Epurarea (8)

Victor Suvorov

KOMANDARM DÎBENKO A FOST SPION AMERICAN?

Sovieticii au propria lor mîndrie, Ne uităm de sus la burjui.
V. Maiakovski

Interesant este cum s-a terminat judecarea lui Dîbenko. Luînd în seamă originea proletară şi marile merite, tribunalul sovietic l-a achitat pe dezertorul Dîbenko. Achitarea a fost justificată în felul următor: nu era pregătit pentru luptă... Corect. El era gata să strice, nu să construiască. Să dezorga­nizeze armata şi flota. La asta se pricepea Dîbenko. Sau să zdrobească cu barosul capetele ofiţerilor. Era gata şi să tragă în muncitorii demonstranţi sau să dizolve Adunarea Consti­tuantă aleasă de popor, însă nu era pregătit să lupte pe front. Primejdia-i cam mare şi revoluţionarul Dîbenko a luat-o repede la fugă... Abia au pus mîna pe el. Prinzîndu-1, l-au scos din guvernul lui Lenin şi al lui Troţki, dar nu l-au împuşcat şi nici măcar nu l-au închis. Şi iată că după ce l-au judecat, încep nişte aventuri cu totul şi cu totul uimi­toare. Enciclopedia militară sovietică (voi. 3, p. 277) informează că din vara lui 1918, Dîbenko s-a aflat în ilegalitate în Ucraina.

Ciudat. L-au izgonit din partid, iar el unde este? La munca ilegalistă! L-au izgonit pentru neglijenţă şi laşitate, pentru dezertare, iar pe urmă... Asta mai lipsea: să meargă şi în ilegalitate. La drept vorbind, nu l-au alungat pur şi simplu. El singur s-a speriat şi a fugit peste Volga, ieşind astfel singur din componenţa guvernului leninisto-troţkist. Dar dacă fuge şi de la munca în ilegalitate ?

Şi despre ce fel de ilegalitate poate fi vorba ? Ilegalitatea era de partid - fiecare partid avea ilegalitatea lui: anarhiştii aveau parolele, întîlnirile, ascunzătorile lor, eserii de stînga le aveau pe ale lor. În ce ilegalitate l-au trimis pe Paşa Dîbenko, dacă el este fără de partid? Să ne imaginăm că ilegalistul Dîbenko vine într-o casă conspirativă cu următoarea atestare : nu mai este comunist, a fost dat afară pentru laşitate, acum o să lucreze cu voi. Cine va avea nevoie de aşa om?

Să ne închipuim că în timpul războiului, Hitler l-ar fi alungat pentru laşitate din guvernul său şi din armata nazistă pe Göring şi l-ar fi abandonat în spatele frontului sovietic: să deseneze svastici pe garduri, să lipească manifeste, iar nopţile să arboreze în secret drapelele roşii hitleriste pe halele uzinelor. Inconvenientul ar fi că Göring este un bărbat corpolent, uşor de remarcat, ca şi Pavel Dîbenko. În plus, toată Rusia îl ştia pe Göring după caricaturi. Ar fi fost descoperit imediat, însă pe atunci, Pavel Dîbenko era cunos­cut în Rusia şi Ucraina mai bine decît Göring, mai tîrziu: preşedinte al Ţentrobalt-ului, membru al primului guvern sovietic, narkom troţkisto-leninist, călău al demonstraţiilor populare şi lichidator al Adunării Constituante. Fotografiile sale apăreau în toate ziarele. Dînd de putere, comisarilor poporului le apărea des chipul în ziare. Aceştia sînt condu­cătorii voştri: Dîbenko, Kollontai, Raskolnikov. Admiraţi-i! Adesea tovarăşii semnau şi decretele-legi numai ca să-i afle Rusia pe noii stăpîni. Chipul lui Pavel Dîbenko era cunoscut de fiecare marinar de pe Baltica, iar aceştia se împrăştiaseră acum pe tot cuprinsul ţării. Oricine îl putea recunoaşte. Aşa încît ilegalistul Dîbenko ar fi fost descoperit şi toată organi­zaţia ilegală s-ar fi dus de rîpă.

Aşadar, cine l-a trimis la munca ilegală ? Aici biografii gloriosului revoluţionar tac. Nimeni nu l-a trimis în ilegalitate. El singur s-a retras în ilegalitate, în ceasul ameninţător, cînd puterea sovietică stătea numai într-un capăt de aţă, Dîbenko s-a „conspirat" aşa de bine că nimeni nu ştie unde s-a ascuns.

Apoi a ieşit la suprafaţă. Bolşevicii au cucerit Crimeea şi Dîbenko este comisar al poporului pentru probleme militare şi maritime al Republicii sovietice Crimeea. Nu pentru mult timp. Roşii au fost goniţi din Crimeea. Şi s-au descoperit urmele de neşters ale unor fărădelegi înfricoşătoare.

În 1921, urmează Kronstadt. Răscoala marinarilor din Marea Baltică este înăbuşită printre alţii şi de fostul marinar de pe Baltica, fostul preşedinte al Ţentrobalt-ului, tovarăşul Dîbenko. El comandă Divizia de marş. Trebuie să explicăm ce înseamnă Divizia de marş. La Kronstadt s-a răsculat Flota. Şi puţini erau comuniştii care doreau să verse sîngele marinarilor care i-au dăruit puterea lui Lenin şi lui Troţki. Doar erau ai lor. Nu avea cine să înăbuşe răzmeriţa. Nu aveau unităţi credincioase. Şi atunci, pentru înăbuşirea revoltei, partidul îi trimite pe comandanţii săi. Sînt în această Divizie şi Troţki, şi Tuhacevski, şi lakir, şi Fedko, şi Voroşilov cu Hmelniţki, Sediakin, Kazanski, Putna, Fabriţius şi mulţi, mulţi alţii. Citim biografia oricărui strateg şi aproape de fiecare dată îl aflăm în rîndul eroilor de la Kronstadt. Se creează impresia că în acel moment nimeni nu ameninţa tînăra Republică a Sovietelor, în afară de popoarele Rusiei. Răscoala de la Kronstadt putea deveni un detonator. Toată Rusia putea lua foc. La Piter era deja grevă, iar ţăranii din Tambov începuseră să ridice în furci bestiile de comisari. Comuniştii trebuiau să înăbuşe Kronstadt-ul. Urgent. De aceea, lăsînd totul Ia o parte, au mînat într-acolo corpul de comandă. Pentru o asemenea chestiune n-au reuşit să strîngă soldaţi de rînd. Dar comandanţii erau puţini. Atunci partidul îi trimite pe delegaţii la Congresul al X-lea. Aceştia nu aveau ce face. Dacă răscoala cuprinde Rusia, poporul rus îi va pedepsi pe delegaţi cum numai la ruşi se pedepseşte. Troţki făgăduieşte comandanţilor şi delegaţilor un număr mare de ordine şi medalii. Dar şi acest lucru e puţin. Atunci sînt trimişi pentru înăbuşirea revoltei cei mai de seamă conducători de partid. Sînt aici şi Kalinin, şi Bubnov, şi Zatonski. Sînt trimişi şi scriitorii debutanţi: mergi, te vom face clasic. Apropo: aici şi-a cumpărat titlul de clasic viitorul secretar general al direcţiei Uniunii Scriitorilor din URSS, tovarăşul Aleksandr Fadeev. Însă nici viitorii clasici ai realismului socialist nu erau destui. Sînt trimişi elevi ai şcolilor militare - sînt carierişti care au ales conştient puterea bolşevică şi intenţionează să-şi croiască o carieră printr-un rîu de sînge al poporului. Uite, băieţi, aveţi posibi­litatea să vă distingeţi. Din asemenea oameni s-a format Divizia de marş. Mai era numită şi Divizia de lepădături20. Comuniştii au adunat în această divizie toată scîrnăvia din ţară şi dincolo de hotarele ei. I-au adunat pe acei comunişti care s-au făcut vinovaţi de multe: furt, beţie, trădare... S-au adunat comuniştii prădători şi comuniştii violatori, în fruntea Diviziei de lepădături se afla Dîbenko, cel fugit de pe cîmpul de luptă, alungat din partid pentru laşitate şi reapărut din nu se ştie ce „ilegalitate", înainte, tovarăşi! El nu se afla în partid. Ar fi trebuit să nu se ocupe de această problemă. Dar s-a ocupat. Şi iarăşi gheaţa de la Kronstadt. Iarăşi măcel. Iarăşi cadavre sub gheaţă. Numai că de data asta nu sînt cadavre de ofiţeri, ci de marinari. Cînd Dîbenko s-a răsculat, a fost trimis pur şi simplu să lupte pe front; însă cînd marinarii se răscoală împotriva lui, sînt înecaţi.

Despre vitejia lui Dîbenko relatează ludin, locţiitorul şefului unei grupe speciale : „Retrăgîndu-se o verstă şi jumă­tate faţă de Kronstadt, regimentul 561 a refuzat să meargă mai departe la atac. Nu se ştie din ce cauză. Tovarăşul Dîbenko a ordonat să se desfăşoare al doilea lanţ de trăgători şi să fie împuşcaţi cei care se întorc. Comandantul regimen­tului 561 ia măsuri represive împotriva ostaşilor săi, pentru a-i forţa să meargă mai departe în ofensivă", îi împuşcăm pe ostaşii roşii ai noştri ca să-i forţăm să-i împuşte pe marinarii noştri. Marinarii prinşi au fost judecaţi. Tribunalul proletar a analizat fiecare cauză individual şi a dat 2.103 sentinţe de condamnare la moarte (VIJ21, 1991, nr. 7, p. 64).

Nu e uşor lucru să dai o sentinţă. Dacă la examinarea fiecărei cauze şi la darea sentinţei se pierde cîte un minut, atunci în zece ore de muncă încordată, fără pauze, poţi da 600 de sentinţe la moarte, în douăzeci de ore, fără nici o pauză, poţi da 1.200 de condamnări la moarte. Iar ducerea lor la îndeplinire... Încercaţi şi singuri să împuşcaţi două mii de oameni. Vai!

Din acest moment eroic, cariera lui Dîbenko a început din nou să urce. Ce-i drept, nu atît de abrupt ca înainte. A primit trei ordine. Pe vremurile acelea era erou între eroi. Însă în tot războiul civil nu a căpătat nici unul. Nu a apărut nicăieri şi nicicum în război. Primul ordin a fost pentru Kronstadt. Pentru expediţia de pedepsire. Pentru execuţii. Acolo nu a fost nicidecum război. Navele au fost prinse în gheţuri şi nu avea cine le împinge. Iar tunurile de pe nave sînt de mare putere. Cu aceste tunuri se trage la mare distanţă în cuirasate de acelaşi fel, cu blindaj greu. Însă asemenea tunuri asupra infanteriei e ca şi cum ar trage în vrăbii. Navele au şi tunuri de calibru mediu şi mic, au mitraliere... Dar războiul civil este un şir neîntrerupt de crize. De fiecare dată cînd apărea una, cartuşele şi proiectilele de pe nave şi din forturile inactive din Kronstadt erau aduse cu barje, căruţe, sănii, camioane şi garnituri de tren la Ţariţîn, la Voronej, la Rostov şi Bataisk, la Varşovia. Aşa că marinarii răsculaţi nu aveau cartuşe şi proiectile. Iar marinarul nu are nevoie de baionetă. Pe nave, numai santinelele au baionetă, încă ceva: la Kronstadt nu erau alimente. Comuniştii au instaurat puterea în care pîinea a dispărut. La fel şi untul şi zahărul.   Piterul  era  înfometat.   De  aceea,   rezervele Kronstadtului erau trimise din cînd în cînd pentru alimen­tarea oraşului, în 1919, rezervele Flotei Mării Baltice şi ale fortăreţei Kronstadt au fost cărate toate. Apoi au fost trimise înapoi, de la caz la caz. Dar puţine. Chiar foametea a fost una dintre cauzele răscoalei. Dacă ar mai fi putut răbda, răscoala trebuia să înceapă cu două-trei săptămîni mai tîrziu, cind golful se va fi dezgheţat. Atunci nimeni n-ar fi putut ameninţa flota rebelă - aceasta ar fi reprezentat o forţă reală, iar fortăreaţa de pe insulă ar fi fost inexpugnabilă. Dar aşteptarea a fost imposibilă.

În aceste operaţiuni de pedepsire a unor marinari flă-mînzi, care nu aveau cu ce trage, s‑au evidenţiat conducătorii noştri de oşti, marii strategi. Iar Dîbenko este printre aceştia. Avînd o superioritate de zece ori mai mare în oameni şi covîrşitoare în armament, i-au nimicit pe marinarii neînar­maţi şi s-au răfuit crunt. Pentru aceste fapte, toţi cei alungaţi din partid au început să fie reabilitaţi. După un an de suspiciuni şi îndoieli, a fost reprimit în partid şi Pavel Dîbenko. I s-a dat şi o funcţie: comandant de divizie... Divizie de pedeapsă. Războiul civil s-a încheiat, dar poporul tot nu voia să recunoască puterea populară. Şi Dîbenko s-a evidenţiat din nou, căpătînd două ordine. Pe timp de pace. Pe frontul operaţiunilor de pedepsire. Şi a devenit un erou legendar, avînd trei ordine.

Anul 1937 l-a găsit pe comandantul de armată Dîbenko la Kuibîşev, pe postul de comandant al trupelor Regiunii militare Privoljie. Locţiitorul său era komkor Kutiakov -acela care, după moartea lui Ceapaev, a comandat divizia „Ceapaev".

A venit un ordin: să fie ridicat Kutiakov. Dîbenko nu se opune. Dimpotrivă, e gata să-i ajute pe cekişti să organizeze arestarea locţiitorului său chiar în cabinetul lui. Kutiakov a fost arestat la 13 mai 1937.
Printr-o coincidenţă diavolească, chiar în aceeaşi zi, 13 mai, Stalin l-a primit la Kremlin pe Tuhacevski, fapt trecut în registrul de primiri. Ce a vorbit Stalin cu Tuhacevski va rămîne o taină pentru totdeauna, însă după această dată, de la Kremlin, Tuhacevski merge la Kuibîşev ca să ocupe cabinetul lui Dîbenko, în care tocmai fusese arestat Kutiakov.

Tuhacevski vine la Kuibîşev, chipurile, să primească Regiunea militară Privoljie, iar Dîbenko, chipurile, să o predea. Dar, predînd Regiunea, din cine ştie ce pricină, Dîbenko rămîne la Kuibîşev.
În lumina evenimentelor ulterioare, această rămînere este explicabilă. Tuhacevski este trimis de la Moscova ca să-l rupă de tovarăşii săi şi de subordonaţi, ca să-l separe de puterea de la Moscova. Dar Stalin nu este atît de prost încît să-i dea lui Tuhacevski puterea la Kuibîşev, fie şi pentru scurt timp. De aceea Dîbenko, predînd Regiunea, vezi Doamne, lui Tuhacevski, nu se grăbeşte deloc. Rămîne pe loc. Tuhacevski este comandant al Regiunii Privoljie doar formal, deoarece puterea asupra regiunii a rămas practic în mîinile lui Dîbenko. Dacă este să pui tot răul asupra lui Tuhacevski, nu poţi izbîndi. Cheile puterii asupra Regiunii Privoljie nu sînt la el, ci la Dîbenko.

Şi iată că Tuhacevski este arestat şi trimis înapoi la Moscova. După el dă fuga şi Dîbenko. Să-i judece pe Tuhacevski, lakir, Putna, Primakov şi alţii. Şi i-a judecat împreună cu Blücher, Aleksnis, Belîi: a adus dovezi, a demascat, a înfierat, a dat sentinţe.

Şi se mîndrea cu credinţa lui. Se lăuda că a luat parte la aceste mîrşăvii. I.V. Dubinski îşi aminteşte : „A venit Dîbenko de la Kuibîşev. Se lăuda cum el, Dîbenko, l-a invitat în birou pe primul său locţiitor Kutiakov, iar acolo, ascunşi .după draperii, îl aşteptau luptătorii NKVD-ului" (Osobtt sciot, p. 201).

Pavel Efimovici Dîbenko nu s-a manifestat deloc ca teoretician militar. A scris o mulţime de cărţi: In subteranele flotei ţariste, Răzvrătiţii, Octombrie pe Baltica, Din subteranele flotei ţariste spre Marele Octombrie, Revoluţionarii de pe Baltica etc. Aceste opere nu sînt de strategie şi tactică, ci despre faptele eroice ale măreţului revoluţionar Dîbenko.

Cariera comandantului de oşti, a gînditorului şi organi­zatorului de tăietori de lemne s-a încheiat într-o celulă de închisoare. Printre altele, tovarăşul Dîbenko a fost învinuit de beţie şi descompunere morală, în decizia CC al VKP (b) din 25 ianuarie 1938 se spune: „Dîbenko, în loc să-şi îndeplinească în mod conştiincios obligaţiile în conducerea regiunii, bea sistematic, arată un grad avansat de descom­punere morală în relaţiile sale sociale...", într-o scrisoare către Stalin, Dîbenko neagă patima beţiei: „Cele notate de personalul hotelului Naţional conţin o anumită doză de adevăr, care constă în faptul că uneori, cînd au venit cunos­cuţi de-ai mei la hotel, mi-am permis să beau împreună cu ei. Dar nu au fost nici un fel de beţii". Ştiau revoluţionarii unde să tragă la măsea. Naţionalul şi Metropolul erau locu­rile distracţiilor prieteneşti. Iar descompunerea morală nu a fost negată de Dîbenko. Prin această sintagmă se înţelegea amorul ieşit din cadrul bunei-cuviinţe, cu femei străine.

Spre informarea celor mai tineri: în Uniunea Sovietică s-au adus cele mai fantastice acuzaţii - de la spionajul în folosul Alaskăi şi pînă la dracu' mai ştie ce. Dar existau două acuzaţii care nu erau aduse niciodată degeaba. Celor care nu beau şi nu umblau după femei nu li se puneau în cîrcă beţia şi descompunerea morală. Dacă li se puneau, însemna că existau motive.

Dîbenko a fost declarat şi spion american. Spionaj în folosul Americii e mult spus. Însă nici aici tovarăşul Dîbenko nu este pe deplin curat. Avea o soră care locuia în America. Dîbenko a avut întîlniri oficiale cu reprezentanţi militari americani şi a cerut - în convorbiri particulare - ajutorul pentru ca sora sa să primească o subvenţie. Şi a reuşit. Sora sărmanului comandant de armată a primit o subvenţie în America.

Grija faţă de soră e o cauză sfîntă. Însă una din două: ori faci marea cotitură în Rusia şi insufli revoluţia mondială în speranţa nimicirii tuturor burjuilor, ori cerşeşti bani la aceiaşi burjui.

Dîbenko a confundat aceste lucruri. El îi ura din tot sufletul pe moşieri, pe capitalişti, pe ofiţeri şi pe toţi ceilalţi exploatatori, îi considera vărsători de sînge, îi nimicea necruţător prin mijloace cu totul ieşite din comun. Şi-a dedicat viaţa luptei împotriva lor, îi demasca cu mînie proletară în timpul faptelor sale nemuritoare, pregătea armatele pentru războiul eliberator la scară mondială, în acelaşi timp, cerea dolari de la aceşti vampiri pentru a-şi chivernisi neamurile.

Pentru poporul rus a edificat o viaţă nouă: a închis graniţele cu totul. Rudelor de peste graniţă însă le-a edificat o altă viaţă. Ce-ar fi păţit oare un muncitor din uzină sau un soldat de rînd dacă ar fi cerut bani de la un capitalist ? Dar comandantul Regiunii militare Leningrad nu s-a dat în lături de la aşa ceva.

Dîbenko a înecat Rusia în sînge pentru ca toţi să trăiască bine, ajungînd însă în situaţia în care, fiind comisar al poporului, comandant de regiune militară, locţiitor de comisar al poporului, nu poate (sau nu vrea) să-şi ajute sora. Atunci să o ia din iadul capitalist în înfloritorul nostru rai şi gata!

Acum să ne imaginăm că sîntem spioni americani şi să examinăm problema subvenţiei sărmanei sale surori cu gîn-direa pătrunzătoare a unui om din serviciile secrete.

Cel mai greu pentru un serviciu de spionaj este să găsească omul care să aibă acces la informaţii secrete. Trece lumea pe lîngă tine, dar cine dintre toţi aceştia are acces la asemenea informaţii? În cazul nostru, problema cade. Dacă am fi spioni americani şi l-am avea în faţă pe comandantul trupelor Regiunii militare Leningrad, comandantul de armată de rangul 2 Dîbenko, prima greutate cade, căci el are acces.

Dar cum să i te adresezi, dacă el trece pe lîngă tine într-o maşină neagră, lungă, înconjurat de paza de corp? Dacă locuieşte într-un apartament special dintr-o clădire specială ? Dacă îşi petrece timpul liber în vile speciale ? Dacă mănîncă şi bea în restaurante speciale ? Dacă nu merge prin magazine ? Toate i se aduc acasă. Iar dacă totuşi merge la magazine, merge numai la cele speciale. Şi unde să-l contactezi, dacă îşi îngrijeşte sănătatea sa de revoluţionar în sanatorii spe­ciale? Dacă întotdeauna călătoreşte cu trenuri speciale? Dacă pescuieşte în bazine speciale şi împuşcă cerbi în rezer­vaţii speciale ? Dacă este întotdeauna păzit cu străşnicie ? 

Ocazia s-a ivit: o delegaţie militară americană s-a întîlnit cu tovarăşul Dîbenko. Contactul există. Dar cum poate spionul (dacă s-a infiltrat în delegaţie) ca în decursul convor­birilor oficiale să sară la teme personale ? Cum să scoţi la iveală înclinaţiile, interesele, plăcerile comandantului roşu ? Dacă prindem o veveriţă, trebuie să-i dăm alune, unei păsă­rele - boabe, unei maimuţe îi aducem banane. Sarcina spionului constă în a afla ce nadă i se poate strecura fiecă­ruia : filatelistului - un timbru neobişnuit, numismatului - o monedă ştearsă. Dar cum să afli de ce are nevoie tovarăşul Dîbenko? Aici nu e nici un mister : el singur povesteşte. El însuşi a declarat delegaţilor capitalişti: are nevoie de bani americani. Foşnitori. Verzişori. Dolărei. Bucks !

Cînd recrutezi un om, trebuie să pui nada cu grijă, ca să nu jenezi, să nu sperii, să nu trezeşti bănuieli. Căci dacă proasta de plătică îşi va da seama cu creierul ei de peşte că va apuca şi cîrligul o dată cu viermele, nu se va repezi la vierme.

Însă nici aici nu. sînt probleme cu tovarăşul Dîbenko. Acesta spune nu numai cu ce fel de nadă trebuie prins. El singur spune că va apuca orice fel de nadă. Şi nu trebuie să te comporţi prea vigilent cu el, nu trebuie să te temi că o să se supere. El singur cere : daţi încoace !

Un solicitant de rang înalt, cu acces la secretele de stat, este o adevărată comoară pentru un spion.

Iar aceşti comandanţi de mîna a doua s-au transformat aproape toţi în solicitanţi. Şi-au organizat economia de aşa manieră încît nu producea nimic bun, în afară de tancuri şi avioane, conştiinţă nu aveau, fapt pentru care cereau de la străini pantofi pentru soţie, ba una, ba alta...

Există o regulă de fier: nu crede, nu te teme, nu cere ! Însă strategii noştri nu aveau în conduită asemenea principii şi reguli.

Dar Stalin pregătea ţara şi armata de război. Şi trebuia să lămurească limpede golănimea conducătoare că un astfel de comportament va fi apreciat drept spionaj - cu urmările corespunzătoare.

Pe baza exemplului lui Dîbenko şi al altor solicitatori, Stalin a arătat corpului superior de comandă că nu este bine să facă aşa.

Şi toţi l-au înţeles pe tovarăşul Stalin.

Rezultatul epurării: Stalin a nimicit spionii şi potenţialii spioni din mediul conducerii militare superioare, dar a şi tăiat contactele personale nesancţionate, ceea ce a făcut din Uniunea Sovietică cea mai dificilă ţară pentru serviciile secrete inamice.

Problema nu este dacă Dîbenko a fost sau nu spion american. Problema este că Dîbenko era gata copt pentru a fi recrutat. Copt şi răscopt. Putea să-l recruteze orice străin care intra din întîmplare în contact cu el.

Ajutorul financiar acordat surorii sale a căscat prăpastia bietului revoluţionar, în octombrie 1917, golănimea a dat de putere. Marii strategi de teapa lui Dîbenko n-aveau noţiunea de cinste. N-aveau mîndrie revoluţionară, de clasă, proletară sau naţională nici de-un ban, nici de-un dolar. Aşa că nu-i costa nimic să se adreseze inamicului cu cereri umilitoare. Ceea ce şi făceau. Şi inoportunau pe fiecare străin: dă-mi asta, dă-mi asta, dă-mi asta! Dar nu aveau voie să ceară. Solicitantul îşi dezvăluie latura sa cea mai slabă. Iar unul ca alde Dîbenko erau o droaie. Dar exista unul care, pentru Pavel Dîbenko, era ca un frate geamăn, împreună au trecut prin Ţentrobalt, împreună au comis bestialităţile din porturile baltice. Ambii au avansat la înălţimi ameţitoare, ambii au avut soţii splendide şi au fost părăsiţi de acestea, cînd nu mai erau sus-puşi. Litemturnaia gazeta (25 martie 1992) îl descrie în felul următor: „Literat veleitar, care şi-a ales drept supranume de partid numele faimosului erou al lui Dostoievski, căpetenie a marinarilor revoluţionari, satanizaţi de ideea că «totul este permis», şi executant ireproşabil al ordinelor secrete leniniste, Raskolnikov a fost un «om al ideii» şi un soldat al partidului. 
Neînclinat nici spre umor, nici spre reflecţie, el venea oricînd cu zelul fanaticului şi a fost gata fără şovăire: să conducă un detaşament de marinari care a jefuit averea clerului, să facă personal percheziţie în redacţia gazetei Russkie vedomosti, dispreţuită de bolşevici, să dizolve Adunarea Constituantă, să scufunde Flota Mării Negre la Novorossisk, să comande Flota Baltică, să conducă un ziar, o editură şi, în fine, arta în general...".

Stalin ştia pe cine şi unde să pună. L-a pus pe Raskolnikov, comandant de flotă, să conducă arta. Pe cekistul Frinovski - să comande flota. Nu este doar umor stalinist, ci şi o încercare. Dorinţa de a conduce, numai de a conduce, ducea la o dorinţă irepresibilă de putere. Stalin îi căuta cu stăruinţă pe cei mai însetaţi de putere şi îi împuşca. Frinovski n-ar fi refuzat niciodată : n-am fost niciodată pe o navă, nu mă atrage, în nici un caz. Frinovski se agaţă de fotoliu, dar pernele îi zboară de sub el. Şi atunci, peste trei luni, tova­răşul Stalin spune: ai ajuns prea sus, nu faci faţă...
Şi Dîbenko e făcut din acelaşi aluat: fie cum o fi, numai să comande.

De aceea tovarăşul Stalin îl pune la încercare pe Dîbenko. Aceeaşi ca şi în cazul lui Frinovski, numai că în direcţie opusă. Cekistul Frinovski să comande flota, iar narkomul Dîbenko pentru problemele marinei militare să comande exploataţiile forestiere. Să conducă deţinuţii. Şi slugoiul Dîbenko prinde din zbor fărîma aruncată de boier: oriunde, fie şi conducerea lagărelor, fie şi să asiste la execuţii, numai funcţia să fie mai mare.

A început ca bandit şi a terminat ca şef de lagăr. Dar s-a crezut un răsculat.

Şi a murit ca o otreapă.

Unii spun că dacă Dîbenko ar fi ajuns pînă în 1941, fiind înzestrat cu un talent de strateg ieşit din comun, ar fi oprit armata 4 germană a generalului-colonel Geppner la Pskov şi Narva... Nu vom replica la asemenea afirmaţii. La urma urmei, avea o experienţă de luptă în acele locuri, îi erau cunoscute locurile...



va urma