormal. Nu era firesc să faci tot ce-ai făcut. Trebuie să-ţi supraveghezi fiecare mişcare, orice faci sau spui. Să nu uiţi asta. Niciodată.
Tanner se ridică cu greutate în picioare.
— Ai de gând să continui în acelaşi fel? Trebuie să întrerupi acţiunea asta.
— S-o întrerup? Unul dintre oamenii mei tocmai a fost omorât. Dacă o întrerupem acum, eşti deja un om mort. Ca şi restul familiei dumitale.
Tanner văzu tristeţea din ochii agentului. Pe astfel de oameni nu-i contrazici. Ei spun adevărul.
— I-ai verificat pe ceilalţi?
— Da.
— Unde sunt?
— Familia Cardone e acasă. Tremayne a rămas la New York; soţia lui e aici.
— Dar Osterman?
— O să verific mai târziu. Ar fi bine să intri în casă. Am dublat patrulele.
— Nu le dubla. Ce ai cu familia Osterman? Nu sunt în California?
— Ştii bine că nu. I-ai sunat cu cartea de credit azi după-amiază la ora patru patruzeci şi şase.
— Atunci unde sunt?
Fassett se uită la directorul de ştiri şi răspunse simplu:
— E clar că au luat bilete de avion sub un nume fals. Ştiu că se află în zona New York-ului. O să-i găsim.
— Atunci ar putea fi Osterman.
— Ar putea. Du-te mai bine în casă. Şi nu-ţi face griji. Am adus o armată aici.
Tanner se uită spre pădurea unde fusese ucis omul lui Fassett. Preţ de o clipă, tot corpul i se cutremură. Faptul că asistase la o moarte atât de brutală îl îngrozea. Dădu din cap spre oamenii legii şi pomi spre casă, simţind doar un dezgust copleşitor.
— E adevărat ce-ai spus despre Tremayne? întrebă încet Jenkins. E în oraş?
— Da. A băut mult şi a luat o cameră la Biltmore.
— A verificat cineva camera aseară?
Fassett se întoarse dinspre silueta lui Tanner ce dispărea în casă. Se uită la Jenkins.
— Da, mai devreme. Omul nostru a raportat că s-a dus probabil pe şapte cărări – în camera lui puţin după miezul nopţii. I-am spus să se retragă şi să reia supravegherea lui Tremayne la ora şapte. Ce te preocupă?
— Nu ştiu încă sigur. O să fie mai clar după ce o să lămurim situaţia lui Cardone.
— E acasă.
— Presupunem că e acasă fiindcă n-am avut nici un motiv se găsim altă explicaţie.
— Ce vrei să spui?
— Familia Cardone a avut oaspeţi la cină. Trei cupluri. Au venit cu toţii încoace, într-o maşină cu număr de New York. Cei care-i supravegheau spuneau că au plecat în grabă la douăsprezece şi jumătate... Acum mă întreb dacă în maşina aia nu se afla cumva şi Cardone. Era întuneric. S-ar fi putut să fie.
— Hai să verificăm. Pe amândoi. La Biltmore n-o să fie o problemă. Pentru Cardone o să-l punem pe Da Vinci să mai dea un telefon.
Optsprezece minute mai târziu, cei doi oameni ai legii stăteau pe scaunele din faţă ale unui automobil, la câteva sute de metri de casa lui Tanner. Mesajul venit prin staţia radio se auzi clar.
— Avem informaţii, domnule Fassett. Telefonul lui Da Vinci n-a rezolvat nimic. Doamna Cardone spunea că soţul ei nu se simte bine; dormea în camera de oaspeţi şi nu voia să-l deranjeze. Apropo, ne-a închis telefonul în nas. La Biltmore s-a confirmat. Nu e nimeni în camera zece-douăzeci şi unu. Tremayne nici măcar n-a dormit acolo.
— Mulţumesc, New York, zise Laurence Fassett şi închise staţia radio. Privi spre Jenkins. Îţi poţi imagina un om precum Cardone refuzând să vorbească la telefon la ora patru treizeci dimineaţa? Cu Da Vinci?
