CORĂBIILE TIMPULUI (11)

STEPHEN BAXTER

Viaţa şi moartea la Morloci

Într-o zi, Nebogipfel mă conduse la ceea ce constitui, poate, cel mai tulburător lucru pe care l-am văzut pe parcursul întregii mele şederi în încăperea-oraş.
Am ajuns la o zonă cu suprafaţa de aproximativ o jumătate de milă pătrată, unde paravanele păreau mai joase decât în mod normal. În timp ce ne apropiam, am devenit conştient de nivelul în creştere al zgomotului – un gângurit de glasuri lichide – şi de mirosul foarte intens de Morloci, de dulceaţa lor caracteristică, stătută şi greţoasă.
Prin ochelari am putut să observ că suprafaţa zonei libere era însufleţită – pulsa – de scâncetele, zvârcolirile şi mersul şovăielnic al pruncilor. Erau cu miile, aceşti sugari Morloci ce umblau în patru labe, lovindu-şi unii altora şuviţele de păr murdar cu mânuţele şi picioruşele. Se rostogoleau, exact ca maimuţele tinere, şi pipăiau variantele reduse ale paravanelor de informaţii pe care le-am descris în altă parte, ori îşi îndesau hrana în gurile lor întunecate. Ici-colo, adulţii umblau prin mulţime, ridicându-l pe unul care căzuse, aplanând o dispută minoră ce apăruse undeva, liniştind un copil care plângea în altă parte.

M-am uitat la acea mare de ţânci, năucit. Poate că o asemenea adunătură de copii umani ar părea emoţionantă pentru unii – nu însă pentru mine, un burlac înveterat – însă aceştia erau Morloci... Trebuie să vă aduceţi aminte că Morlocii nu sunt entităţi agreabile pentru sensibilitatea umană, nici măcar când sunt copii, cu carnea lor palidă ca de vierme, rece la atingere, şi cu acea pânză de păianjen pe care o alcătuieşte părul lor. Dacă vă gândiţi la o imensă tăblie de masă acoperită cu larve colcăitoare, atunci vă veţi face o idee despre impresia mea în vreme ce stăteam acolo!

M-am întors către Nebogipfel.
— Dar unde le sunt părinţii?
El ezită, ca şi cum ar fi căutat formularea potrivită.
— Nu au părinţi. Aceasta este o fermă de naşteri. Când ating vârsta potrivită, copilaşii vor fi transportaţi de-aici într-o comunitate-creşă. Ori pe Sferă, ori...

Eu însă încetasem să-l ascult. M-am uitat la Nebogipfel, de sus în jos, însă părul îi ascundea forma corpului.

Cu un fior de surprindere, am văzut acum încă unul dintre acele aspecte care îmi stătuseră în faţa ochilor de la sosirea mea aici. Dar pe care nu le remarcasem din pricină că eram mult prea deştept: nu exista nici un semn de diferenţiere sexuală – nici la Nebogipfel, nici la vreun alt Morloc dintre cei pe care îi întâlnisem – nici măcar la aceia (bunăoară, vizitatorii din gravitaţia redusă), ale căror corpuri erau acoperite cu puţin păr, şi-astfel puteau fi cercetate mai lesne. Morlocul normal avea constituţia unui copil, nediferenţiat sexual, cu coapsele şi pieptul nedezvoltate... Uluit, mi-am dat seama că nu ştiam nimic – nici nu-mi-trecuse prin gând să întreb – despre rânduielile Morlocilor în legătură cu dragostea şi naşterea!
Nebogipfel îmi spuse acum câte ceva despre creşterea şi educaţia tinerilor Morloci.

Morlocii îşi începeau viaţa în aceste ferme de naşteri şi în comunităţile-creşe – spre dureroasa mea aducere aminte, întregul Pământ fusese cedat unei astfel de instituţii – iar acolo, pe lângă noţiunile elementare ale purtării civilizate, copiilor li se insufla o deprindere esenţială: capacitatea de a învăţa. Era ca şi cum unui şcolar din secolul al XIX-lea – în loc să i se burduşească bietul cap cu o sumedenie de absurdităţi despre greci, latini şi teoreme geometrice obscure – i-ar fi fost arătate, în schimb, metodele de a se concentra şi de a se folosi de biblioteci, şi mecanismele prin care se asimilează cunoştinţele – în ce fel, mai presus de orice altceva, să gândească. În definitiv, achiziţia de cunoştinţe specifice depindea de nevoile sarcinii curente şi de înclinaţiile fiecăruia.

Când Nebogipfel îmi expuse pe scurt aceste lucruri, limpezimea logicii lor mă izbi cu o forţă aproape fizică! Fireşte – mi-am zis în sinea mea – se terminase cu şcolile! Ce contrast faţă de terenul de luptă al Ignoranţei cu Incompetenţa pe care îl constituiseră zilele mele de şcoală, deloc regretate!

M-am apucat să-l întreb pe Nebogipfel despre propria lui profesie.
Îmi relată că, în momentul în care îmi fusese stabilită data originii, se transformase într-un fel de specialist în epoca mea şi în moravurile ei, luate din arhivele seminţiei lui, şi îşi dăduse seama de câteva diferenţe semnificative între obiceiurile raselor noastre.
— Ocupaţiile noastre nu ne consumă atât de mult timp ca ale voastre, spuse el. Eu am două iubiri – două vocaţii. Ochii îi erau invizibili, făcând şi mai imposibil să-i pot citi emoţiile, Fizica şi formarea celor mici.

Educaţia şi pregătirea de toate genurile continuau pe tot parcursul vieţii unui Morloc şi nu era un lucru neobişnuit ca un individ să aibă trei sau patru „cariere”, aşa cum le-am spune noi, una după alta, sau chiar în paralel. Nivelul general de inteligenţă al Morlocilor era, am avut, eu impresia; ceva mai înalt decât al oamenilor din propriul meu secol.

Cu toate acestea, alegerea vocaţiilor lui Nebogipfel mă uimi; socotisem că trebuia să fie instruit doar în ştiinţe fizice, de unde şi capacitatea sa de a-mi urmări expunerile, uneori întortocheate, cu privire la teoria Maşinii Timpului şi la evoluţia Istoriei.

— Spune-mi, am zis eu voios, pentru care dintre talentele tale ai fost desemnat să mă supraveghezi? Pentru pregătirea în fizică – ori pentru priceperea ca doică?

Am avut senzaţia că gura sa neagră, cu dinţi mărunţi, se crispa într-un rânjet.

Iar apoi adevărul mă lovi – şi am simţit că în mine ardea un anume sentiment de umilinţă din pricina acelui gând. Sunt o persoană eminentă a zilelor mele, dar fusesem dat în grija cuiva mai potrivit pentru păzirea copiilor!

... Şi totuşi, am reflectat eu acum, ce erau bâjbâielile mele de când ajunsesem în anul 657208, decât acţiunile unui copil?

Acum, Nebogipfel mă călăuzi spre un colţ al zonei-creşă. Această zonă specială era acoperită de o structură având dimensiunile şi forma unei mici sere, realizată din materialul pal şi translucid al Podelei – de fapt, era unul dintre puţinele spaţii ale încăperii-oraş acoperit în vreun fel. Nebogipfel mă conduse în interiorul structurii. Adăpostul era lipsit de mobilier sau de aparate, cu excepţia unui paravan ori două, unde licăreau acele ecrane pe care le observasem în alte părţi. Iar în centrul Podelei, se găsea ceva ce semăna cu un mic maldăr – de haine, poate – care se ridica din sticlă.

Morlocii care lucrau aici aveau înclinaţii mai serioase decât aceia care supravegheau copiii, am perceput eu. Peste părul lor albicios purtau halate largi – veşminte asemănătoare redingotelor, cu multe buzunare – înţesate cu instrumente, cele mai multe de nepătruns pentru mine. Unele dintre ele străluceau uşor. Această ultimă categorie de Morloci avea ceva din aerul unor tehnicieni, mi-am zis eu; era un atribut bizar în această mare de copilaşi. Şi, chiar dacă erau distraşi de prezenţa mea grosolană, tehnicienii urmăreau ghemotocul de pe Podea şi treceau periodic cu nişte instrumente pe deasupra lui.

Covârşit de curiozitate, am făcut un pas către acel maldăr din centru. Nebogipfel rămase în urmă, permiţându-mi să merg neînsoţit. Lucrul acela avea numai câţiva inci lungime şi era pe jumătate cuprins în sticlă, ca o sculptură cioplită într-o suprafaţă de piatră. De fapt, chiar aducea un pic cu o statuie: aici erau cele două braţe, de-abia înmugurite, mi-am spus, iar acolo se afla ceea ce ar putea să devină un chip – un disc înconjurat cu păr şi despicat de o gură subţire. Ridicarea maldărului părea lentă, şi m-am întrebat de ce era atât de greu pentru dispozitivele ascunse să producă acest artefact deosebit. Era oare deosebit de complex?

Iar apoi – a fost un moment care mă va bântui cât timp voi trăi – acea gură micuţă se deschise. Buzele se despărţiră, şi un pleoscăit încet şi un mieunat, mai slab decât al celui mai mic Pisoi, plutiră prin aer; chipul minuscul se încruntă, de parcă ar fi suferit un pic.
M-am împleticit în spate, la fel de buimac ca şi cum aş fi primit un pumn.

Nebogipfel părea să fi anticipat ceva din neliniştea mea.
— Trebuie să ţii cont că ai fost dislocat prin timp o jumătate de milion de ani: intervalul care ne separă este de zece ori mai mare decât vârsta speciei tale...
— Nebogipfel, oare este adevărat? Copiii voştri şi voi înşivă sunteţi scoşi din această Podea, fabricaţi fără mai multă măreţie decât o cană cu apă?

Într-adevăr, Morlocii ajunseseră să-şi „stăpânească moştenirea genetică”, mi-am spus eu – căci suprimaseră diferenţierea sexuală şi scăpaseră de naşteri.

— Nebogipfel, am protestat, asta este... inuman!
Morlocul îşi încljnă capul într-o parte; în mod evident cuvântul nu însemna nimic pentru el.

— Politica noastră este concepută pentru a optimiza potenţialul formei umane – căci şi noi facem parte din rasa umană. Rosti el sever. Acea formă este determinată de o secvenţă de un milion de gene, astfel că numărul de indivizi umani posibili -deşi mare – este finit. Şi toţi aceşti indivizi pot fi – aici ezită – imaginaţi de inteligenţa Sferei.

Rânduielile mortuare, îmi spuse Nebogipfel, erau şi ele guvernate de Sferă, trupurile părăsite ale celor morţi fiind absorbite în Podea fără ceremonie şi reverenţă, pentru recuperarea şi refolosirea materiei.
— Sfera asamblează componentele necesare pentru a produce o entitate vie stabilită şi...
— Stabilită? L-am privit în ochi pe Morloc, iar furia şi violenţa pe care le înlăturasem din gândurile mele atâta timp se revărsară înapoi în sufletul meu. Cât de raţionali însă ce altceva aţi mai raţionalizat, Morlocule? Cum rămâne cu tandreţea? Cum rămâne cu dragostea?

Decizie şi plecare

Împleticindu-mă, am ieşit afară din acea înfiorătoare baracă de naşteri şi m-am uitat atent în jur, la enorma încăpere-oraş, cu şirurile sale de Morloci răbdători îndeplinindu-şi activităţile lor de neînţeles. Îmi venea să urlu la ei, să le zdruncin perfecţiunea respingătoare, însă ştiam, chiar şi în acel moment întunecat, că nu-mi puteam permite să las ca părerea pe care o aveau despre comportamentul meu să se înrăutăţească din nou.

Aş fi vrut să fug până şi de Nebogipfel. El îmi arătase oarece bunătate şi atenţie, mi-am dat eu seama: mai multă decât meritam, poate, şi mai multă, probabil, decât i-ar fi arătat oamenii din epoca mea unui sălbatic violent, venit dintr-o perioadă cu jumătate de milion de ani înainte de Cristos. Dar totuşi, Morlocul fusese, simţeam eu, fascinat şi amuzat de reacţia mea la procesul de naştere. Poate că manipulase această revelaţie tocmai pentru a-mi provoca o asemenea emoţie extremă! Ei bine, dacă aceasta îi fusese vrerea, Nebogipfel reuşise. Însă acum eram atât de copleşit de umilinţă şi de furie iraţională, încât aproape nu mai suportam să mă uit la trăsăturile lui coafate ornamental.

Şi totuşi nu aveam alt loc unde să mă duc! Fie că-mi plăcea ori nu, ştiam eu, Nebogipfel constituia singurul meu punct de reper în această stranie lume Morlocă: singurul individ în viaţă al cărui nume îl cunoşteam şi – din câte ştiam despre rânduielile Morlocilor – singurul meu ocrotitor.

Poate că Nebogipfel percepu o parte din acest conflict dinlăuntrul mèu. În orice caz. Nu mă sufocă prin compania lui; se întoarse cu spatele şi invocă, din nou, din Podea, mica mea colibă de dormit. M-am aplecat înăuntru şi m-am aşezat în cel mai întunecat cotlon, strângându-mi braţele peste piept – m-am ghemuit precum un animal de pădure adus la New York!

Am rămas acolo preţ de câteva ore – poate am dormit. În cele din urmă, am avut impresia că o parte din vioiciunea minţii îmi revine, am luat ceva hrană şi mi-am făcut o toaletă sumară.

Cred că, înainte de incidentul de la ferma de naşteri, ajunsesem să fiu intrigat de ceea ce văzusem în treacăt din această lume a Noilor Morloci. Întotdeauna mă socotisem, mai presus de toate, un om Raţional şi eram fascinat de această viziunea a modului în care o societate de Fiinţe Raţionale putea pune ordine în lucruri – de modul în care Ştiinţa şi Tehnologia puteau fi îmtrebuinţate pentru edificarea unei lumi mai bune. Fusesem jmpresionat de toleranţa Morlocilor în privinţa diferitelor soluţii. Probleme de politică şi de guvernare, bunăoară. Însă vederea acelui homuncul pe jumătate format mă descumpănise complet. Poate că reacţia mea demonstrează cât de profund sunt implantate valorile şi instinctele fundamentale ale speciei noastre.

Dacă este adevărat că Noii Morloci puseseră stăpânire pe moştenirea lor genetică, pe molima străvechilor oceane, atunci, în acel moment de zbucium lăuntric, îi invidiam pentru stăpânirea lor de sine!

Acum ştiam că trebuia să scap de tovărăşia Morlocilor poate eram tolerat, însă aici nu exista mai mult loc pentru mine decât pentru o gorilă într-un hotel din Mayfair – şi am început să ticluiesc un nou plan.

Am ieşit din adăpostul meu. Nebogipfel se afla acolo, aşteptând, ca şi cum n-ar fi părăsit nici o clipă împrejurimile colibei. Trecând cu mâna pe deasupra unui piedestal, făcu ca refugiul la care renunţasem să se dizolve înapoi în Podea.

— Nebogipfel, am rostit eu energic, pesemne îţi este evident că nu mă aflu în elementul meu, la fel ca un animal de grădină zoologică scăpat într-un oraş.
El nu spuse nimic; privirea sa părea indiferentă.
— În caz că intenţia voastră nu este să mă ţineţi ca prizonier ori ca specimen pentru cine ştie ce laborator, nu vreau să mai rămân aici. Cer să-mi permiteţi de îndată accesul la Maşina Timpului, pentru a mă putea întoarce în propria mea epocă.
— Nu eşti prizonier, zise el. Cuvântul nu are echivalent traductibil în limba noastră. Eşti o făptură conştientă şi ca atare, ai drepturi. Singurele limitări ale comportamentului tău sunt acelea de a nu mai face iarăşi rău altora prin acţiunile tale...
— Limitări pe care le accept, am zis eu băţos.
— ... şi, reluă el, de a nu pleca cu maşina ta.
— Atunci s-a zis cu drepturile mele, am sărit la el. Sunt prizonier aici – un prizonier în timp.
— Deşi teoria călătoriei temporale este foarte limpede – iar structura mecanică a dispozitivului tău este evidentă – încă nu înţelegem deloc principiile care sunt implicate, spuse Morlocul.
Am socotit că asta însemna, probabil, că nu pricepeau încă însemnătatea Plattneritei.
— Însă, continuă el, suntem de părere că această tehnologie ar putea fi de mare valoare pentru specia noastră.
— Sunt sigur!
Brusc am avut o viziune cu acei Morloci, dotaţi cu dispozitivele magice şi cu armele lor miraculoase, revenind într-o Maşină a Timpului modificată în Londra anului 1891.

Morlocii aveau să hrănească Umanitatea mea şi să o ţină în siguranţă. Însă, văduvit de suflet şi poate, în cele din urmă, şi de copii, prevedeam că omul modern n-avea să supravieţuiască mai mult de câteva generaţii!

Groaza care mi-o trezise această perspectivă făcu ca sângele să-mi clocotească prin beregată – şi totuşi, chiar în acel moment, dintr-un colţ îndepărtat şi raţional al minţii mele, mi se arătau dificultăţile acestei imagini.

„Uite ce-i”, mi-am spus în gând, „dacă toţi oamenii moderni ar fi într-adevăr nimiciţi în acest mod – iar omul modern este neîndoios strămoşul Morlocilor – atunci Morlocii n-ar putea să apară, deci n-ar captura niciodată maşina mea şi nu s-ar întoarce prin timp... Este un paradox, nu? Căci nu se poate să le ai pe toate deodată!” Trebuie să vă aduceţi aminte că, într-un străfund al creierului, enigma nedezlegată a celui de-al doilea zbor prin timp – cu acea divergenţă a Istoriilor la care asistasem – încă dospea, iar în sufletul meu ştiam că modul în care înţelegeam filozofia dindărătul acestei probleme a călătoriei temporale era încă limitat, în cel mai bun dintre cazuri.

Însă am alungat toate aceste gânduri în vreme ce mă confruntam cu Nebogipfel.
— Niciodată! N-am să vă ajut niciodată să obţineţi călătoria în timp.
Nebogipfel mă privi atent.
— Atunci – în limitele pe care ţi le-am expus – eşti liber să mergi în orice loc din lumile noastre.
— În acest caz, vă solicit să mă duceţi într-o regiune – oriunde s-ar afla ea în acest sistem solar artificial – în care există încă oameni ca mine.
Am senzaţia că am rostit această provocare, aşteptându-mă să decline o asemenea posibilitate. Însă, spre surprinderea mea, Nebogipfel făcu un pas către mine şi zise:
— Nu-s exact ca tine. Dar totuşi – vino!
Şi, cu asta, am pornit încă o dată la drum pe acea imensă, câmpie locuită. Aveam impresia că ultimele lui cuvinte fuseseră mai mult decât ameninţătoare. Însă nu puteam înţelege ce însemnau şi, în orice caz, n-aveam de ales decât să-l urmez.

În cele din urmă am ajuns pe o porţiune liberă, având poate lungimea de un sfert de milă. Trecuse multă vreme de când îmi pierdusem pe de-a întregul simţul de orientare în acea uluitoare Încăpere-oraş. Nebogipfel îşi puse ochelarii, iar eu mi i-am păstrat pe-ai mei.

Dintr-o dată – fără vreun avertisment – un fascicul de lumină se arcui în jos din tavanul de deasupra, străpungându-ne. M-am uitat în sus spre strălucirea caldă, galbenă, şi am văzut firele de praf ce se prăvăleau prin aer precum o cascadă; o clipă am crezut că fusesem readus în Cuşca de Lumină.

Am aşteptat amândoi vreo câteva secunde – nu l-am mai văzut pe Nebogipfel dând alte comenzi mecanismelor invizibile care stăpâneau acest loc – apoi Podeaua de sub picioarele mele se hurducă zdravăn. M-am împleticit, căci parcă fusese un mic cutremur, total neaşteptat. Însă mi-am revenit rapid.
— Ce-a fost asta?
Nebogipfel rămăsese netulburat.
— Poate ar fi trebuit să te previn. Ascensiunea noastră a început.
— Ascensiunea?
Am văzut acum că un disc de sticlă, având diametrul poate de un sfert de milă, ieşea din Podea, purtându-ne, pe mine şi pe Nebogipfel, în înalturi. Era ca şi cum aş fi stat în partea superioară a unui imens pilastru care ţâşnea din pământ. Deja ne ridicasem poate vreo zece picioare, iar viteza noastră de ascensiune părea să sporească; am simţit pe frunte o boare de vânt.

Am făcut câţiva paşi către marginea discului şi am urmărit cum acea uluitoare câmpie complexă a Morlocilor se desfăşura dedesubtul meu. Camera se întindea cât vedeam cu ochii, fără nici o denivelare şi populată omogen. Podeaua aducea cu o haită complicată, poate o hartă a constelaţiilor, lucrată cu fir de argint şi catifea neagră şi suprapusă peste panorama stelelor adevărate de dedesubt. Una sau două chipuri argintii erau îndreptate către noi în vreme ce ne înălţam, însă majoritatea Morlocilor părea total indiferentă.
— Nebogipfel – unde mergem?
— În Interior, rosti el calm.

Apoi, mi-am dat seama de schimbarea luminii. Părea mult mai intensă şi mai difuză – nu mai era limitată la un singur fascicul, aşa cum se poate vedea din fundul unei fântâni.
Mi-am lăsat capul pe spate. Cercul strălucitor de deasupra mea se lărgea, chiar în vreme ce mă uitam la el, aşa că acum puteam să disting un inel de cer în jurul discului central al Soarelui. Văzduhul era albastru şi presărat cu nori înalţi şi pufoşi, dar avea un aspect bizar, o neomogenitate a culorii atribuită, la început, ochelarilor pe care încă îi purtam.

Nebogipfel se întoarse cu spatele la mine. Lovi uşor cu piciorul în suprafaţa platformei noastre şi din ea apăru un obiect. Iniţial, nu l-am putut recunoaşte – era un vas întins, cu un băţ ieşind din centru. Abia când l-am văzut pe Nebogipfel ridicându-l şi ţinându-l deasupra capului, mi-am dat seama ce era: o simplă umbrelă, pentru a-şi feri de soare carnaţia lui etiolată.

Astfel pregătiţi, am intrat în lumină – puţul se lărgi – iar capul meu de secol XIX ajunse deasupra unei întinderi cu iarbă!



va urma