luni, 13 aprilie 2015

Epurarea (9)


Victor Suvorov






DESPRE CERVONEŢI ŞI CAVALERIŞTI


Oamenii încetează să lupte imediat ce sînt forţaţi să lupte din necesitate; şi imediat ce încep să lupte, sînt impulsionaţi de ambiţie.
Niccolo Machiavelli, Cugetări despre prima decadă a lui Titus Livius

Versiunea oficială spune că Stalin s-a orientat asupra cavaleriştilor, iar Tuhacevski i-a susţinut pe reprezentanţii armelor tehnice : tanchişti, artilerişti, aviatori.
Nu este deloc aşa. Tuhacevski s-a bazat şi el pe cavale­rişti. Numai că pe alţi cavalerişti.

Războiul civil a fost un război de manevră, iar principala forţă de şoc şi de manevră era cavaleria. Existau doar spaţii enorme, fără un front compact, şi chiar dacă era front, acesta putea fi aproape întotdeauna ocolit şi se putea lovi în spatele lui - ceea ce şi făceau escadroanele, regimentele, brigăzile, diviziile, corpurile de armată şi armatele de cavalerie. Oricît de mare ar fi fost dorinţa, infanteria nu putea fi prima în oraşele şi localităţile ocupate. Dar şi la retragere, de exemplu din Varşovia, o divizie de cavalerie îşi poate lua mai lesne picioarele la spinare decît o divizie de infanterie. Comandantul de infanterie îşi pierde oamenii prin păduri şi mlaştini, îşi lasă tunurile şi mitralierele în împrejurimi, pe cînd cavaleristul încalecă pe un cal voinic şi îşi conduce divizia cum trebuie. De aceea, cînd se dădeau ordine şi medalii, cavaleriştii erau primii - lor li se dădeau cele mai multe.

O consecinţă firească a războiului de manevră a fost faptul că toţi comandanţii de cavalerie aveau posibilităţi mai mari să se evidenţieze. De aceea, după războiul civil, ei au ocupat posturile cele mai înalte în Armata Roşie a Muncitorilor şi Ţăranilor. La fel ca tanchiştii după al doilea război mondial.

Însă cavaleria roşie, ca şi alte formaţiuni, era neomogenă. Aşa se întîmplă pretutindeni şi întotdeauna în interiorul oricărei mişcări sînt grupuri adverse : bolşevici şi menşevici, SS şi trupe de asalt, stalinişti şi troţkişti.

În cursul războiului civil au apărut trei puternice supra-unităţi de cavalerie : armata 1 cavalerie, armata 2 cavalerie, cervoneţii din căzăcime.

Corespunzător, s-au format trei grupări de comandanţi de cavalerie - dacă vreţi, le putem numi mafii de cavalerie. Putem găsi şi altă denumire, dar esenţa rămîne. Ea constă în faptul că au existat trei grupări de comandanţi care au împărţit oamenii în ai lor şi ceilalţi, în toate cele trei grupări s-a petrecut acelaşi lucru: lupta pentru putere în interiorul grupului şi, în acelaşi timp, lupta fiecărei grupări împotriva celorlalte două. Prin eforturi comune, ceilalţi au scos din joc gruparea armatei 2 cavalerie, liderii acesteia fiind decla­raţi duşmani ai poporului şi lichidaţi.

Au rămas două clanuri: cavaleriştii din armata l şi cervoneţii.

Unii dintre comandanţii din armata 2 cavalerie, după destrămarea grupării lor, s-au „primenit", şi-au schimbat  steagurile şi au aderat la cavaleriştii armatei l sau la cervoneţi. Exemplu: unul dintre foştii comandanţi ai armatei 2 cavalerie, Oka Gorodovikov, îşi amintea că şi-a început cariera în brigada de pedeapsă a armatei  1  cavalerie. Gorodovikov se declara cavalerist „de-a întîia", dar n-a pomenit niciodată despre serviciul său în armata 2 cavalerie.

