Mantia Inselaciunii (10)

James Luceno

Punctat de carbon şi ars de explozia care sfâşiase cargobotul, un arc al braţului#hangar de la tribordul Profitului atârna deasupra calotei polare palide a Dorvallei. Aflată dincolo de umbra planetei, marea curbă de duroţel părea să fi fost dintotdeauna în acel loc. Lumina neîntreruptă a soarelui se scurgea prin portalul hangarului principal – acolo unde ar fi trebuit să fie braţul – luminând un abator de platforme de marfă şi de barje.
Totuşi, prinsă ca o moluscă de carena interioară era o navetă singură şi lovită. În ea stătea echipajul ei format din opt persoane.
— Încă mai aştept iertările pe care mi le#ai promis, îi zise Cohl Rellei.
Ea îi aruncă o privire tăioasă.
— Dacă şi când ne scoţi din asta, nici o clipă mai devreme.
Fiecare era în scaunul său, unii adormiţi, cu capetele sprijinite pe
braţele încolăcite sau atârnând pe spate cu gurile căscate. Lumina era slabă, aerul rece, iar oxigenul reciclat iar şi iar avea un gust clar metalic.
Reciclatorul mult folosit se îmbâcsise.
Stătuseră în braţ aproape patru zile standard, trăind cu raţii de hrană şi scăpând de plictiseală îmbrăcându#se în costume EVA şi aventurându#se în hangar. Deşi nava avea gravitaţie artificială, a te mişca prin braţ era ca şi cum ai fi explorat o epavă din adâncul oceanului. Multe dintre platformele de marfă se adunaseră pe peretele exterior al braţului, însă nori de lommit şi rămăşiţe de droizi pluteau peste tot ca nişte comori scufundate. Boiny chiar descoperise trupul unuia dintre twi'lekii care nu ajunseseră înapoi la punctul de întâlnire, aproape de nerecunoscut din cauza arsurilor provocate de focurile de laser.
Nu avuseseră de gând să rămână în braţ după explozie. Însă după ce se stabilise că se aflau lângă câmpul gravitaţional al Dorvallei, Cohl hotărâse că hangarul ar fi fost cel mai bun loc în care să rămână. Şoimul#Liliac şi celelalte nave de susţinere ale Frontului Nebula fugiseră, chiar şi Achizitorul dispăruse – un lucru pe care Cohl îl găsea curios, căci neimoidienilor nu le stătea în fire să lase marfa în urmă, aruncată sau nu.
O altă variantă ar fi fost să gonească spre suprafaţa Dorvallei, spre ceea ce fusese baza lor înaintea operaţiunii de abordaj. Dar Cohl bănuia că baza fusese descoperită şi că probabil se afla sub supraveghere. Când Rella şi alţi câţiva propuseseră să plece spre exterior, nu spre apropiata Dorvalla IV, Cohl a fost cel care le#a reamintit că navele de salvare şi de ajutor erau în drum spre Dorvalla, iar o navă singuratică, târându#se prin spaţiu, ar fi atras, cu siguranţă, atenţia nedorită.
De fapt, echipaje de salvare sosiseră în câteva ore normale de la explozie. De atunci, Compania Minieră Dorvalla îşi trimisese feriboturile să adune ce se mai putea din platformele de marfă, deşi mare parte din cantitatea de lommit căzuse în atmosferă, ca şi cum ar fi vrut să se întoarcă acasă. Sfera centrală şi celălalt braţ#hangar fuseseră tractate înainte ca Dorvalla să le coboare la suprafaţă. Curând, recuperatorii aveau să#şi îndrepte eforturile către braţul de la tribord.
Pentru Cohl, zilele lungi nu erau decât plictisitoare; nu semănau deloc cu anii de izolare pe care îi suportase după ce fusese închis în baza acuzaţiilor false de conspiraţie făcute de oameni alături de care luptase şi pe care îi considerase prieteni. Deoarece ceilalţi membrii ai echipajului navei aveau încredere necondiţionată în el, suportau şi ei monotonia fără să crâcnească. Mulţi dintre ei erau stoici din fire şi nu erau străini de privaţiuni, în orice caz. Cine nu era, nu ar fi fost ales pentru operaţiune.
Doar Rella avea tendinţa să spună tot ce gândea. Însă ea şi Cohl aveau o înţelegere.
— Se aude ceva la comunicator? îl întrebă Cohl pe Boiny.
— Nimic, căpitane.
Rella pufni.
— Ce aştepţi să auzi, Cohl? Şoimul#Liliac a plecat de mult.
Cohl se uită pe lângă ea la rodian.
— Care#i starea sistemelor?
— Nominală.
Rella mârâi nerăbdătoare.
— Ştiţi, pot să rezist aici la fel de mult ca oricare dintre voi, dar litania asta mă înnebuneşte. Imită vocea lui Cohl: Care#i starea sistemelor? Apoi pe cea a lui Boiny: Nominală. Scutură din cap. Nu puteţi măcar găsi alte moduri de a o spune?
— Uite ceva care o să te înveselească, Rella, zise Jalan iritat. Orbita braţului se deteriorează.
Ea se forţă să caşte ochii.
— Dacă vrei să spui că suntem în pericol de a cădea de pe cer, ai dreptate, abia aştept.
Jalan se uită la Cohl.
— Nu este un pericol iminent, căpitane. Dar probabil că ar trebui să începem să ne gândim la plecare.
Cohl dădu din cap.
— Ai dreptate. E vremea să ne luăm adio de la acest loc. Ne#a servit bine, totuşi.
Rella îşi ridică ochii spre tavanul jos.
— Mulţumesc stelelor.
— În ce direcţie mergem, căpitane?
— În jos.
— Căpitane, sper că nu te gândeşti să coborâm cu chestia asta spre Dorvalla, spuse Jalan. Echipele de recuperare...
Dădu din cap în semn de refuz.
— Ne întoarcem la bază cu puterile noastre.
Membrii echipajului schimbară priviri neliniştite.
— Îmi cer iertare, căpitane, spuse Jalan, dar nu ziceai că există posibilitatea ca baza să fie supravegheată?
— Sunt sigur că e.
Rella se holbă o clipă la el.
— Te#ai zăpăcit, Cohl? Am tot monitorizat navele Departamentului Judiciar în ultimele patru zile, ca să nu mai vorbim de corvetele
Forţelor Spaţiale ale Dorvallei. Dacă voiai să fi prins, de ce ne#ai pus să mai stăm – făcu un semn larg – aici?
Ceilalţi mormăiră aprobator.
— Chiar dacă ajungem întregi la bază, continuă Rella, ce se întâmplă după aceea? Fără o navă capabilă să zboare în spaţiu, suntem naufragiaţi.
— Poate că Dorvalla IV merită o încercare, până la urmă, căpitane, interveni Jalan. Dacă reuşim... adică, împreună cu Frontul Nebula care, probabil, ne crede morţi şi cu tot aurodiumul pe care îl avem cu noi...
Rella îi aruncă lui Cohl o privire vicleană.
— Asculţi?
Cohl strânse din buze.
— Şi când Frontul Nebula află că am supravieţuit? Nu crezi că o să mutte planetele din loc ca să pună mâna pe noi?
— S#ar putea să nu conteze, căpitane, spuse Boiny precaut. Atât de mult aurodium ne#ar putea cumpăra tuturor vieţi noi în Sectorul Corporaţiilor sau în altă parte.
Privirea lui Cohl se întunecă.
— Nu o să se întâmple. Am acceptat această misiune şi o ducem până la capăt. Apoi ne luăm plata. Se întoarse mânios spre Rella. Începe#ţi pregătirea de zbor. Restul, pregătiţi#vă pentru lansare.
Mica navă îşi croia drum prin învelişul nebulos al însoritei Dorvalla, cu botul roşu strălucind şi pierzând bucăţi din ea în aerul rarefiat. Echipajul îşi strânse şi mai bine centurile şi se concentră în tăcere asupra diferitelor sarcini, chiar în timp ce obiecte se desprindeau din console şi începeau să ricoşeze prin cabina strâmtă, ca nişte proiectile mortale.
Rella îndreptă nava spre o vale largă din regiunea ecuatorială, delimitată de două povârnişuri abrupte. Acolo, unde odată domniseră mările străvechi şi plăcile tectonice distruseseră terenul, pământul era acoperit de o pădure deasă, cu arbori şi ferigi de dimensiuni primordiale. Formaţiuni stâncoase imense, cu feţe netede, încoronate cu vegetaţie bogată se înălţau ca nişte insule. De un alb orbitor în lumina soarelui, aceste formaţiuni erau locul de naştere al cascadelor care cădeau mii de metri către bazine turcoaz agitate.
Însă, în ciuda acestei sălbăticii, nu era o pustietate. Compania Minieră Dorvalla tăiase drumuri largi la bazele celor mai multe dintre stânci şi două piste de aterizare circulare, destul de mari pentru a primi feriboturi, fuseseră croite în pădure. Formaţiunile stâncoase fuseseră săpate şi minele le transformau în faguri, iar un strat gros de lommit acoperea cea mai mare parte a vegetaţiei. La fel ca produsul aparatelor uriaşe, cratere adânci umplute cu apă poluată de steril reflectau cerul şi soarele ca nişte oglinzi aburite.
De aici, cu ajutorul câtorva angajaţi concediaţi de la Compania Minieră Dorvalla îşi finalizase Cohl planurile de abordaj al Profitului. Însă nu toată Dorvalla împărtăşea ura pentru Federaţia Comercială, cu atât mai puţin îngăduinţa pentru mercenari; cu siguranţă nu cei care vedeau în Federaţie salvarea Dorvallei, singura legătură a planetei cu Lumile Nucleului.
Nava îşi încetinea călătoria dificilă coborând spre suprafaţă, când o navă cu botul teşit ţâşni pe lângă babord, dorind să#şi facă simţită prezenţa.
— Cine a fost? întrebă Rella, ghemuindu#se din reflex atunci când boomul sonic al trecerii navei necunoscute se făcu simţit.
— Forţele Spaţiale ale Dorvallei, raportă Boiny, cu globii lui oculari negri aţintiţi asupra autentificatoarelor. Se întoarce pentru a mai trece o dată.
Cohl îşi răsuci scaunul spre videcran pentru a urmări cum nava se apropia cu viteza fulgerului. Era o navă de patrulare cu aripi fixe, cu un singur pilot, dar cu două tunuri cu laser.
— Avem o transmisiune, căpitane, zise Boiny. Ne ordonă să aterizăm.
— Ne#au cerut să ne identificăm?
— Negativ. Vor doar să ajungem la sol.
Cohl se încruntă.
— Atunci deja ştiu cine suntem.
— Lanţeta aia a Departamentului Judiciar, spuse Rella, întorcându#se spre Cohl. Cine o pilota probabil că a înregistrat semnătura motoarelor noastre.
Nava de patrulare ţipă pe deasupra, de data asta mai aproape.
— Încă o trecere ca asta şi o să ne doboare la sol, căpitane, avertiză Jalan.
— Rămâi pe cursul spre bază, comandă Cohl.
Nava de patrulare se roti într#o buclă strâmtă şi se întoarse încă o dată spre ei, cu ocazia aceasta trăgând o rafală cu tunurile cu laser din faţă. Raze roşii zburară peste botul rotunjit al navetei.
— Ăştia vorbesc serios, căpitane! spuse Boiny.
Cohl se întoarse spre Rella.
— Caută un loc în care să ne prăbuşim.
Ea căscă gura la el.
— Te referi la pământ, nu?
— Cum am spus, accentuă Cohl. Până atunci, cu toată viteza înainte. Du#ne cât mai aproape de bază.
Ea scrâşni din dinţi.
— Ar fi bine să existe un inel de aurodium la capătul acestei curse a groazei, Cohl.
— Patrula trage.
— Evită, zise Cohl.
— Nu#i destul, căpitane. Nu putem să#i întrecem!
Laserele navei de patrulare trasară o linie zimţată pe coada navetei, făcând#o să descrie o rotaţie completă. Ceea ce fusese un urlet continuu de la motoare, deveni un geamăt îngrijorat. Flăcările muşcară prin uşa#ghilotină de la pupa şi cabina începu să se umple cu vălătuci groşi de fum.
— Ne facem praf! strigă Rella.
Cohl o strânse cu mâna dreaptă de umăr.
— Ţine#o în aer! Porniţi repulsoarele şi ţineţi#vă bine pentru impact.
Lăsând în urmă o dâră de fum negru în timp ce trecea pe lângă o formaţiune stâncoasă, nava atinse vârful cupolei pădurii, rupând ramuri uriaşe din cei mai înalţi copaci. Rella reuşi să#i menţină la orizontală, apoi începură să se îndrepte cu botul spre sol. Nava se izbi de un copac gros şi se răsuci spre tribord, rotindu#se ca un disc în timp ce reteza părţile de sus ale coroanelor arborilor.
Păsările zburară ţipând din frunzişul copacilor, în timp ce aşchiile de lemn zburau în toate direcţiile. Centurile de siguranţă se rupseră şi doi dintre membri ţâşniră ca nişte păpuşi în uşa#ghilotină de la tribord. Răsturnată, nava se îndrepta în viteză spre sol. Videcranele crăpară, se împăienjeniră, apoi explodară în cabină.
Contactul cu pământul a fost mai aspru decât se aşteptase oricare dintre ei. Stabilizatorul de la tribord se înfipse în solul acoperit de frunze sub un unghi ascuţit, făcând nava să se învârtă ca o monedă aruncată. Scaunele se smulseră din punte, iar instrumentele zburară din locurile lor. Rostogolirea păru să dureze o veşnicie, punctată de zarva asurzitoare a coliziunilor. Carena se înfundă şi conductele explodară, scăpând lichide şi gaze toxice.
Dintr#odată, totul se termină.
Noi sunete umplură aerul: păcănitul metalului care se răcea, şuieratul ţevilor sparte, strigătele puternice ale păsărilor înspăimântate, bubuitul fructelor, crăcilor şi al altor lucruri care loveau carena. Tusete, scâncete, gemete...
Gravitaţia îl avertiză pe Cohl că încă stăteau cu capul în jos. Îşi desfăcu centura de siguranţă şi se lăsă să cadă pe tavanul navei. Rella şi Boiny erau deja acolo, juliţi şi însângeraţi, însă îşi recăpătară cunoştinţa chiar în timp ce Cohl se îndrepta spre ei. Îşi puse un braţ pe după umerii Rellei şi se uită repede în jur.
Restul echipajului era cu siguranţă mort sau pe moarte. Mulţumit că Rella avea să fie bine, Cohl deschise trapa de la babord. Căldura umedă intră peste ei, dar şi binecuvântatul oxigen. Cohl ieşi în afară şi îşi consultă imediat ecranul busolei de la comunicator. Dezobişnuit cu gravitaţia standard, se simţea de două ori mai greu. Fiecare mişcare era anevoioasă.
— Jalan a scăpat? întrebă Rella cu o voce slabă.
Omul răspunse pentru sine.
— Abia.
Cohl se strecură înapoi. Jalan era prins fără speranţă de scăpare sub consolă. Puse o mână pe umărul lui.
— Nu putem să te luăm cu noi, zise el încet.
Jalan dădu din cap.
— Atunci lasă#mă să iau câţiva cu mine, căpitane.
Rella se târî până la Jalan.
— Nu trebuie să faci asta, începu ea.
— Sunt cel mai căutat în trei sisteme, o întrerupse el. Oricum, dacă mă găsesc în viaţă, nu o să fac decât să îmi doresc să fi murit.
Boiny se uită la Cohl, care dădu din cap.
— Dă#i codul de distrugere. Rella, împarte pepitele în patru cantităţi egale. Pune două în raniţa mea, una în a ta şi una în a lui Boiny. Se uită iar la acesta. Doar armele şi aurodiumul. Nu avem nevoie de hrană sau de apă, deoarece dacă nu ajungem la bază, penitenciarul Dorvalla o să ne ofere tot ce ne trebuie. Dacă asta nu vă încurajează, nu mai ştiu ce să vă spun.
Câteva clipe mai târziu, cei trei ieşiră din navetă.
Cohl îşi puse pe umeri rucsacul greu, se mai uită o dată la busolă şi porni spre o formaţiune stâncoasă din apropiere în pas rapid şi hotărât. Rella şi Boiny ţinură pasul cât de bine putură, căţărându#se fără oprire pe sub crengile dese pentru primul sfert de oră în timp ce nava de patrulare survola locul în căutarea lor. De la înălţime, la baza stâncii de lommit văzură nava de patrulare plutind pe deasupra copacilor.
Rella se strâmbă.
— A găsit naveta.
— Ghinionul lui, zise Cohl.
Nici nu#şi termină bine vorba, că la sol avu loc o explozie, luând nava de patrulare pe nepregătite. Pilotul reuşi să scape de bila de foc ce se înălţa, însă răul fusese deja făcut. Cu motoarele topite, nava se înclină spre babord şi se prăbuşi ca o piatră.
O a doua navă de patrulare urlă pe deasupra capetelor, tocmai când prima explodă. O a treia o urmă, îndreptându#se direct spre baza formaţiunii stâncoase, unde Cohl şi ceilalţi se ascundeau.
Patrula deschise focul asupra rocii, aruncând în aer bucăţi de lommit cât nişte bolovani. Cohl urmări nava care îşi încheie tura şi se întoarse pentru un al doilea atac. Când se apropie, un zgomot mai puternic şi mai periculos răsună prin aerul umed. Pe neaşteptate, raze de energie stacojie ţâşniră din burta norilor, tăind din zbor aripile navei de patrulare. Incapabilă de a mai face manevre, aceasta pluti cu botul înainte în stâncă şi se dezmembră.
— Încă unul de care nu trebuie să ne mai facem griji, zise Cohl destul de tare pentru a se face auzit peste urletul ce venea din cer.
Rella îşi ridică privirea la timp pentru a vedea o navă mare zburând pe deasupra lor.
— Şoimul-Liliac! se uită surprinsă la Cohl. Ştiai? Ştiai că va fi aici?
El scutură din cap.
— Planul de rezervă cerea să fie aici. Dar nu ştiam sigur.
Ea schiţă un zâmbet.
— Până la urmă, s.ar putea să-ţi primeşti scuzele.

— Păstrează-le până când ajungem în siguranţă la bord.
Cei trei se ridicară iute în picioare şi începură să coboare grăbiţi pe un grohotiş care îmbrăca versantul stâncii. În apropiere, trăgând cu tot armamentul, Şoimul-Liliac cobora în centrul unei cîmpii mlăştinoase şi împuţite.



va urma