— Nu e acolo.
— Nici Tremayne.

Joi – ora 6,40

Fassett îi spusese că putea să stea acasă joi. Nu că ar fi avut nevoie de permisiunea lui; nimic nu-l mai putea obliga să plece. Fassett îi mai zisese că urma să ia legătura cu el de dimineaţă. Avea să pună la punct planurile definitive pentru protecţia absolută a familiei lui Tanner.
Directorul de ştiri îmbrăcă o pereche de pantaloni kaki şi luă cu el la parter un tricou şi pantofii de tenis. Se uită la ceasul din bucătărie: era şapte fără douăzeci. Copiii aveau să mai doarmă încă cel puţin o oră şi jumătate. Ali, cu puţin noroc, ar fi dormit până la nouă şi jumătate sau zece.
Tanner se întreba câţi oameni se aflau afară. Fassett spusese că era o întreagă armată, însă la ce ar fi folosit o armată dacă Omega îl voia mort? La ce servise o armată oamenilor legii aflaţi în pădure la ora trei şi jumătate dimineaţa?
Erau prea multe posibilităţi. Prea multe ocazii. Acum, Fassett trebuia să înţeleagă acest lucru. Situaţia se deteriorase. Dacă ilogicul devenise real, dacă familiile Osterman, Cardone sau Tremayne chiar făceau parte din Omega, el nu putea să-i întâmpine în pragul uşii ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era absurd!
Se duse la uşa bucătăriei şi ieşi în linişte afară. Avea să se îndrepte spre pădure până când ar fi văzut pe cineva. Trebuia să ia legătura cu Fassett.
— Bună dimineaţa.
Era Jenkins, cu cearcăne întunecate sub ochi din cauza oboselii. Stătea pe pământ, imediat după liziera pădurii. Nu putea fi văzut din casă, nici dinspre piscină.
— Salut. N-ai de gând să dormi?
— O să fiu schimbat la opt. Nu contează. Dar dumneata? Eşti epuizat.
— Uite, vreau să-l văd pe Fassett. Trebuie să-l văd înainte să facă alte planuri.
Poliţistul îşi privi ceasul.
— Avea de gând să te sune după ce-i spuneam noi că te-ai sculat. Nu cred că se aştepta să te trezeşti aşa devreme. Totuşi, s-ar putea să fie bine. Aşteaptă puţin.
Jenkins făcu câţiva paşi în pădure şi se întoarse cu o staţie radio învelită într-o prelată.
— Haide! O să mergem cu maşina.
— De ce nu poate veni aici?
— Calmează-te. Nimeni nu se poate apropia de casa dumitale. Vino să-ţi arăt.
Jenkins luă staţia radio de curea şi-l conduse pe Tanner spre o cărare nou-creată în pădurea ce înconjura proprietatea lui. La fiecare zece sau cincisprezece metri se aflau oameni, îngenuncheaţi, aşezaţi sau culcaţi pe burtă, uitându-se către casă, nevăzuţi, dar controlând totul. Când Jenkins şi Tanner se apropiau de câte un om, erau scoase armele. Jenkins dădu staţia unui om de pe flancul estic.
— Cheamă-l pe Fassett. Spune-i că suntem în drum spre el, zise poliţistul.
— Asasinul de azi noapte l-a lichidat pe agent de teamă să nu fie recunoscut. O fracţiune din Omega ar fi fost identificată, iar aşa ceva era inacceptabil.
Fassett îşi sorbea cafeaua, privindu-l pe Tanner.
— A mai existat un fel de avertisment, însă asta nu te priveşte pe dumneata.
— A fost omorât la cincizeci de metri de casa mea, de familia mea! Totul mă priveşte!
— Foarte bine!... Încearcă să înţelegi. Am putea presupune că au fost transmise informaţiile asupra dumitale; nu uita, eşti doar Tanner jurnalistul, nimic altceva. Acum dau roată precum şoimii, prudenţi unul faţă de celălalt. Nici unul nu ştie dacă ceilalţi au complici... Ucigaşul – un tentacul din Omega – făcea o supraveghere pe cont propriu. A dat peste agent; n-avea altă soluţie decât să ucidă. Nu-l cunoştea, nu-l văzuse niciodată. Singurul lucru cert era faptul că, oricine l-ar fi postat acolo, şi-ar fi făcut griji dacă omul nu raporta. Cel care răspundea de acel om din pădure ar fi venit şi l-ar fi găsit. Ăsta a fost avertismentul – moartea lui.
— Nu poţi fi sigur de asta.
— Nu avem de-a face cu amatori. Ucigaşul ştia că trupul neînsufleţit urma să fie îndepărtat înainte de venirea zorilor. Ţi-am spus încă de la Washington că Omega e fanatică. Un trup decapitat, la cincizeci de metri de casa dumitale, e genul de eroare care aminteşte de o execuţie comisă de NKVD. Dacă Omega a comis crima. Dacă nu...
— De unde ştii că n-au lucrat împreună? Dacă familiile Osterman, Cardone sau Tremayne sunt implicate, puteau să fi plănuit întreaga acţiune.
— Imposibil. N-au mai luat legătura unii cu alţii de când a început hărţuirea. I-am transmis fiecăruia dintre ei poveşti contradictorii, presupuneri ilogice, jumătăţi de adevăr. Am trimis telegrame deviate prin Zürich şi am dat telefoane de la Lisabona. Mesajele au fost transmise de străini pe străzi lăturalnice. Toate cele trei cupluri sunt debusolate. Nici unul nu ştie ce fac ceilalţi.
Din fotoliul aflat lângă fereastra motelului, agentul numit Cole ridică ochii spre Fassett. Ştia că acesta din urmă nu putea fi absolut sigur de ultima sa afirmaţie. Pierduseră urma cuplului Osterman timp de aproape douăsprezece ore. În ce-i privea pe Tremayne şi Cardone, exista un interval, între trei şi trei treizeci, în care nu fuseseră supravegheaţi. Cu toate astea, îşi zise Cole, Fassett era îndreptăţit să facă acele afirmaţii.
- Unde-i familia Osterman? Spuneai azi-noapte – azi-dimineaţă – că nu ştiai nimic de ei.
— I-am găsit. La un hotel din New York. Din câte am aflat, e puţin probabil ca Osterman să se fi aflat în zonă azi-noapte.
— Dar nici de asta nu eşti sigur.
— Am spus că e puţin probabil.
— Şi eşti convins că trebuie să fi fost unul dintre ei?
— Aşa credem. Aproape sigur, ucigaşul e un bărbat. I-a trebuit... o forţă enormă... Cunoştea zona din jurul casei dumitale mai bine decât noi. Şi trebuie să ştii că ţi-am studiat proprietatea timp de mai multe săptămâni.
— Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, opreşte-i! Înfruntă-i! Nu-i poţi lăsa să continue!
— Pe care din ei? întrebă calm Fassett.
— Pe toţi! Un om a fost ucis! Fassett puse deoparte ceaşca de cafea.
— Dacă procedăm aşa cum sugerezi, ceea ce trebuie să admit că e tentant – nu uita, un om de-al meu a fost omorât – nu numai că pierdem orice şansă de a demasca Omega, dar ne asumăm şi un risc în privinţa dumitale şi a familiei dumitale, pe care nu-l pot justifica.
— Nu ne-am putea asuma riscuri mai mari, iar dumneata ştii asta.
— Nu eşti în pericol. Nu atâta vreme cât continui să te comporţi normal. Dacă intervenim acum, admitem implicit că week-end-ul e o capcană. Care nu putea fi întinsă fără concursul dumitale... În felul ăsta v-am semna certificatele de deces.
— Nu înţeleg.
— Atunci, crede-mă pe cuvânt, zise Fassett cu asprime. Omega trebuie să vină la noi. Nu există altă cale.
Tanner tăcu, privindu-l cu atenţie pe Fassett.
— Asta nu-i întru totul adevărat? Ceea ce spui e... e tardiv.
— Eşti foarte perspicace.
Fassett îşi luă ceaşca şi se duse la masa pe care se afla un termos cu cafea.
— Mai e doar o zi. Cel mult două. Până atunci, o parte din Omega va ceda. Nu avem nevoie decât de o singură trădare şi totul s-a terminat.
— Iar o încărcătură de dinamită în casa mea ne va trimite la dracu’.
— Nu se va întâmpla nimic de genul ăsta. Nu se vor comite acte de violenţă. Nu împotriva dumitale. Cu alte cuvinte, dumneata nu eşti important. Ai încetat să mai fii. Ei vor fi preocupaţi doar unul de celălalt.
— Dar treaba de ieri după-amiază?
— Am pus în circulaţie o versiune a poliţiei. A fost vorba despre un jaf. Mai curând bizar, însă totuşi un jaf. Exact cum crede soţia dumitale că s-a întâmplat, în felul în care gândeşte ea că s-au petrecut lucrurile. Nu trebuie să negi nimic.
— Vor afla că e o minciună. Aşa or s-o considere. Calm, Fassett ridică privirea de la termos.
— Atunci o să descoperim Omega, nu? O să aflăm care dintre ei e făptaşul.
— Şi eu ce-ar trebui să fac? Să pun mâna pe telefon şi să te chem? S-ar putea ca ei să aibă alte idei...
— O să auzim fiecare cuvânt rostit în casa dumitale, începând cu primul dumitale oaspete de mâine după-amiază. În dimineaţa asta, mai târziu, vor veni doi depanatori de televizoare ca să-ţi repare aparatele stricate în timpul jafului. În timp ce vor instala cablul de antenă, vor monta şi microfoane peste tot în casa dumitale. O dată cu primul sosit de mâine, vor fi activate.
— Vrei să spui că n-o să le activezi până atunci? Cole interveni.
— Nu, n-o să le activăm. Nu ne interesează intimitatea dumitale, ci doar siguranţa dumitale.
— Ar fi bine să te duci acasă, spuse Fassett. Jenkins o să te lase la capătul sudic al proprietăţii dumitale. N-ai putut să dormi şi ai ieşit să te plimbi.
Tanner pomi încet către uşă. Se opri şi se uită înapoi spre Fassett.
— E ca la Washington, nu? Nu-mi laşi nici o altă posibilitate.
Fassett îi întoarse spatele.
— Păstrăm legătura. În locul dumitale, m-aş destinde, m-aş duce la Club. Joacă tenis, înoată. Alungă-ţi gândurile negre! O să te simţi mai bine.
Tanner se uita la spatele lui Fassett, nevenindu-i să creadă. Era dat afară, la fel ca un funcţionar neînsemnat trimis la plimbare înainte de o întrunire politică importantă.
— Hai, zise Cole, ridicându-se, o să te conduc la maşină, în timp ce mergeau, adaugă: Ar trebui să ştii că moartea acelui om, azi-noapte, complică sarcina lui Fassett mai mult decât îţi poţi închipui. Moartea aia îl viza pe el. A fost un avertisment la adresa lui.
Directorul de ştiri se uită cu atenţie la Cole.
— Ce vrei să spui?
— Există anumite semne între vechii profesionişti, iar acesta e unul dintre ele. Acum, dumneata eşti lipsit de importanţă. Fassett e un tip strălucit. A pus nişte forţe în mişcare şi nimic nu le mai poate opri. Cei care au conceput Omega înţeleg ce s-a întâmplat. Şi încep să-şi dea seama că ar putea fi puşi în dificultate. Vor ca omul care controlează situaţia să ştie că se vor întoarce. Cândva. Un om decapitat înseamnă un masacru, domnule Tanner. I-au omorât soţia. Au rămas trei copii pe care trebuie să-i apere.
Tanner se simţi din nou copleşit de dezgust.
— În ce fel de lume trăiţi voi?
— În aceeaşi lume ca şi dumneata.



va urma