Moartea Ceausestilor (10)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

17 decembrie 1989, Timişoara: „Libertate“, semne ale revoluţiei? (III)

Se aude că oraşele din Transilvania, Timişoara, Oradea
şi Cluj, ar fi controlate de tancuri. In aceeaşi zi,
parlamentul ungar condamnă violarea drepturilor omului
în România şi modul în care este tratat Tokes. Pe 21 decembrie,
agenţia Tanjug relatează că cincizeci de mii de
persoane au defilat miercuri, 20 decembrie, că armata şi
miliţia au intervenit ca să-i zdrobească, de duminică 17,
pe manifestanţii antiguvernamentali. Pe 19 decembrie,
este decretată starea de urgenţă în judeţul Timiş: în acea
zi, s-au desfăşurat mai multe adunări de protest în
uzine, în special la Elba. Focuri de armă s-au auzit la
Timişoara şi Arad. Miercuri 20, curg ştirile cele mai
alarmante. Potrivit Agenţiei France Presse, „mărturiile
confirmă violenţa represiunii: copii zdrobiţi de blindate,
manifestanţi ucişi cu lovituri de baionetă, tiruri de
mitralieră asupra trecătorilor, incursiuni ale armatei în
spitale“. Agenţia ADN vorbeşte de trei-patru mii de
morţi la Timişoara şi de mişcări de revoltă în alte zece
oraşe din ţară... Peste zece mii de persoane manifestează
împotriva interdicţiei de a înmormânta corpurile
victimelor! Potrivit cotidianului vest-german Die Welt,
toţi studenţii din oraş au fost deportaţi. Jurnaliştii uită
că, la acea dată, studenţii se întorc în familii pentru a
petrece Crăciunul. Iar la ora 19, Nicolae Ceauşescu recunoaşte,
într-o alocuţiune radiodifuzată, că armata a
intervenit duminică şi luni (deci pe 17 şi 18) la Timişoara
pentru a riposta „împotriva unor grupuri de huligani“.
Cuvântul „huligan“, calificând un individ asocial,
a avut o lungă carieră: orice manifestaţie condamnată
de puterea politică comunistă sau postcomunistă este şi
va fi atribuită huliganilor, „golanilor" - dacă nu fasciştilor
reacţionari.


Aceste informaţii trebuie completate cu datele difuzate
de agenţia Tanjug: grupuri de ofiţeri şi soldaţi s-au
alăturat contestatarilor de la Timişoara. Manifestanţii cer
înlăturarea lui Ceauşescu, a soţiei sale, a fiului său Nicu,
prim-secretar de partid în judeţul Sibiu, precum şi a fratelui
său Ilie. Acesta din urmă conduce Centrul de Studii
şi Cercetări de Istorie şi Teorie Militară, care rescrie
şi reface istoria României în sensul dorit de Nicolae şi
Elena. Cei patru mii de morţi de la Timişoara sunt confirmaţi
de telegramele de presă mai multe agenţii. Tanjug
precizează că armata nu a mai intervenit împotriva
manifestanţilor de miercuri 19, la ora 12, şi s-a retras în
cazărmi.


Cine este responsabil de aceşti patru mii de morţi în
mai puţin de trei zile? Şi apoi, schimbare de ton a agenţiei
Tanjug, chiar şi pe 21 decembrie: „Unităţile speciale au
instaurat teroarea la Timişoara şi au loc execuţii sumare,
chiar şi în spitale. Presa iugoslavă difuzează din abundenţă
episoade îngrozitoare. Politika Ekspres consacră o pagină
întreagă mărturiei unei persoane, sosită miercuri dimineaţă
la Vrsac (la 14 km de frontiera româno-iugoslavă),
care povesteşte că la Spitalul Judeţean din Timişoara
răniţii prin împuşcare sunt ucişi în paturi de către medici
sau condamnaţi la moarte de tribunale excepţionale.
Aceeaşi martoră a povestit că, în spitale, cadavrele sunt
încărcate în camioane de transportat gunoaie, iar apoi
sunt duse în depozite militare de la marginea oraşului,
unde se sapă imense gropi comune.“


De la Ankara, unde se află în vizită, Gheorghe Oprea,
viceprim-ministru al lui Ceauşescu, contestă ferm aceste
cifre: după el, nu ar fi mai mult de zece morţi la Timişoara.


Din acele zile, 17-21 decembrie, va rămâne imaginea
îngrozitoare care a circulat mult în media: aceea a unui
bărbat cu o figură schimonosită de durere, plângând în
faţa unui oribil morman de cadavre dezbrăcate, corpuri
stranii, mânjite cu pământ, cu piepturile acoperite de lungi
cicatrice recente. Corpurile au fost deschise şi apoi cusute
după autopsiere. Deasupra, corpul unei femei cu
cadavrul unui copil .mic pe burtă. Prin intermediul
zvonurilor şi al dezinformării - incompetenţă sau fabulaţie
sistematică - provenite de la Budapesta sau Belgrad,
Timişoara a intrat în istoria revoluţiei române ca
oraşul eroic şi martir. Cu imaginea acestei femei dezgolite
şi a acestui copil care ar fi al său. Imaginea este
violentă şi a devenit obsedantă.16


Chiar în acel moment şi într-o mai mare măsură la
sfârşitul lui decembrie, se ridică multe semne de întrebare.
Informaţiile difuzate de agenţiile de presă, imaginile
cadavrelor comportă anomalii bizare! Prea mult sânge
cu siguranţă, ca şi cum un Dracula malefic ar fi condus
pana jurnaliştilor, ca şi cum, poate, după emoţia provocată
de căderea Zidului Berlinului, ar fi fost nevoie de
senzaţii tari. Din ce în ce mai tari. Cuvintele „deportare"
şi „genocid" trimit la memoria celui de-al Doilea Război
Mondial, iar referinţele la vampir şi Dracula, la filmografia
horror.


Dar se putea oare ieşi din Războiul Rece, se putea
vedea dărâmându-se dictatura românească fară simbolistica
valurilor de sânge vărsate? Astfel, L ’Evenement
du Jeudi din 28 decembrie îndrăznea să titreze: „Dracula
era comunist44. Aşadar, pe 22 decembrie, agenţiile de presă
ungară, est-germană şi iugoslavă, reluate de France
Presse la ora 18.54, vorbesc despre 4 632 de cadavre -
câtă precizie în acest delir al imaginarului! victime
ale revoltelor din 17 şi 19 decembrie, ucişi, fie de gloanţe,
fie de baionete şi de 7 614 manifestanţi împuşcaţi de
Securitate. Precizia exagerată a acestor cifre, care pretind
că sunt culese în plin tumult, ar fi trebuit să surprindă.
Nu se ştia în Occident că tehnocraţii democraţiilor
populare erau experţi în manipulări statistice şi împingeau
această manie până la absurd?


De atunci, s-a produs puţin câte puţin întoarcerea la
realitatea trăită. S-au făcut anchete, mai ales la Universitatea
de Vest din Timişoara, cu ajutorul studenţilor
cercetători în domeniul istoriei orale. Sub conducerea
profesoarei Smaranda Vultur, ei au căutat mărturii, au
înregistrat amintiri. S-a înfiinţat de asemenea Asociaţia
Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie, având acelaşi
obiectiv: să analizeze, să ştie, să înţeleagă. Acelaşi demers
însufleţeşte şi Asociaţia 17 Decembrie 1989 Timişoara.


Faptele sunt mai convingătoare decât montajul macabru.
Ele demonstrează capacitatea manifestanţilor de a
se confrunta şi de a rezista în faţa trupelor de securitate
şi ale armatei. Aceştia dovedesc că nu sunt nişte miei
care să se lase uşor tăiaţi. Faptele mai revelează şi
hotărârea muncitorilor, vârful de lance al regimului, de
a se opune ordinelor oamenilor lui Ceauşescu: pe 20 decembrie,
trenuri încărcate cu muncitori de la uzinele din
Oltenia sosesc la Timişoara. Aceştia se alătură manifestanţilor.


Faptele demonstrează, în sfârşit, nesupunerea armatei,
care se raliază contestatarilor. în foaierul Operei, pe
20 decembrie, un grup de militanţi hotărăşte să creeze
un Front Democratic Român şi se lipesc afişe în româneşte,
ungureşte, germană - limbile vorbite în Transilvania
- dar şi în ruseşte... în ziua aceea, soldaţii încep
să fraternizeze cu manifestanţii. în seara de 20, manifestanţii
proclamă Timişoara oraş liber.


Mărturiile participanţilor, tineri şi mai puţin tineri,
foarte numeroase, disponibile astăzi, fiind publicate de
către asociaţii şi universitate, lasă în marea lor majoritate
o impresie globală de bucurie: „Am fost fericită, spune
o femeie, că am participat la revoluţie."


Ioan Bânciu, vicepreşedinte al Asociaţiei Memorialul
Revoluţiei 16-22 Decembrie, evocă acele momente de
entuziasm petrecute atunci când, la Comitetul Judeţean
de Partid, deşi în faţă se află camioane militare şi soldaţi
cu baionetele îndreptate spre ei, manifestanţii încep să
strige: „Armata e cu noi! Fără violenţă!" Bânciu este
acolo şi, lăsându-şi în urmă soţia şi copilul, începe să
strige din răsputeri: „Studenţii sunt cu noi!" în scurt
timp, manifestanţii reuşesc să ocupe clădirea: este ora
unu - unu şi jumătate, pe 17 decembrie. „De la balconul
primului etaj se aruncau fotolii, obiecte de lux, operele
lui Ceauşescu; panouri mari au fost sparte şi călcate în
picioare. La parterul clădirii, în partea stângă, s-a declanşat
un incendiu, se vedeau flăcări şi un fum gros a
acoperit clădirea. Armata şi forţele de ordine s-au regrupat
şi au venit în număr mare din toate direcţiile. Manifestanţii
s-au retras, dar cei care au fost prinşi înăuntru
au fost arestaţi.”


Bucuria, entuziasmul au parte de momente negre:
„îmi amintesc, spune Bânciu, că unul dintre manifestanţi,
prins pe scările din faţa prefecturii, era rănit, plin de
sânge, zăcea pe jos. Soldaţii nu l-au ridicat şi nu ne-au
lăsat nici pe noi să o facem. Fusese desigur ucis de un
soldat cu baioneta.” Bânciu precizează: „Adevărata
revoluţie a avut loc pe 16, 17, 18 şi 19 decembrie şi este
greşit să se spună că Revoluţia a început pe 20 sau 22.”
Cine a tras de fapt? „Cei care au tras erau soldaţi, grăniceri,
forţele de Securitate, o trupă de comando venită de
la Buzău, cu soldaţi special instruiţi. în mare măsură,
armata a tras, pentru că cele mai mari efective de pe
stradă erau ale armatei.” Bânciu a fost intervievat pe
4 aprilie 1997 şi mărturia sa este păstrată în Arhiva de
Istorie Orală a Fundaţiei „A Treia Europă” de la Timişoara.


Este firesc ca participanţii şi martorii locali să aibă
nevoie să păstreze memoria eroilor acelor zile, a morţilor
şi a răniţilor: şocul zilelor din decembrie a fost extrem.
Scene de violenţă şi lacrimi vor reveni curând
odată cu războaiele din Iugoslavia. Dar sfârşitul războiului
rece, mai ales la Berlin, fusese un prilej de bucurie. în
timp ce Timişoara a fost un oraş greu încercat, mai ales
că Ceauşescu era încă la putere în acele zile. Retrospectiv,
revoluţionarii se vor întreba, vor fi miraţi de
propria îndrăzneală. Au reuşit să-şi sfideze ei înşişi frica
de Securitate.


Jurnaliştii - primii sosiţi prin Belgrad, unde au aşteptat
deschiderea frontierei - ajung pe 22, seara. Corespondenţi
de la Le Monde şi Liberation, ei acceptă datele
furnizate de consulul iugoslav la Timişoara: Iugoslavia
nu era o ţară fiabilă, o ţară socialistă mai deschisă decât
România lui Dracula? întâmpinaţi de o populaţie care îi
aplaudă, ei culeg mărturii supraevaluate de un amestec
de teamă şi bravură.


Metoda este corectă: confruntă mai multe surse, relatările
concordă. Marc Semo, de la Liberation, îşi aminteşte,
după douăzeci de ani: este condus de la primărie
la cimitirul săracilor. Vede acolo cadavre aliniate, cincisprezece,
douăzeci? Aceste corpuri, va spune el, i se par
foarte puţin „proaspete", mânjite cu pământ. Interlocutorii
lui spun că mai sunt mulţi alţii peste tot în oraş.
Mărturia este plauzibilă. Toate relatările concordă şi
împuşcăturile reîncep, într-o atmosferă haotică. Informaţiile
sunt preluate şi completate de Nicolas Miletitch
care conduce biroul Agenţiei France Presse la Belgrad.
Confuzia creşte în seara de 22: centrala telefonică este
atacată, legăturile sunt întrerupte. împuşcăturile par
anarhice, „se trăgea de peste tot“, confirmă locuitorii
Timişoarei. Cu o totală bună-credinţă, oraşul oferă jurnaliştilor
o inflaţie de victime. Marc Semo trăieşte aceste
momente în care fiecare, sub impresia poveştilor anterioare
despre acel Dracula din Carpaţi însetat de sânge,
este dispus să plângă mii de morţi. Teama prezentă,
suferinţa trecută alimentează această durere actuală.
Timişoara se proclamă oraş martir.


Trebuie să tragem concluzia că jurnaliştii, înşelaţi,
s-au lăsat seduşi şi orbiţi de un complot urzit de agenţiile
de presă de la Belgrad şi Budapesta? O astfel de
apreciere nu ar fi exactă. Este important să ne transpunem
în contextul acelei euforii uluite, dar şi triste: un sistem
blestemat, care rezista prin frică, se prăbuşeşte. Răsturnarea
sa presupunea vărsare de sânge...


Destul de repede, luciditatea revine: pe 4 aprilie 1990,
Liberation publică un dosar consistent: „Istoria adevărată
a Timişoarei". Reevaluarea este temeinică: o cronologie
riguroasă a zilelor revoluţiei, planul oraşului Timişoara,
fotografii ale principalelor locuri ale manifestaţiilor,
printre care cimitirul săracilor şi Opera, reproducerea
mărturiilor şefilor Institutului Medico-Legal din Timişoara
şi revenire asupra erorilor jurnaliştilor televiziunii
ungare, care au transmis date dramatice, preluând cifre
exagerate... întrebaţi de Liberation, jurnaliştii unguri
explică. Erau epuizaţi, stând fară întrerupere în platou.
Stăteau în emisie ore în şir, iar „cifra de 4 623 ne-a
parvenit prin telefon de la un refugiat român de origine
maghiară la Budapesta, care afirma că o deţine de la
medicul-şef al spitalului din Timişoara”. „Amploarea
cifrei ni s-a părut surprinzătoare, afirmă jurnalistul
Palffy, dar ştiam cum funcţiona Securitatea şi ne aşteptam
la tot ce era mai rău. Circulau atâtea zvonuri aberante.
Oamenii ar fi putut fi surprinşi să audă vorbindu-se
de 10 milioane de morţi şi încă nu se ştie...“ (17) Oroarea
faţă de regimul Ceauşescu i-a înnebunit pe toţi! Astfel,
pe 22 decembrie, la ora 18.54, Agenţia France Presse
reia ştirea: „«4 630 de morţi într-o groapă comună la
Timişoara!», a declarat un martor ungur la televiziunea
maghiară."


Editorialul din Liberation, din acelaşi număr din
4 aprilie, semnat de Dominique Pouchin, este foarte
elocvent. 


Acesta îşi propune să explice cum au fost
posibile derapajele produse în relatarea evenimentelor
de la Timişoara. îşi exprimă dorinţa legitimă de a reda
onoarea de erou oraşului, în ciuda scăderii drastice a
numărului de victime. Apare totuşi un nou derapaj de
vocabular. Dominique Pouchin îşi încheie reflecţia sa
despre „dreptul la eroare“ şi cauzele erorii cu această
frază avântată: „La Timişoara, dincolo de minciuni,
aflăm că revoluţia română, oricât de tulbure ar fi fost, se
poate scrie fără ghilimele. Şi că ar fi o minciună să o
reducem la un simulacru." (18) A trage fără ezitări concluzia
că România a trăit o „revoluţie fără ghilimele" este
emoţionant: acest lucru reprezintă o reparaţie morală
legitimă faţă de acei cetăţeni care au acţionat dintr-o
intenţie revoluţionară. Alte elemente trebuie însă luate
în consideraţie. Şi a încheia, la sfârşitul anului 1990,
dezbaterea despre natura, cauzele şi sensul evenimentelor
printr-o întorsătură din condei este cel puţin hazardat.


Să rezumăm: informatorii de la TASS, de la Belgrad
şi de la Budapesta s-au înşelat şi, prin ricoşeu, au indus
în eroare presa occidentală. Locuitorii Timişoarei au trăit
un haos impresionant. Ei nu i-au minţit pe jurnalişti, ei
vedeau morţi peste tot, nutrind în acelaşi timp speranţa
de libertate. Cine a avut însă această iniţiativă stranie şi
macabră de a-i conduce pe jurnalişti la cimitirul săracilor?
Cadavre batjocorite care vor deveni această obscenă
hecatombă de la Timişoara. Cine şi-a pus întrebări
atunci în legătură cu ordinele date armatei şi atitudinea
şi misiunea Securităţii?


Editorialul din Liberation are meritul de a evoca o
revoluţie tulbure. Ştirile privind evenimentele de la
Timişoara circulă prin intermediul posturilor de radio
occidentale şi ajung în cercurile informate din România,
în aşteptarea ştirilor şi a succeselor perestroicii din URSS.


Reuniţi la Moscova pentru a celebra cu demnitate
centenarul morţii, în 1889, a poetului naţional Mihai
Eminescu, în jurul reprezentantului oficial al Uniunii
Scriitorilor, care se lansează în omagii bombastice şi
slugarnice adresate atât lui Ceauşescu, cât şi poetului,
studenţii şuşotesc: se întâmplă ceva la Timişoara. Cel
care vorbeşte îşi continuă imperturbabil elogiile adresate
lui Ceauşescu, dar nimeni nu-1 mai ascultă: ce se întâmplă
la Timişoara? Foarte curând, din 19 şi 20 decembrie,
Bucureştiul şi alte oraşe mari încep să se mişte.


Odată cu evenimentele de la Timişoara apar elementele
unui extraordinar puzzle, care se va completa -
dezordonat - cu împuşcături şi haos atât la Bucureşti,
cât şi în numeroase alte oraşe de provincie. Vor urma
exagerarea mediatică a ororii şi înscenările funebre.
Cine a dorit chiar atât de mult să-i convingă pe români
şi întreaga lume că Ceauşescu şi agenţii Securităţii erau
nişte monştrii sângeroşi? Pe 21 decembrie 1989, se anunţau
pe toate posturile peste patru mii de morţi, când de
fapt au fost aproximativ o sută cincizeci de victime.


Dezinformarea a funcţionat bine!



Note:

(16). Asupra acestor imagini, cf. Catherine Durandin, La Trahison,
la Tour-d’Aigues, Edition de l’Aube, 1996.

(17). „Itineraire d’une rumeur chiffree41, în Liberation, 4 aprilie
1990.

(18). Dominique Pouchin, „Verite et Simulacre", editorial în
Liberation, 4 aprilie, 1990.



va urma