S-a întîmplat că în timpul războiului civil, tovarăşul Stalin s-a aflat acolo unde a acţionat armata 1 cavalerie. Stalin a cunoscut conducerea armatei l cavalerie încă înainte de formarea ei. A luptat împreună cu Budionnîi înJjJUi. la Ţariţîn, viitoruTlStalingrad, iar pe Voroşilov îl cunoştea încFTnainte de Revoluţia din octombrie. Oamenii din armata 1 cavalerie nu erau numai cunoscuţi de Stalin, ci, în majoritatea lor, erau aleşi, reţinuţi şi avansaţi de el. Armata 1 cavalerie răspundea tovarăşului Stalin cu aceeaşi iubire. În 1922, Stalin a ocupat un post cu o denumire ciudată: secretar general. Nu prezident, nici preşedinte, ci secretar. Ce-i drept, tovarăşul Lenin a înţeles repede că „făcîndu-l secretar general, tovarăşul Stalin a concentrat în mîinile sale o putere fără margini". Puterea aceasta avea şi ea un nume ciudat: Ucimspred-Sectia de evidenţă şi  repartizare a cadrelor de conducere. Tovarăşul Stalin a învă­ţat un lucru : cadrele hotărăsc totul –şi s-a ocupat de ceea ce la noi se numeşte „selecţia şi amplasarea cadrelor". S-a întîmplat că foarte curînd, veteranii armatei 1 cavalerie, preferată de Stalin, au ocupat trepte superioare ale puterii militare… Se ţineau grămăjoară şi nu le permiteau altora accesul la treptele de sus. Puterea grupării armatei l cava­lerie poate fi apreciată după drumul parcurs de discipolii acesteia. Din rîndurile ei au ieşit mareşalii Uniunii Sovietice K.E. Voroşilov, S.M. Budionnîi, S.K. Timoşenko, generalii de armată I.R. Apanasenko, A.V. Hrulev şi mulţi alţii. Ministrul Apărării şi mareşalul Uniunii Sovietice A. A. Greciko face parte din aceeaşi armată. A fost ministru al Apărării pînă în 1976. Astfel de la mijlocul anilor '20 pînă la mijlocul anilor '70, acest clan a avut o mare putere în armată.

Cervoneţii aveau şi ei un corp de comandă puternic. Din rîndurile lor au ieşit: mareşalul Uniunii Sovietice P.K. Koşevoi, mareşalul trupelor blindate P.S. Rîbalko, mare­şalul trupelor de transmisiuni I.T. Peresîpkin, mareşalul de aviaţie S.A. Hudiakov, generalul de armată A.V. Gorbatov, general-colonel F.F. Jmacenko şi mulţi alţii. Însă trebuie reţinut: acestea sînt vlăstarele tinere. Liderii cervoneţilor au fost lichidaţi. Au rămas cei care deţineau posturi inferioare şi care s-au supus umil iureşului celor din armata 1 cavalerie.

Gruparea armatei 1 cavalerie a învins. Acum este clar acest lucru. Dar atunci, în anii '20 şi '30, era greu să prevezi rezultatul. Lupta a avut loc, iar cavaleriştii din armata 1 i-au înlăturat pe toţi ceilalţi - lucru care nu a plăcut cervoneţilor.

Acolo unde luptau cazacii cervoneţi era şi tovarăşul Troţki. Şi Tuhacevski. Şi lakir. În majoritatea lor, liderii cervoneţilor erau aleşi, susţinuţi şi repartizaţi de tovarăşul Troţki.

Lupta comandanţilor din cele două grupări de cavalerie se purta pe multe direcţii. Printre altele, era bătălia pe frontul ideologic. Veteranii armatei 1 cavalerie demonstrau că ei au învins în toate bătăliile. Cazacii cervoneţi aveau altă părere în această privinţă.

Cavaleriştii considerau că toate biruinţele de pe fronturile războiului civil le-a organizat şi inspirat cel mai înţelept dintre toţi conducătorii, tovarăşul Stalin. Cervoneţii aveau îndoieli. Bătăliile acestea nu au fost pentru glorie, ci pentru putere.

Obţinînd puterea, cavaleriştii considerau că e timpul să se liniştească şi să se ocupe de problemele interne ale ţării -însă cervoneţii nemulţumiţi ardeau de dorinţa de a intra în lupta pentru recompense şi funcţii : Revoluţia nu s-a terminat ! Înainte !

O paralelă istorică: în februarie 1933, în Germania a biruit revoluţia socialistă. La putere a venit partidul clasei muncitoare, în frunte cu Adolf Hitler. Cu toate acestea, în rîndurile proletariatului german nu era unitate. Revoluţia nu putea da tuturor liderilor ei posturi superioare în stat. Întot­deauna sînt mai mulţi revoluţionari victorioşi decît fotolii ministeriale, aşa încît orice revoluţie dă naştere la revoluţionari lezaţi.

Acei lideri ai clasei muncitoare germane care au primit funcţii înalte în stat considerau că revoluţia s-a încheiat, în fruntea lor se afla chiar Hitler. Însă cei lezaţi declarau că ţelurile revoluţiei nu sînt încă atinse, că revoluţia trebuie să evolueze, să continue sau chiar să se facă o a doua revoluţie. Liderul celor nemulţumiţi era Ernst Rohm.

În iunie 1933, Rohm a publicat în paginile unui ziar muncitoresc un articol despre necesitatea înfăptuirii unei a doua revoluţii.

Hitler i-a răspuns imediat. Pe 1-3 iulie 1933 a avut loc consfătuirea conducerii superioare a SA şi SS, la care Hitler a declarat categoric că revoluţia socialistă în Germania s-a încheiat. Pe 6 iunie 1933, la Berlin, Hitler a declarat din nou că revoluţia socialistă s-a încheiat şi că „trebuie să îndreptăm torentul liber al revoluţiei în albia durabilă a evoluţiei". Dar Rohm se încăpăţînează. Iar după el şi masele de revoluţionari. Nimeni nu vrea să rămînă acolo unde este, fiecare speră să avanseze, de aceea majorităţii revoluţio­narilor îi place lozinca evoluţiei şi continuării revoluţiei.

Hitler a trebuit să înfrîneze această masă de revoluţionari nemulţumiţi, care ardeau de dorinţa puterii... Învolburarea revoluţionară trebuia să se liniştească. Hitler trebuia să lichideze căpeteniile nemulţumite, căci dacă acestea ar fi biruit, s-ar fi găsit alţi ultragiaţi care să ceară continuarea revoluţiei. Cineva trebuia să pună capăt acestui proces.

Acelaşi lucru s-a petrecut şi în Ţara Sovietelor. Nu puteau fi satisfăcute necesităţile oamenilor. Imediat ce erau satisfăcuţi unii, apăreau alţii. Revoluţia s-a încheiat, iar mulţimile de participanţi nu erau mulţumite de situaţia lor. La sfîrşitul războiului civil, cineva a ajuns în funcţia de comandant de divizie, dar ar fi vrut să fie comandant de corp de armată. Altcineva a încheiat războiul fiind comandant de corp de armată - dar ar fi vrut mai mult... Altul a terminat fiind comisar al poporului pe problemele flotei şi militare... Dar o asemenea poziţie nu-l satisfăcea deloc. Numele său: Lev Troţki. El a declarat că revoluţia trebuie să continue, că revoluţia trebuie să fie permanentă. Şi toţi cei pe care i-a avansat Troţki, de la Tuhacevski la Primakov şi mai jos, au susţinut cu entuziasm această lozincă.
Unul dintre ideologii cervoneţilor din căzăcime, Ilia Dubinski, a scris o mulţime de cărţi despre aceştia: Luptătorii de fier, Blindajul sovietelor, Raidurile cavaleriei, Cotitura şi altele. Între cărţile sale se află şi una cu titlul India răzvrătită. Cazacii troţkişti n-au răbdat să nu sară în luptă pentru India asuprită. N-aveau destule probleme. Tot voiau ba să ajute, ba să elibereze pe cineva. Ideile comandanţilor Cervoneţilor coincideau cu ideile lui Troţki. Pînă în ultimele detalii. Acelaşi lucru l-a propus şi Troţki: să se formeze un corp de armată de cavalerie care să fie trimis în ajutorul fraţilor indieni răsculaţi. Iar tovarăşul Tuhacevski a fost de acord. Şi lakir.

Nu vom înţelege cauza lui Tuhacevski dacă uităm că Tuhacevski a fost înaintat de Lenin şi Troţki. Ca toţi troţkiştii în general şi cervoneţii în special, Tuhacevski se considera nedreptăţit, neavansat cît trebuie, în lupta pentru putere, Tuhacevski a mizat pe ultragiaţi...

Odată şi odată Stalin trebuia să facă cu ultragiaţii ceea ce a făcut Hitler cu Rohm şi cu discipolii săi ultrarevoluţionari.

Să facem cunoştinţă cu cîţiva dintre cazacii cervoneţi.

Vitali Primakov. S-a născut în 1897 într-o familie avută. În 1915, gimnazistul Primakov a ajuns la vîrsta de recrutare, dar nu a vrut să meargă la război. A găsit o metodă originală de a se sustrage: a început să răspîndească manifeste anti-militariste. Acest strateg este pacifist, ca şi Dîbenko. Pentru asemenea lucruri, pe vremea lui Stalin ar fi fost spinzurat. Însă criminalul regim ţarist s-a mulţumit să-l exileze pe gimnazistul Primakov în Siberia. După căderea monarhiei, Primakov se întoarce cu aureola luptătorului şi revolu­ţionarului. În octombrie 1917, a comandant unul dintre detaşamentele Gărzii roşii, care a luat cu asalt Palatul de iarnă. În ianuarie 1918, Primakov a format un regiment de cervoneţi din căzăcime şi a ajuns în fruntea acestuia. Acum nu mai era pacifist. Regimentul de cervoneţi s-a transformat într-o brigadă, apoi într-o divizie, după aceea în corp de armată. Primakov a comandat succesiv regimentul, brigada, divizia, corpul l cavalerie al cervoneţilor. Krasnaia zvezda (l octombrie 1988) informează: „Era sever cînd se impu­nea, necruţător". Din această propoziţie rezultă că atunci cînd nu era necesar, tot necruţător era: „A fost judecat de VŢIK22 pentru împuşcarea arbitrară a bandiţilor", însă ca să ajungi să te judece VŢIK-ul pentru asemenea mărunţişuri, înseamnă că ai arătat multă pasiune în această trebuşoară. Primakov a arătat. Dar puterea l-a iertat pe Primakov pentru execuţiile samavolnice,

În 1922, a avut loc Conferinţa de la Geneva. Rusia Sovietică ajunsese într-o situaţie foarte proastă: revoluţia mondială eşuase, ţara era în ruine – trebuia să se stabilească, cum se exprima tovarăşul Lenin, o „convieţuire paşnică" cu burjuii. Lenin considera că e posibil să meargă el însuşi la Geneva, cu mîna întinsă, să ceară bani de la burjui. La acestea cazacii cervoneţi ai lui Primakov au răspuns printr-o telegramă: „Tovarăşul Lenin poate merge la Geneva, însă numai după ce va intra acolo Armata Roşie".

După războiul civil, Primakov a ocupat o serie de pos­turi de comandă şi diplomatice, a fost comandant de corp de armată, ataşat militar în Afghanistan şi Japonia, în 1930, întorcîndu-se din mari depărtări, a publicat cartea Afghanistanul în flăcări. Ideea: situaţia este explozivă, amînarea ar face-o să se stingă, este necesar un ajutor internaţional acordat fraţilor de clasă. Se impune urgent să se ducă acolo un contingent limitat, altminteri vom fi atacaţi. - "Primakov considera că foamea şi moartea a milioane de ţărani ucraineni este o născocire a duşmanilor de clasă. La informaţia privind foametea a răspuns cu un ciclu de versuri:
„Iar acum pe tot cuprinsul
Munca liberă-nfloreşte
în nemărginite stepe,
Omul muncitor trăieşte
Cîntă liber şi munceşte...".

Şi poezia continuă în acelaşi spirit: se trăieşte mai bine, se trăieşte mai vesel. În afară de versuri, Primakov a scris şi amintiri. Motivul principal: Războiul civil l-au cîştigat cazacii cervoneţi şi tovarăşul Primakov, comandantul şi genialul lor strateg. Primakov n-a scris lucrări de strategie şi tactică.

În 1935, komkor Primakov este numit în funcţia de locţiitor al comandantului Regiunii militare Leningrad. A considerat acest fapt nedrept. În semn de protest, nu purta trei romburi cu care fusese gradat, ci patru - semne de distingere a comandantului de armată de rangul 2. A apărut demonstrativ în faţa lui Stalin cu patru romburi. Să ne închipuim situaţia : un oarecare general colonel a meşterit o stea de mareşal, a lustruit-o să strălucească, şi-a pus-o la piept şi a apărut în faţa conducerii superioare a ţării în această înfăţişare, demonstrînd insatisfacţia pentru poziţia sa. Sau să ne imaginăm că un colonel şi-a cusut o vipuşcă de general la pantaloni şi a apărut în faţa comandantului imediat superior: m-au jignit, meritam mai mult. Exact aşa a procedat komkor Primakov.

La această ieşire, tovarăşul Stalin a dat dovadă de indul­genţă. Nici măcar nu l-a mustrat: poate să şi plîngă copilul, numai să mă lase în pace...

Iată portretul a încă unui cazac cervoneţ. Propaganda oficială de la Kremlin îl descrie în felul următor: „Dmitri Schmidt a luptat cu bravură pe fronturi în cadrul corpului de armată al cervoneţilor din căzăcime, iar după război a comandat o divizie a acestui corp de armată, În anii '20 era troţkist activ. Fost partizan, om înverşunat şi neînfricat, Schmidt punea prea puţin preţ pe idoli şi pe autoritate. Excluderea provocatoare a lui Troţki din partid chiar în ajunul Congresului al XV-lea l-a adus la turbare. A venit la Moscova şi l-a găsit pe Stalin în pauza dintre două şedinţe. Îmbrăcat în cercheză, cu papahă pe cap, s-a apropiat de secretarul general, a înjurat necuviincios şi, ameninţîndu-l cu o sabie imaginară, a_ spus: «Koba, vezi că am să-ţi tai urechile!». Stalin a trebuit să înghită şi această jignire" (Rapoport V. Şi Alekseev l.,Tzmena rodine [Trădareapatriei], Londra, 1989, p. 293).

Acest atac al lui Schmidt nu este nici pe departe unicul. A trecut, ca şi altele, fără consecinţe. Dimpotrivă, în 1935, Dmitri Schmidt a primit titlul de komdiv, deşi în acel moment comanda doar o brigadă.
Ilia Dubinski, cîntăreţul cervoneţilor din căzăcime, comanda în anii '30 brigada 4 tancuri la Kiev, iar Dmitri Schmidt - brigada 8 mecanizată din apropiere. Dubinski povesteşte cum trăia conducătorul militar proletar : „Mi-au dat un apartament în clădirea de lîngă Teatrul Franko, la un etaj deasupra apartamentului lui Schmidt. Cîndva, în aceste apartamente luxoase cu parchet sculptat, tavane tapetate şi sobe de teracotă olandeză trăia protipendada kieveană" (Osobîi sciot, Voenizdat, Moscova, 1989, p. 120). Se înţe­lege că pentru Schmidt asta era puţin. „Se considera jignit" (Idem, p. 208). Alături, la Vîşgorod, se afla o tabără unde militarii lui Schmidt stăteau în corturi, iar comandanţii în căsuţe de lemn. Lui Dubinski i s-a repartizat o căsuţă de lemn. „Această cocioabă nu se putea compara cu vila din bîrne a lui Schmidt, care avea toate facilităţile : apă, balcon la etajul doi, chiar şi o mică încăpere pentru tir" (Idem, p. 120). Apropo, pe oriunde ajunge cervoneţul Dubinski, pretutindeni prietenii săi jigniţi trăiesc pe picior mare. Iata-l în apartamentul inginerului de divizie S. Bordovski. Moscova. Arbat. „Ne-a deschis gazda. Ne-a condus în salon, care se apropia de dimensiunile unui manej" (Idem, p. 124). N-am nimic împotriva apartamentelor luxoase şi reşedinţelor de vară cu balcon şi sală de tir. Eu însumi sînt un admirator al apartamentelor mari şi frumoase. Să aveţi, tovarăşi coman­danţi, băi şi bazine în apartamentele dumneavoastră, cum îi plăcea tovarăşului Vaţetis, să aveţi grădinari şi cîini, cum avea tovarăşul Tuhacevski - dar dacă aveţi, nu vă mai daţi aere că sînteţi luptători pentru egalitatea tuturor.

Biografiile cazacilor cervoneţi pot continua, dar imaginea rămîne aceeaşi: nedreptăţiţi şi iar nedreptăţiţi. Lor le plăcea puterea şi viaţa frumoasă. Au fost lipsiţi de primele roluri şi, cuprinşi de ură neputincioasă, făceau mari prostii. Ca să fluturi o sabie imaginară pe sub nasul lui Stalin şi să te dai mare că o să-i tai urechile înseamnă că nu prea ai minte. Această întîmplare arată lipsa totală a facultăţii mintale a nedreptăţitului Schmidt. Dacă poţi să-i tai urechile lui Stalin, fă-o. Dar de ce să-l ameninţi ?

Iar acum să ne tragem cizmele lui Stalin, să ne încheiem la toţi nasturii, să ne îndreptăm cascheta, să ne netezim mustăţile, să pîcîim din pipă şi să apreciem tabloul care ni se deschide în faţă de la înălţimea Kremlinului. Este o luptă între Stalin şi Troţki, o luptă în sferele superioare ale puterii politice. N-ar fi rău ca în această situaţie armata să-şi caute de treburile sale, să-şi întărească puterea de apărare şi să nu-şi bage nasul în sferele politicii. Tovarăşe Schmidt, vrei să fii politician? Fii. Însă atunci taie-ţi petliţele cu romburi, predă brigada şi intră în lupta politică. Dacă vrei să comanzi o brigadă, comandă, dar nu te băga în politică.

Stalin merge pe linia sa, nu ameninţă pe nimeni, însă este ameninţat de nedreptăţitul comandant al brigăzii 8 meca­nizate. Acesta ameninţă în public, jigneşte în public. Schmidt îl ameninţă pe conducătorul suprem al Rusiei, care în timpul războiului va fi comandant suprem. Comandantul de brigadă ameninţă în timp de pace. Dar ce va fi pe timp de război? Ce va fi în situaţie de criză şi panică? Ce îşi va permite atunci nedreptăţitul Schmidt? Şi cine este în spatele său?

În spatele cervoneţului D. Schmidt se află lakir şi Tuhacevski.

Iată sala de primire a komandarm-ului de rang l LE. lakir, cel care comandă Regiunea militară Kiev, cea mai puternică din Uniunea Sovietică, „În cameră a intrat Schmidt: cu cizme înalte, vînătoreşti, într-un pardesiu civil pînă la genunchi şi o pălărie verde din fetru" (Osobîi sciot, p. 101). Se poate ca timpul să-mi fi deformat imaginea - dar pe cînd eram eu în armată, un comandant de brigadă cu pălărie şi pană de fazan la pălărie nu numai că n‑ar fi cutezat să intre în sala de primire a comandantului de regiune, dar nici măcar nu s‑ar fi încumetat să apară astfel în apropierea statului-major al regiunii. Cu atît mai mult în timpul servi­ciului. Nici comandantul de divizie nu s-ar fi hotărît să facă acest gest. Nici comandantul de corp de armată. Nici chiar comandantul de armată nu şi-ar fi permis aşa ceva. Oare nu cumva komandarm-ul de rangul l lakir a slăbit prea mult disciplina iubiţilor săi cazaci cervoneţi ? Şi n-ar fi timpul ca, în vederea viitorului război, să strîngă puţin cureaua? Şi nu cumva sînt prea prieteneşti relaţiile între comandantul de armată de rangul l lakir şi comandantul brigăzii 8 mecanizate, care l-a ameninţat public pe Stalin că o să-i taie urechile ?
Sau altă întîmplare. Comandantul de brigadă D. Schmidt a venit la întîlnire la narkom-ul de apărare Voroşilov. Se înţelege că s-au certat. Era o chestiune obişnuită ca nedrep­tăţitul kombrig să se certe cu narkom-ul de apărare. Schmidt iese din înaltul cabinet şi îl întîlneşte pe mareşalul Uniunii Sovietice M.N. Tuhacevski: „Ce-i, Mitia, nu te iubeşte narkom-ul? Nu te inflama degeaba, nici pe mine nu mă suportă" (Idem, p. 102).

Mareşalul Uniunii Sovietice Tuhacevski îi spune coman­dantului de brigadă Mitia. Nu e cam deplasat? Chiar pe coridorul Narkomat-ului de Apărare, mareşalul Uniunii Sovietice se plînge că nu este iubit de comandantul său. Mareşalul Uniunii Sovietice se plînge de soarta sa amară unui subordonat, care e separat de el prin multe trepte ale scării ierarhice: ştii, Mitia, aici nimeni nu mă iubeşte. Vai, sărmanul de mine!

Cazacii cervoneţi lezaţi doreau o viaţă tihnită şi putere pentru ei şi nu voiau să recunoască puterea de deasupra lor şi să se supună acesteia. Stalin, ca viitor comandant suprem, nu putea" admite existenţa unor clanuri adverse supra-puternice şi nesupuse în armata sa. De aceea, pregătindu-se de război, Stalin i-a nimicit pe cazacii cervoneţi, care corupeau Armata Roşie cu pretenţii nemăsurate, neascultare şi huliganism.

Tuhacevski s-a trecut el însuşi în rîndul nedreptăţiţilor, însuşi Tuhacevski s-a apropiat de cei care s-au săturat să urmeze linia politică a lui Stalin, căutînd să se apropie de cei care îl ameninţau pe acesta. El însuşi a stabilit cu nedreptăţiţii relaţii de genul adresării cu Mitia, Vasea...

Şi astfel şi-a semnat condamnarea.

Dar a fost şi un motiv mai serios al distrugerii cervoneţilor.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu