Cei trei cercetasi (7)

Jean de la Hire

Braţ de sânge(II)

Biletul lui Simpson

Pe când se urzea acest complot împotriva lor, cei doi cercetaşii, Raimondo şi Marius, conduşi de guvernator într-o frumoasa odaie cu două paturi, se dezbrăcară repede. Deoarece mâncaseră din belşug dimineaţa, înainte de a sosi la Mozambic, refuzară prânzul ce le oferea Sandrago, dar nu şi paturile. De atâtea zile şi nopţi nu se mai dezbrăcaseră. Dormiseră prin pădurea virgină şi pe nisip după cele trei zile petrecute în aeroplan deasupra marii. Ce voluptate pentru acei copii de cincisprezece ani să se culce în cearceafuri curate şi răcoroase şi să-şi poată întinde în voie corpul obosit.
— Ce păcat, zise Marius, când fură culcaţi, că nu e şi Jean Bart cu noi.
— Bietul Jean Bart! zise cu tristeţe Raimondo. Numai de nu l-ar fi ucis! Nu m-aş consola toată viaţa!
— Ştii, Jean Bart e jumătate normand şi jumătate genovez, zise Marius, care în calitatea lui de lombard, era mai optimist decât Raimondo.
— Vrei să zici că e şmecher şi curagios în acelaş timp?
— Da. Nu uita că despărţindu-se de noi ne-a strigat: „Voi găsi un pretext spre a-i conduce la locul unde e aeroplanul şi mă veţi elibera la întoarcere”. Ei bine! Sunt convins că avea o idee şi că ideea aceea era bună.
— Şi îl vom libera, declară Raimondo. Vom reuşi desigur, cu concursul domnului John Walters şi al prietenilor săi. Marius nu răspunse imediat. Se învârtea mereu în pat fericit ca simţea răcoarea cearceafului pe piele. 
Dar deodată zise brusc:
— Tu ai mare încredere în acel domn Walters?
La acele cuvinte, Raimondo tresări; şi ridicându-se în pat, privi cu gravitate pe camaradul său, apoi zise:
— Am avut şi eu exact acelaş gând. N-ai încredere? Nu e aşa?
— Da! şi Marius se ridică şi el.
— Ei bine! Nici eu. Nu de la început. Dar tot gândindu-mă, mi s-a părut prea mieros, prea amabil… Şi neîncrederea ta sporeşte pe a mea, căci de obicei tu eşti foarte încrezător.
— Da, dar de data asta e ciudat.
— Ai observat că nu se uită niciodată în ochi?
— N-am observat. De fapt, n-am observat nimic. E ceva instinctiv. Dar, dacă e aşa, ce vom face, Raimondo?
— Mă gândesc că trebuie să avem aerul, că nu bănuim nimic. Dar să fim cu băgare de seamă. Avem revolverele. Dacă suntem ameninţaţi, nu vom sta la gânduri să ne servim de ele. Dar pentru o simplă presupunere, pentru o simplă bănuială fără baza reală să refuzăm un concurs pe care l-am primit în primul moment cu atâta recunoştinţă.
Marius se culcase iarăşi. Nu răspunse numaidecât. Îl cuprindea somnul. Apoi bâlbâi cu glas somnoros:
— Ai dreptate. De altminteri, ce ar avea cu noi acest John Walters şi tovarăşii lui? Bani n-avem decât atât cât ne trebuie să cumpărăm benzina şi chiria cailor de transport, iar cu aeroplanul ce ar putea face? Nu sunt doar aviatori…. Desigur.
Ultimele fraze se sfârşiră într-un murmur.
Istovit de oboseală, Marius adormi brusc, cuprins de somnul adânc şi fără vise al unui copil de şaisprezece ani, mort de oboseala.
— Desigur! repetă Raimondo şi căzu şi el cu capul pe pernă, istovit de somn.
Cat timp ar fi dormit, dacă nu i-ar fi deşteptat? Poate până a doua zi de dimineaţă, deşi se culcaseră la amiază.
Dar la patru după amiază, doi oameni intrară în cameră, comandantul Sandrago şi John Walters.
— Cum dorm, observă cu duioşie „guvernatorul”.
— Bravii băieţi, zise John Walters. Dar, trebuie să-i sculăm şi atinse umărul lui Raimondo, care era mai aproape de el.
Raimondo deschise ochii şi se sculă brusc.
— Ce oră e, întrebă el, recunoscând pe „guvernator” şi pe Walters.
— E ora patru, dragă prietene. Soarele apune. Peste treizeci de minute va fi momentul potrivit pentru plecare. Benzina e gata, încărcată în bidoane pe spinarea a doi catâri voinici, care sunt mult mai potriviţi de cât caii pentru drumul ce avem să facem. Avem şi uleiul şi unsoare pentru motor. Toate astea au costat vreo două zeci de milreis1. Apoi mai e chiria catârilor şi a celor doi cai pentru d-voastră, pe care îi vom aduce noi înapoi la Mozambic, când veţi reîncepe din nou deasupra Oceanului, eroica voastră călătorie.
Pe când John Walters vorbea cu Raimondo, comandantul Sandrago trezise pe Marius.
— Îmbrăcaţi-vă, domnilor, le zise Sandrago în limba portugheza. Vă aşteptăm jos, ca să luăm împreună masa de adio.
John Walters tălmăci fraza, râzând şi ieşi cu dânsul.
Raimondo şi Marius se îmbrăcară repede în tăcere. Apoi Marius zise:
— E ciudat! Acum nu-mi pot închipui că acest îndatoritor, John Walters ar putea să ne joace vreo festă! Mi-aduc foarte bine aminte că am avut despre dânsul idei foarte urâte înainte de a dormi. Dar se vede că era din pricina oboselii, căci, zău, acum nu le mai am.
— Hm! exclamă Raimondo, neîncrezător. În orice caz, nu văd ce interes ar avea omul ăsta să ne înşele. Şi totuşi, nu ştiu de ce, dar nu mi-e simpatic, cu toată amabilitate a lui.
— Ah! Cât despre asta! Simpatic nu e. Dar, dacă ne ajută să scăpam pe Jean Bart şi să reîncepem eroicul nostru voiaj cum zice el…. Ei bine! Îl vom îmbrăţişa din toată inima pe acest scump domn John Walters!
După cinci minute coborau îmbrăcaţi cu hainele lor de cercetaşii care în timpul somnului lor, comandantul pusese să le cureţe şi să le calce.
După ce mâncară în grabă, dar destul de substanţial, ieşiră în curte, unde aşteptau doi catâri şi şase cai. John Walters prezenta pe cei doi tineri camarazilor săi, care erau pe cai.
— Colmar, Davids şi Simpson, zise el simplu, arătându-i pe rând.
Raimondo şi Marius strânseră mâna comandantului, mulţumind cu efuziune şi gravitate. Apoi se urcară pe cai.
— Buena fortuna! Buena fortuna! le strigă amabilul, dar puţin prevăzătorul funcţionar portughez. Şi ieşiră în trapul cailor din Mozambic.
John Walters, Marius şi Raimondo precedau pe Colmar, Davids şi Simpson, care erau urmaţi de doi catâri încărcaţi cu benzina şi celelalte lucruri de care aveau nevoie. Până la orele şapte merseră fără să se oprească, pe un drum rău, care, la patru chilometri de Mozambic se depărta de ţărmul mării şi pătrundea în pădure.
— Plaja face curbe foarte mari, explicase John Walters. O vom regăsi mâine dimineaţă şi vom merge de-a lungul ei până la locul unde aţi lăsat aeroplanul. Da, pentru la noapte e mai bine să luăm drumul ăsta, care taie drept şi ne va duce la nişte barăci făcute de coloniştii portughezi, vânători de elefanţi. Ne vom odihni câteva ore. Apoi, vom porni din nou şi o vom lua de-a lungul plajei.
— Cunoaşteţi ţinutul? întrebă Raimondo.
— Pană la barăci, da! răspunse John Walters. Dar de acolo înainte, nu… În orice caz, e preferabil s-o luăm pe ţărmul marii, caci nu riscăm să ne pierdem.
Când se înnoptă, lăsară cai să răsufle un sfert de oră. Apoi, iarăşi în trap porniră înainte pe drumul acela ce se făcea tot mai prost. Încetul cu încetul deveni o simplă potecă pe care porniră unul după altul.
Din când în când în când se auzea, în depărtare, strigătul unui elefant, sau, mai aproape, miorlăitul vreunui jaguar sau mugetul unui leu pornit după pradă.
Dar, partea aceea a pădurii, care era relativ destul de frecventata de portughezii din Mozambic, era desigur suspectă fiarelor sălbatice, căci călăreţii nu avură nici o întâlnire neplăcută.
În clipa în care Marius, care-şi păstrase ceasul cu cadran luminos, anunţă că mai erau zece minute până la miezul nopţii, John Walter, care mergea în fruntea lor, zise simplu:
— Sosim chiar acum!
După doua minute îşi oprea calul în marginea unui lac al cărui aspect sinistru impresiona extraordinar pe cei doi cercetaşii.
La licărirea palidă a stelelor se vedea un spaţiu rotund acoperit cu un pământ negricios şi ars de soare în mijlocul căruia se distingea un soi de baracă de scânduri negre, care părea turtita de pământ şi în jur arborii imenşi ai pădurii virgine, atât de înalţi, încât făceau impresia că sufocă.
Şi aceasta impresie lugubră trezi în ei teama de un pericol nedesluşit de care ar fi fost ameninţaţi. Fără voie amândoi ridicară ochii spre John Walters. Şi văzură, o clipă, ochii strălucitori ai acelui om, ţintiţi asupra lor, de data asta bine deschişi şi cu o expresie de bucurie feroce. Dar nu fu decât un fulger. În clipa următoare nu-l mai văzură de cât din profil şi John Walters spuse:
— Ei bine, vom poposi aici. Vom lega caii împrejur. Şi cum pe vremea asta nu sunt pe aici vânători de elefanţi, vom putea dormi liniştiţi până dimineaţa. Se întoarse apoi spre cei doi băieţi şi fără să ridice ochii le spuse cu glasul său mieros:
— Camarazii mei, Colmar, Davids şi Simpson, care s-au odihnit înainte de a fi pregătit această expediţie, vor veghea la noapte. Pe când vor aprinde focurile şi le vor întreţine pe când noi vom dormi. Şi noaptea viitoare, vom veghea la rândul nostru. Sper, de altminteri, că poimâine, vom ajunge ţinta noastră.
Între timp ceilalţi trei se coborâseră de pe cai şi trăgând catarii şi caii de căpăstru înaintau spre baracă. Şi deodată, pe când ultimul dintre acei oameni trecea pe lângă el, Raimondo Balsan, simţi că i se strecură repede ceva în mâna stângă, pe care o ţinea de-a lungul coapsei. Tresari şi strânse obiectul. Înţelese, pipăind-o, că era o bucată de hârtie şi din clipa aceea nu mai avu alt gând şi altă dorinţă de cât să citească ce era de oarece era sigur că trebuia să fi fost un bilet. Dar, cum să facă? Licărirea stelelor nu ajungea. Marius avea în buzunar lampa electrică; dar cum să se servească de ea, fără a atrage atenţia celorlalţi?
John Walters se dase jos de pe cal. Cei doi cercetaşi îl imitară. Şi deodată, cu un ton pe care se silea să-l facă natural şi calm, cu toată violenţa emoţiei ce simţea, Raimondo zise lui Marius:
— Da-mi lampa ta electrică, sunt curios să văd interiorul acestei barace.
— Foarte bine, zise John Walters, fără să bănuiască ceva. Uitaţi-vă dacă nu cumva serveşte de adăpost vreunei fiare, caci uşa trebuie să fie deschisă. Şi nu uitaţi să ţineţi gata revolverul. Cei doi cercetaşi lăsară caii în grija lui John Walters şi a tovarăşilor acestuia şi, scoţând revolverele, intrară în coliba.
— Iute, zise Raimondo lui Marius, aprinde lampa şi luminează-mă. 
Apoi adăogă încet:
— Ia seama! Simpson mi-a dat un bilet.
— Ei, la naiba murmură Marius, care avea obiceiul să-şi exprime sentimentele sub forma unor exclamaţii pitoreşti, dar în fond, inocente.
— Să ne facem că inspectăm coliba, întorcând spatele spre uşa, şopti Raimondo, dar aruncă toată lumina asupra mâinilor mele, ca să pot citi pe când umblu.
Aşa şi făcură. Şi desfăcând biletul, Raimondo văzu câteva cuvinte scrise cu creionul, într-o italienească fantastică, cu o ortografie extraordinară, dar scrisă clar, deşi fără nici o punctuaţie. Şi citi dintr-o ochire, cele ce urmează:
„Dacă ţineţi la viaţă, nu dormiţi şi ţineţi în mână revolverele. John Walters e banditul Braţ de Sânge. Şi eu sunt condamnat şi voi fugi la noapte. Eu nu ştiu italieneşte şi am pus pe un prieten din Mozambic să-mi scrie acest bilet”.
La lumina lămpii electrice, Marius văzu chipul lui Raimondo, pălind.
— Ce e? întrebă el îngrijorat.
Cu un gest brusc, Raimondo vârî biletul în buzunar şi repeta în şoaptă cele scrise într-însul.
Marius nu-şi putu opri o exclamaţie. Amândoi se priviră lung. Dar în clipa aceea auziră un zgomot de voci, venind de afara şi văzură la lumina palidă a stelelor pe Colmar şi Simpson care se certau cu violenţă.
Davids la doi paşi aprindea focul, fără se sinchisească de ei. Iar John Walters cu căpăstrul în mână, murmura în italieneşte:
— Ei, la dracu, n-o să sfârşească odată?
Nu vedea pe cei doi cercetaşi, cu revolverele în mână. Şi cearta deveni din ce în ce mai violentă. Raimondo şi Marius nu înţelegeau nici cauza, nici scopul, deoarece cei doi se certau în limba portugheză.
Marius văzu o lamă lucind în mâna lui Colmar. Se repezi ţipând, dar era prea târziu. Mâna germanului, ridicându-se cu repeziciunea fulgerului, împlântă lama până în plasele în gâtul lui Simpson.
Nenorocitul bătu aerul cu braţele şi căzu greoi pe spate, pe când Colmar îşi trăgea cuţitul din rana din care ţâşnea un val de sânge.
Marius ramase împietrit. Şi abia atunci John Walters se duse la Colmar şi gesticulând cu violenţă îi vorbi pe un ton ridicat.
Cei doi băieţi îngenuncheaseră lângă corpul lui Simpson, dar văzură imediat ca era mort. Avură atunci amândoi acelaş gând.
— E un asasinat premeditat, murmură Raimondo. Să ne sculam şi să luăm seama.
Dar John Walters care venea spre ei le zise cu o voce în care se citea bine ipocrizia:
— E mort, nu-i aşa?
— Da, zise Raimondo tremurând de indignare şi de furie. 
John Walters ridică din umeri şi cu o compătimire perfect simulata, dar nu mai înşelă pe cei doi tineri zise:
— Bietul băiat! Nu se înţelegeau niciodată el şi Colmar. Asta, trebuia să se întâmple odată şi odată. Simpson, cu un moment mai înainte îl insultase mai grav ca de-obicei. Colmar, care e violent, nu s-a putut abţine şi…. Ah, dragii mei prieteni, tovarăşii mei s-au cam sălbăticit în ţara asta…
Raimondo şi Marius ar fi vrut să-i strige în faţă toată indignarea lor şi se gândeau că acum ar fi fost momentul să îndrepte armele asupra celor trei mişei, care asasinaseră pe Simson. Dar, doi tineri de şaisprezece ani, care părăsiseră doar de câteva zile viaţa de familie, n-au pentru omucidere – fie ea chiar necesară – decizia rapidă, energia oamenilor înăspriţi de primejdie şi aventuri.
Uciseseră, ce e drept, doi sălbateci, dar atunci se apărau, pe când acum, să ucidă cu sânge rece pe acei trei oameni nemişcaţi… desi presimţeau că erau inamicii lor cei mai înverşunaţi, totuşi nu se puteau hotărî s-o facă.
În timpul acesta Walters vorbea foarte însufleţit cu Colmar şi când tăcu acesta bătu pe umeri pe Davids, care se ridică de jos. Amândoi ridicară cadavrul lui Simpson şi îl transportară în noapte, spre drumul pe care veniseră.
John Walters, apropiindu-se de cei doi cercetaşi, le zise liniştit, ca şi când n-ar fi observat aerul lor ameninţător:
— Sper că nu veţi păstra o impresie urâtă despre această dramă. Simpson, era prefăcut şi rău. El ar fi omorât într-o zi pe Colmar, dacă acesta nu i-ar fi luat înainte. Aici nu există legi. Fiecare se apără şi-şi face singur dreptate.
— Nu importă! răspunse Raimondo. De vreme ce ştiai, era de datoria dumitale să împiedici această crimă.
— Nu mă gândeam că se va petrece chiar în momentul acesta. Dar, hai mai bine să schimbăm vorba, vreţi?
Şi schimbând tonul, întrebă, zâmbind:
— N-aţi văzut nimic suspect în colibă, nu-i aşa?
— Nu! zise Marius.
— Atunci duceţi-vă şi vă odihniţi. Voi veghea eu şi cu camarazii mei.
— Aveţi dreptate, zise Raimondo. Vino, Marius şi ca şi cum ar fi vrut să-i arate lui Walters că drama era uitată, puse revolverul la brâu. Marius îl imită şi amândoi intrară în baracă, închizând uşa după ei.



VA URMA