luni, 20 aprilie 2015

Epurarea (10)


Victor Suvorov






CE ÎNSEAMNĂ SPIRITUL PARTIZANAL SAU CUM L-A APĂRAT IAŞA OHOTNIKOV PE TOVARĂŞUL STALIN


A fost o mare fericire pentru Rusia că în anii grelelor încercări a fost condusă de un asemenea geniu şi comandant neclintit ca losif Stalin.
Stalin a fost un om de o energie neobişnuită, o erudiţie şi voinţă inflexibilă, un om tăios, aspru, necruţător în faptă şi in vorbă, căruia nici eu, educat în parlamentul britanic, nu am putut să-i contrapun nimic.
W. Churchill

În 1927, lupta dintre Stalin şi Troţki ajunsese la apogeu. Stalin făurise un puternic aparat de conducere a ţării, pe care se sprijinea. Troţki nu a reuşit să-şi făurească o bază de sprijin - el se baza pe gloria trecută, pe lozincile înflăcărate şi pe clica numeroasă de adepţi.

În esenţă, lupta se ducea nu între doi lideri, ci între două tendinţe de dezvoltare a socialismului.

Troţki era clar marxist, cerea un socialism curat marxist, adică de cazarmă. El voia să se acţioneze la fel cum a scris Marx în Manifestul partidului comunist: să se creeze armate muncitoare. Troţki cerea militarizarea muncii. Munca tre­buia să fie forţată, principalele pîrghii şi stimulii centrali fiind ordinele şi pedepsele. Principala cerinţă a marxismului era împărţirea oamenilor în clase: stăpîni pe care nimeni nu-i alege şi asupriţi. Tocmai acest lucru îl voia Troţki - el cerea robie făţişă: voi veţi munci, eu voi comanda.

Troţki urmărea aservirea totală a poporului în armata muncitoare. Deosebirea faţă de iobăgie consta în faptul că iobagul lucra o parte din timp la moşier, o parte pentru sine - pe cînd în armatele muncitoare marxist-troţkiste se plănuia numai munca pentru stăpîni. Iobagul se putea răs­cumpăra de la moşier - troţkiştii năzuiau să nu admită această posibilitate prin intermediul anulării integrale a proprietăţii private şi a banilor.

Aşadar, în anii '20 s-au înlănţuit într-o ciocnire de moarte două forţe: partizanii marxismului înrobitor, de cazarmă, în frunte cu Troţki, şi partizanii unui socialism mai uşor, în frunte cu Stalin.

Se înţelege că simpatiile ţării erau de partea lui Stalin. Cine voia să fie robul armatei muncitoare marxiste şi să execute fără să stea pe gînduri ordinele unor supraveghetori numiţi de Troţki după bunul său plac ?

În 1927 a fost a zecea aniversare a Cotiturii din octom­brie. Apropo, chiar în acest an a fost inventată şi folosită pentru prima dată sintagma „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie". Pînă în 1927, evenimentele din octombrie 1917 s-au numit oficial „cotitură".

În preajma aniversării, patimile s-au încins. Isteţul de Eisenstein a turnat un film despre asaltul Palatului de iarnă, asalt care nu a existat. Apoi, decenii la rînd, comuniştii au ridicat în slăvi în întreaga lume făcătura lui Eisenstein: cică ar fi o cronică cinematografică. Apoi Maiakovski a încropit repede poemul „Bine! ". Troţki dovedea că el a organizat totul şi i-a biruit pe toţi - iar acum trebuie să fie conducător, în toate oraşele şi satele se făceau pregătiri de sărbătoare. Cea mai importantă avea loc în Piaţa Roşie: o paradă militară şi o demonstraţie grandioasă de milioane de oameni. Trebuia să ia cuvîntul şi troţkişti. Acum ştim ce s-a întîmplat în acea zi. Însă atunci te puteai aştepta la orice: de la demonstraţiile de stradă ale militanţilor lui Troţki pînă la atentate împotriva conducătorilor, de la ciocniri cu mulţimile huliganice de troţkişti pînă la revoluţie.

Au fost luate măsuri suplimentare de securitate. Conducătorii erau păziţi nu numai de cei din serviciile de securitate, ci şi de studenţi ai academiilor militare.

Pentru întărirea pazei lui Stalin a fost aleasă cea mai bună academie militară a ţării - Academia Frunze. Eideman, şeful academiei, a ales trei persoane dintre cele mai meri­tuoase. Printre acestea era şi lakov Ohotnikov.

Iată ce s-a întîmplat mai departe.

Dacă infractorul va povesti despre infracţiune, va ieşi o istorie. Dacă va povesti partea vătămată, istoria va fi cu totul alta. Ca să nu fiu bănuit de păreri preconcepute, nu voi povesti această istorie cu vorbele mele, ci-i voi cita pe istorici - care îl iubesc din tot sufletul pe Troţki, ţin la birocraţia instaurată de Troţki, la armatele muncitoare, iubesc cazarmele şi barăcile pentru toată populaţia ţării, iubesc robia.

E drept, ei înşişi nu doresc să fie soldaţi ai armatelor muncitoare.

Aşadar, în Izmena rodine (Trădarea patriei) de V. Rapoport şi I. Alekseev (p. 292) se spune:   „În dimineaţa zilei de sărbătoare, şeful Academiei Frunze, R.P. Eideman, a dat celor trei discipoli învoiri speciale şi le-a ordonat să meargă neîntîrziat la îndeplinirea sarcinii. Studenţii - alături de Ohotnikov fuseseră aleşi Vladimir Petenko şi Arkadi Geller -au mers în cea mai mare viteză în Piaţa Roşie. Pe teritoriul Kremlinului au pătruns fără dificultăţi, dar la portiţa de lemn a tunelului care ducea la tribuna Mausoleului au trebuit să se oprească. Agentul de la poartă, un gruzin, a refuzat să le permită accesul. Flăcăii înflăcăraţi, participanţi la răz­boiul civil, n-au dat înapoi în faţa obrăzniciei cekistului. L-au trîntit într-o parte, rupînd portiţa cu această ocazie, şi au luat-o înainte. Peste cîteva secunde se găseau în spatele celor aflaţi în tribună. Paza s-a năpustit asupra nou-veniţilor. Ohotnikov a sărit la Stalin, pe care-l considera vinovat de această încurcătură provocatoare, şi l-a lovit cu pumnul în ceafă... Eideman a reuşit să muşamalizeze această afacere".

Să începem cu Robert Petrovici Eideman.

Şeful Academiei militare Frunze a primit ordin de la instanţa superioară să aleagă trei studenţi ai academiei pentru îndeplinirea unei misiuni de răspundere. Eideman era obligat să-i aleagă pe cei cu adevărat mai buni şi să-i instruiască: „Băieţi, aveţi sarcina de onoare de a-1 păzi pe omul care conduce ţara noastră. Aşa că nu-1 loviţi. Iar dacă îl loviţi, daţi-i în figură. A lovi un om în ceafă, mai ales prin surprin­dere, este o mare laşitate".

Ohotnikov a fost trimis să-l păzească pe Stalin - şi l-a păzit pînă l-a lovit în ceafă.

În povestirea lui Rapoport şi Alekseev nu se potrivesc toate lucrurile.

În primul rînd, ghinioniştii păzitori au întîrziat. Condu­cătorii erau de mult în tribună, iar ei de-abia fugeau acolo. Reacţia gărzii de la Kremlin este de înţeles: ne descurcăm şi fără voi, tovarăşi gură-cască, trebuia să veniţi mai devreme.

În al doilea rînd, Rapoport şi Alekseev încurcă un lucru. Şi asta cu premeditare. Dacă în spatele lui Stalin ar fi fost o încăierare, Stalin s-ar fi întors cu faţa spre gălăgia de acolo, însă Ohotnikov l-a lovit pe Stalin în ceafă, adică s-a apropiat neobservat de Stalin şi l-a lovit prin surprindere.

Este imposibil să descoperi ceva în această faptă în afară de ticăloşie şi prostie. Să admitem că lakov Ohotnikov a fost marxist-lroţkist şi voia să-i mîne pe toţi oamenii în armatele muncitoare, iar el însuşi să fie stăpînitor de robi. Se înţelege că Stalin împiedica acest lucru, atrăgîndu-şi astfel ura lui Ohotnikov. În acest caz, Ohotnikov trebuia să lupte împotriva lui Stalin. Cu arma în mînă. Însă pentru aceasta Ohotnikov nu are nici minte, nici bărbăţie. Mînia sa de stăpînitor de robi falit se manifestă printr-o perfidă lovitură cu pumnul în ceafă. Pentru o asemenea acţiune nu-ţi trebuie minte - doar nebunie oarbă.

În vara lui 1969, în regimentul-şcoală 145 de infanterie motorizată din divizia-şcoală 66 de infanterie motorizată din Regiunea militară Prikarpatie s-a petrecut un eveniment ieşit din comun: santinela a ucis un om, cu o rafală scurtă -două cartuşe. Locul întîmplării: Ucraina de Vest, Cernăuţi. Depozite în afara oraşului, la Sadgor. Situaţie extrem de simplă: teritoriul imens al depozitelor militare, totul împrej­muit cu sîrmă ghimpată, noapte, felinare balansîndu-se într-o parte şi-n alta. Prin apropiere trece o cărare. Un surdomut a decis să nu înconjoare, ci să-şi scurteze calea tăind-o de-a dreptul. S-a băgat pe sub sîrma ghimpată. Aici l-a ajuns rafala. Şi-a scurtat sieşi calea.

Au apărut ca din pămînt anchetatorii de la procuratura militară, s-a făcut expertiza şi toate celelalte. Prima între­bare: cîte focuri au fost de toate? Răspuns: trei. Este imposibil să ascunzi ceva. După cum e stabilit, santinela are 60 de cartuşe, au rămas 57 şi iată trei tuburi. Este imposibil să fie schimbate: intrînd în serviciul de pază, primeam cartuşe speciale. Spre deosebire de cele obişnuite, pe care divizia noastră le consuma cu milioanele, cartuşele de pază aveau o serie deosebită pe fundul tubului, iar tuburile erau colorate. Se consumau sumedenie de cartuşe obişnuite, tuburile de la poligonul Storojineţ erau cărate cu autoîncărcătoarele - însă pierderea unui cartuş verde de pază se descoperea imediat. Acestea se predau şi se primeau în fiecare zi cu semnătură de predare-primire şi era imposibil să găseşti pe undeva vreun cartuş din acesta. De aceea nu se putea muşamaliza vreun caz de tragere la santinele. Nu se putea ascunde un glonţ, tras fie şi din întîmplare.

Anchetatorii s-au lămurit imediat şi imaginea celor petre­cute a început să se clarifice. Mai trebuiau găsite gloanţele. Din trei s-au găsit doar două. Acum problema principală: acestea sînt aceleaşi care au pătruns în om? Aceleaşi. Au pe ele funingine aderentă? Au. Gata. După aceasta urmează momentul delicat al împărţirii răspunderii personale.

Într-un ordin pe divizie, comandantul de divizie, general-maior Nilga, a transmis recunoştinţa sa şefului de pază şi caporalului de schimb care a trimis santinela la post. Santi­nela însăşi a obţinut ceea ce un cursant al diviziei-şcoală nici n-avea dreptul să viseze: recunoştinţa comandantului de divizie şi zece zile permisie, fără să mai socotim drumul pînă acasă şi înapoi.

De ce s-a întîmplat aşa?

S-a întîmplat aşa pentru că santinela era o persoană inviolabilă.

Inviolabilitatea santinelei constă în:
-   apărarea specială prin lege a drepturilor şi calităţii sale;
-   subordonarea santinelei unui cerc strict limitat de persoane: şeful de pază, ajutorul şefului de pază şi caporalul de schimb;
-   obligativitatea tuturor persoanelor de a se supune fără obiecţii la somaţiile santinelei;
-   acordarea dreptului de a folosi arma în cazurile pre­văzute de regulament.

Santinela noastră a acţionat exact, corect şi decis: „Stai!", „Stai, că trag ! ", foc de avertisment în sus, iar după aceea...

Cercetarea nu poate stabili dacă au fost două strigăte de avertisment. Dar a fost un foc de avertisment? A fost. Două gloanţe au perforat omul şi pot fi găsite uşor: iată poziţia santinelei, iată poziţia cadavrului, prin cele două puncte se determină direcţia de tragere, iar gloanţele se găsesc. Dar un glonţ,nu a fost găsit - deci santinela l-a trimis în sus. Din cauza înclinaţiei traiectoriei, glonţul putea să se înalţe un kilometru şi să zboare foarte departe. Nu-l găseşti. Dar iată o întrebare : dacă santinela l-a omorît mai întîi pe om cu o rafală scurtă, iar după aceea a tras în aer ? Tocmai pentru a răspunde la această întrebare au fost analizate gloanţele. Iată în ce constă chestiunea. De pregătirea plutonului care intră în pază se ocupă comandantul companiei. Unul din princi­palele elemente ale pregătirii este verificarea stării armei: aceasta trebuie să fie curată. Mai departe vine comandantul plutonului, care-1 suplineşte pe şeful de pază. El personal verifică pregătirea, deci şi pregătirea armei. Mai departe, la instalarea santinelelor verificarea o face locţiitorul ofi­ţerului de serviciu pe regiment sau ofiţerul de serviciu pe santinele. Pur şi simplu nu ţi se permite să intri în pază cu arma necurăţată.
După uciderea unui om, expertiza verifică gloanţele. Primul glonţ e curat. Celelalte sînt cu funingine aderentă.

Glonţul curat trebuie să fie cel de avertisment. Acesta nu trebuie să-l perforeze pe om. Dacă unul dintre gloanţele care l-au ucis pe om este curat, înseamnă că soldatul merge la tribunal.

Dacă însă, ca în cazul nostru, toate gloanţele care l-au ucis pe om au pe ele funingine, înseamnă că au fost precedate de un foc de avertisment. Deci soldatul a acţionat corect. Deci trebuie recompensat pentru vigilenţă, hotărîre, pentru cunoaşterea regulamentului şi respectarea exactă a cerin­ţelor acestuia.

Se poate însă replica: surdomutul nu auzea şi nu putea auzi nici strigătele de avertisment ale santinelei, nici focul de avertisment. Corect, însă există sîrmă ghimpată şi inscrip­ţia : „Stai! Zonă interzisă". Regulamentul nu prevede nici un fel de clauze, de excepţii pentru orbi, surzi, nebuni sau oameni beţi. Tocmai în aceasta constă garanţia inviolabilităţii santinelei: legea apără în mod deosebit persoana şi acţiunile sale, dacă aceste acţiuni corespund articolelor din Regula­mentul serviciului de garnizoană şi pază.

În toate timpurile santinela s-a aflat într-o situaţie spe­cială şi nu-i credem pe cei care afirmă că inviolabilitatea santinelei a fost introdusă în Rusia prin Articulele lui Petru cel Mare. Nu, inviolabilitatea santinelei a fost recunoscută şi înainte de Petru, nu numai în tradiţie, ci şi în pravilele scrise.

Iar acum să ne întoarcem la Moscova în 1927.

Ce face un militar pe care un comandant l-a trimis la instanţa superioară, indiferent care - la Kremlin sau la statul-major al batalionului -, iar acolo nu i se dă drumul ? Lucrurile sînt simple. Trebuie să ateste prezenţa sa la locul şi la timpul misiunii: am fost acolo exact la ora la care mi s-a ordonat. După aceea trebuie să ia legătura cu coman­dantul său şi să raporteze: nu pot să execut ordinul pentru că nu îmi dau voie. Asta-i tot: am făcut ce mi s-a ordonat, restul nu ţine de mine.

În fiecare zi, în ţara noastră, milioane de oameni trec pe lîngă obiective de pază şi se întîmplă ca o persoană să nu fie lăsată să treacă. Se întîmplă deseori. Să ne închipuim că portarul nu ne lasă să intrăm în uzină. Dacă nu ne-a lăsat, înseamnă că are un motiv: permisul nu este în ordine, paznicul are vreo bănuială sau în lungul lanţ ierarhic există vreo neînţelegere. Cineva n-a avertizat pe altcineva şi paznicul n-are ordin să ne permită accesul. Şi ce-i cu asta? Ne apucăm să stîlcim mutra portarului? Spargem uşa şi intrăm cu sila? Sau haideţi să-l urmărim pe ministrul de resort şi să-i tragem un pumn în freză.

Rapoport şi Alekseev consideră comportarea studentului de la Kremlin drept o obrăznicie. O dată ce Ohotnikov nu a fost lăsat să intre, înseamnă că este obraznic. Dar cine este el, acest Ohotnikov ? Pentru ce merite ar trebui să i se dea voie ? Dacă santinela are cea mai mică îndoială, este obligată să nu-1 lase să treacă, în septembrie 1941, cînd se hotăra destinul Leningradului, cînd clipele erau numărate, un sol-dat-santinelă nu l-a lăsat să treacă la statul-major al Frontului Leningrad pe noul comandant al frontului, venit de la Moscova, membru al Marelui Cartier General, generalul de armată G.K. Jukov. Santinela a avut dreptate. Oricine ar fi Jukov şi orice grad ar avea, santinela nu este subordonată lui şi nu are voie să execute ordinele şi dispoziţiile nimănui altcuiva în afară de trei persoane: şeful pazei, ajutorul său şi caporalul său de schimb. Subliniez: al său. Alt caporal de schimb din acelaşi serviciu de pază nu are dreptul să dea ordine santinelei. Ce trebuia să facă generalul de armată G.K. Jukov? Să spargă uşa statului-major de front? Să dea buzna, bruscînd santinela ? Aceasta ar fi însemnat atacarea unui post şi santinela ar fi fost silită în acest caz să tragă în Jukov. Fireşte, nu s-a întîmplat acest lucru, căci Jukov a înţeles că santinela are dreptate - a înţeles că nu are putere asupra santinelei. Chiar avînd cinci stele pe petliţe, el nu putea să atragă atenţia santinelei. Chiar avînd în buzunar hîrtia semnată de Stalin precum că de azi înainte el este comandantul frontului, Jukov - chiar şi la statul-major al frontului său - nu are putere asupra santinelei şi nu s-a năpustit asupra acesteia.
Atacul asupra lui Stalin din 7 noiembrie 1927 ne arată în ce măsură Stalin nu ţinea la viaţa sa, cît de puţină atenţie acorda securităţii sale. Orice nebun putea pătrunde fără dificultate direct la Mausoleu şi să-l lovească în ceafă.

E clar că lakov Ohotnikov nu şi-a controlat acţiunile. Dacă ar fi avut în mînă un cuţit sau un pistol, s-ar fi putut întîmpla un lucru ireparabil. Este greu să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat cu ţara noastră, cu Europa şi cu lumea dacă Stalin ar fi fost ucis şi locul său ar fi fost luat de maniacii Troţki, Buharin, Tuhacevski şi alţii. Să ne gîndim la ce se putea aştepta Rusia examinînd comportamentul aceluiaşi laşa Ohotnikov. Unui student de academie nu i se dă voie să intre în Mausoleu şi gata! - pocneşte santinela, iar lui Stalin îi dă un pumn în ceafă! După poziţia sa, Ohotnikov stă cu o sută de etaje mai jos decît Stalin; dar dacă în locul lui s-ar fi găsit altul mai sus pe scara socială, ce şi-ar fi putut permite ? Şi are prieteni de teapa lui.

În momentele de cotitură ale istoriei, Rusia a avut aproape întotdeauna noroc, în decembrie 1825, decembriştii, abrutizaţi de desfrîu şi beţie, s-au repezit să ia puterea lansînd chemarea: primul cuţit pentru boieri şi dregători, al doilea - pentru popi şi alţi făţarnici, al treilea - pentru ţar. Şi au chemat Rusia la aceste lucruri concrete. La noi e destul să chemi - se găsesc destui aderenţi, în Franţa, iacobinii au venit la putere sub lozinca abrogării pedepsei cu moartea, dar ajungînd la putere, au înecat Franţa în sîngele decapitaţilor în public. Şi bolşevicii au venit la putere sub lozinca abrogării pedepsei cu moartea. Apoi se ştie ce a fost. Însă decembriştii au venit la putere proclamîndu-şi ţelul: o să tăiem capetele ţarului, familiei ţarului, negus-torimii, nobilimii, clerului. Dacă încă înainte de luarea puterii şi-au declarat intenţia de a îneca Rusia în sînge, ştiu că ar fi înecat-o! Puteau cădea şi alţii sub cuţit. Ba chiar şi domnilor decembrişti le putea surîde aceeaşi soartă. Nici nu putea fi altfel. Fiecare dintre ei vedea calea sa spre fericire. Unii intenţionau să instaureze monarhia constituţională, numai că nu se puteau înţelege între ei cine să fie monarhul. Alţii voiau republică, dar nu erau de acord asupra problemei de cadre, ca să spunem aşa. Dacă ar fi ajuns la putere, ar fi început inevitabil să se măcelărească unii pe alţii. Cum s-au măcelărit iacobinii. Cum s-au măcelărit bolşevicii, însă în 1825, Rusia a avut noroc. S-au găsit oameni buni, călăuziţi de idealuri umaniste: au tras nişte obuze în buimacii decem­brişti şi aceştia s-au risipit care încotro. Păcat că în 1917 nu s-au găsit oameni buni care să trimită nişte şrapnele înspre alde Lenin şi Troţki. N-am avut noroc la această cotitură a istoriei, însă în 1927, Rusia, Europa şi lumea au avut mare noroc. Ohotnikov nu a avut armă. Ne este imposibil să ne imaginăm ce s-ar fi întîmplat dacă Stalin ar fi fost ucis, dacă direcţia mai uşoară a socialismului ar fi fost înăbuşită de marxismul sălbatic al lui Troţki, Buharin şi Tuhacevski. Puterea lor ar fi pus în umbră tot ceea ce cunoaştem despre Hitler şi Pol Pot. Dar am avut noroc.

Cele petrecute în Piaţa Roşie ne arată cît de slab era organizată paza lui Stalin. Ohotnikov şi prietenii săi au împins santinela, au rupt portiţa şi s-au năpustit asupra obiectivului de pază... Cum să califici o asemenea acţiune? Atac asupra unui post. Este acea situaţie în care santinela din post nu numai că are dreptul, dar este obligată să folosească arma din dotare chiar şi fără avertisment. Atacarea santinelei, pătrunderea în obiectivul de pază constituie infracţiune.

Orice soldat în primul an, intrînd în serviciul de pază la o săptămînă după jurămînt, ştie că atacul asupra postului trebuie respins cu puterea armei, iar criminalii care îndrăznesc să facă o asemenea fărădelege merită pedeapsa cu moartea fără judecată şi trebuie ucişi pe loc. Nu are importanţă ce anume păzeşte soldatul: statul-major al regimentului sau un depozit cu bocanci. Dacă a fost pus în post, înseamnă că aici este ceva de apărat şi santinela se supune regulamentului.

Cum de santinela aflată în cel mai important post al ţării nu i-a împuşcat pe cei trei care au pătruns la conducerea superioară a ţării ? Dacă aceştia erau mercenari cu sarcina de a lichida conducerea superioară? Dacă erau terorişti troţkişti veniţi cu intenţia unei lovituri de stat? Cine a pus un asemenea papă-lapte în post ? Cine l-a instruit ? E lim­pede că santinela merită pedeapsa cu moartea, dar cine a pregătit-o ? Şi cine e în spatele ei ? Cui îi foloseşte o atitu­dine atît de neglijentă în desfăşurarea serviciului de pază ?

Mai înainte, pe listele cu cei executaţi am văzut oameni care au ocupat funcţia de comandant al Kremlinului. Acum înţelegem că nu au fost împuşcaţi chiar degeaba. Dacă s-au purtat astfel faţă de obligaţiile lor, dacă au manifestat o asemenea neglijenţă criminală, nu pot fi învăţaţi minte decît prin împuşcare.

Este uluitor comportamentul şefului Academiei militare Frunze, tovarăşul Eideman: a reuşit să muşamalizeze. Ah, ce om bun! Nu e vorba de Stalin, ci de atacarea unei santinele. De aceea trebuia adunată academia, iar cei trei ticăloşi trebuiau scoşi legaţi pe platoul de instrucţie. Eideman era obligat să apară în faţa formaţiei pe un armăsar negru înspumat, să povestească academiei cele întîmplate, să scoată sabia din teacă şi să-i hăcuiască pe ticăloşi ca pe varză. El trebuia să judece în felul următor: las' să mă condamne pentru exces de putere, dar eu n-am să ţin în academie nişte infractori pasibili de pedeapsa cu moartea. E prea aspru? Nu. Ohotnikov şi alţii ca el nu înţelegeau altă limbă. Santinela din post nu e cu nimic vinovată faţă de ei. Iar ei au lovit-o ! Santinela este o persoană de stat, ocrotită special de lege. Iar ei au scuipat pe lege. Chiar dacă santinela nu are dreptate, oricine, mai ales un militar, este obligat să execute cerinţele sale. Nimeni n-are dreptul să-i ceară soco­teală. Cere socoteală şefului pazei. Iar dacă santinela spune să te depărtezi că nu e voie, nu o distrage de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Santinela nici nu are voie să vorbească cu cineva - doar „Stai! Înapoi! ", fără alte cuvinte de prisos.

Ohotnikov loveşte santinela care nu e vinovată cu nimic. Ohotnikov sare şi la Stalin, care nici el nu este vinovat. Nu Stalin a pus santinela în post - iar santinela, în situaţia dată, nu e nici măcar subordonată lui Stalin. Dar Ohotnikov îi dă peste grumaz nevinovatului Stalin.

Cum să vorbeşti în acest caz cu infractorul penal şi militar Ohotnikov, care se face vinovat de atacarea unui post de pază şi de atacarea conducătorului suprem al ţării ?

Ohotnikov îi burduşeşte pe toţi în stingă şi-n dreapta, fără să mai pună vreo întrebare. Poc între felinare! Poc în ceafă!

În timpul războiului civil, conducerea ţării a luptat cu un fenomen numit spirit partizanal23. Mult timp nu am înţeles de ce acest termen înglobează un sens negativ. De ce trebuie luptat împotriva spiritului partizanal ?

Pînă la urmă m-am lămurit. Problema este că la noi sensul cuvintelor a fost deformat. Toate lucrurile nu se numeau cu numele lor. Nu e vorba de spirit partizanal, ci de banditism. Armata Roşie s-a format din bande mai mari sau mai mici ale căror căpetenii nu voiau să se supună nimănui. A aduce, aceste căpetenii sub ascultare, a le obliga să se supună - iată sarcina pe care Stalin şi-a pus-o în faţă şi a soluţionat-o în mod strălucit.

lakov Ohotnikov şi prietenii lui sînt reprezentanţii tipici ai spiritului partizanal deşănţat, adică ai banditismului. Ei sînt studenţi de academie militară, dar nu vor să înveţe, nu ştiu nimic despre armată, nici măcar ceea ce trebuie să ştie orice soldat în primul an, care tocmai a terminat cursul de tînăr luptător. Dacă aşa sînt cei mai buni studenţi ai acade­miei, atunci cum sînt cei mai slabi? Şi cu ce se ocupă şeful academiei ? Nu face nimic. Atunci de ce mai este nevoie de el? Şi cui sînt de folos cursanţii unei asemenea academii?

1937 reprezintă anul luptei lui Stalin cu banditismul şi nesupunerea în armată. O puteţi numi lupta cu spiritul partizanal.

Pînă în 1937, Stalin nu s-a putut ocupa serios de această problemă. Au existat altele. Şi atîta vreme cît Stalin nu s-a ocupat personal cu instaurarea ordinii în academii, acestea au produs numai rebuturi, au dat girul unor comandanţi semianalfabeţi şi chiar analfabeţi, pentru care procesul de învăţămînt în academie era pur şi simplu o perioadă de odihnă.

Se spune că în timpul epurării au fost lichidaţi mulţi comandanţi de formaţie academică, iar în locul lor au venit alţii, fără pregătire. Corect spus. Dar aceste studii academice nu făceau nici cît o ceapă degerată. Studenţii Academiei militare Frunze, pe care i-a pregătit Tuhacevski, apoi Eideman, apoi Kork erau, ca nivel de pregătire, de teapa lui Ohotnikov, poate mai jos.

Nici o părere de rău pentru aceştia.

Dar ce caută Tuhacevski aici ? Ce caută lakir ?

Iată ce.

În acei ani, Academia militară Frunze se subordona nemijlocit şefului statului-major al RKKA, Tuhacevski.

Eideman era obligat să raporteze despre cele întîmplate lui Tuhacevski. Iar acesta era obligat să înţeleagă şi să acţioneze.

Ca şef nemijlocit, Tuhacevski trebuia să pună întrebări. Multe întrebări. A fost un atac asupra santinelei. Cum s-a încheiat acesta ? Ce pedeapsă au primit infractorii ? Cine i-a trimis pe infractori în cea mai bună academie din ţară? Cine şi de ce i-a ales tocmai pe ei pentru executarea unei misiuni de o atît de mare răspundere ?

Dar ce a făcut Tuhacevski? Nimic, în structurile sub­ordonate lui se comit infracţiuni militare şi de stat, iar el nu ştie de acestea sau nu vrea să ştie.

Dar ce amestec are lakir aici ?

Deoarece lakov Ohotnikov era aghiotantul său, omul său cel mai apropiat, executantul celor mai secrete porunci ale lui lakir. La recomandarea lui lakir, Ohotnikov a ajuns la academie.

Se prefigurează un lanţ foarte ciudat. lakir era un vehe­ment stalinist. În cuvinte. Chiar prea vehement.

Dar în fapte... Prietenul intim al lui lakir, omul său de încredere, komdir Schmidt, îl jigneşte în public pe Stalin, ţipă la el, îi spune că-i va tăia urechile. Aghiotantul lui lakir, şi el om de încredere, îl loveşte pe Stalin prin surprindere în ceafă. Cum se vor purta subordonaţii lui lakir într-o situaţie critică ? În timpul războiului ?

Uimeşte reţinerea lui Stalin.

Stalin nu a cerut ca lakov Ohotnikov să fie pedepsit. S-a uitat pur şi simplu la subordonaţii săi şi a aşteptat reacţia lor la cele petrecute. Dar aceştia n-au reacţionat. Trei persoane atacă o santinelă şi nu păţesc nimic. Cineva îi trage lui Stalin un pumn în cap - Eideman, lakir, Tuhacevski au muşamalizat afacerea. Eideman, lakir, Tuhacevski s-au făcut că nu s-a întîmplat nimic.

A trecut un an şi totul s-a uitat.

Eideman, lakir, Tuhacevski l-au avansat pe lakov Ohotnikov. Bun om - s-a enervat el o dată, dar cui nu i se întîmplă? !

Şi Stalin a tăcut. Deocamdată.

Dar soarta lui Eideman, lakir, Tuhacevski era hotărîtă. Ei sădiseră banditismul în armată, dar ţara şi armata nu au nevoie de asemenea oameni. Armata trebuie curăţată de astfel de gunoaie, însă în acel moment, Stalin nu avea încă posibilitatea să introducă ordinea în armată.

Dar şi-a amintit de lakov Ohotnikov după opt ani.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu