Cei trei cercetasi (9)

Jean de la Hire

Braţ de sânge (IV)

Noaptea tragică

Timp de mai multe ore, merseră când în trap când în galop printre arbori enormi, bătrâni de mii de ani şi legaţi între ei prin liane asemenea unor otgoane enorme.
La un moment dat, călăreţii se simţiră apăsaţi de acel zid de frunze încâlcite ce se înălţa în jurul lor, de bolta aceea de ramuri împletite, care nu lăsau să pătrundă nici o rază de soare.
Pe când soarele, afară din pădure, se înălţa sus pe cer, din arborii şi plantele acelea îmbâcsite ieşeau mirosuri grele, parfumuri otrăvitoare şi uneori atmosfera devenea imposibilă de respirat.
— Mai repede, mai repede, strigă Raimondo, sufocat.
— Mai repede, repetă Marius, dornic de spaţiu, de vânt, de cer senin, de soare.
— Înainte! Înainte! urlau cei trei bandiţi.
Şi călăreţii fugeau, urmând ca un ciclon sinuozităţile râului.
Împins de nerăbdare, Raimondo întrecuse la un moment dat pe John Walters şi acum galopa în fruntea tuturor. El fu primul care scoase strigătul mult aşteptat.
— Oceanul! Oceanul!
Era într-adevăr în faţa lor acea nesfârşita întindere de apă!
— Înainte! ordonă John Walters care era grăbit s-ajungă la ţintă.
— Înainte! repetară împreună Raimondo şi Marius, care ardeau de nerăbdare să-şi regăsească prietenul şi aeroplanul.
— Înainte! Înainte!
De câte ori fu repetat în ziua aceea de toţi – de cercetaşi ca şi de briganzi – acel strigăt de nerăbdare…
Pe nisipul puţin cam umed caii galopau cu uşurinţă, în voie, îmbătaţi şi ei de aerul mării, după atmosfera înăbuşitoare a pădurii.
La amiază totuşi fură nevoiţi să se oprească spre a odihni caii şi ca să mănânce şi ei la umbra giganticilor arbori de cocos şi a palmierilor.
Se opriră pe marginea unei bălţi formată de un pârâu, pe care, la treizeci de metri de mare, nisipul îl absorbise. Animalele putură bea. Şi oamenii, înainte de a lua masa, se scăldară în apa încălzită de razele soarelui.
Dar, fără a lăsa să se vadă ceva din bănuielile lor, Raimondo şi Marius făcură astfel încât să nu se depărteze prea mult de hainele lor lăsate pe nisip şi să poată pune mâna, oricând pe revolvere ca să se apere.
Precauţiune de prisos de altminteri, căci bandiţii nu aveau de gând să întreprindă nimic împotriva cercetaşilor, până ce nu vedeau aeroplanul montat şi pus la punct, gata de a porni.
După baie, mâncară, apoi fumară stând la umbră. Cei trei bărbaţi discutau între ei în limba portugheză, despre lucruri indiferente, judecând după expresia chipurilor lor.
Când fură orele trei, porniră din nou. Până la şapte galopară fără încetare pe nisipul întins, între marea albastră de o parte şi pădurea veche de cealaltă.
La şapte se opriră din nou ca să prânzească şi ca să se odihnească o oră.
Apoi porniră iarăşi la drum! Şi deoarece caii şi catârii puteau rezista, se hotărâseră să se oprească tocmai la miezul nopţii. Între timp peisajul se schimbă. Pădurea nu se mai vedea, înaintea lor se întindea un deşert de stânci şi de nisip, ce se pierdea în interiorul continentului. Din toate părţile se auzeau diverse strigăte, dintre care se distingeau acelea ale elefanţilor şi al hienelor dominate de răgetul suveran al leului.
Raimondo şi Marius galopau unul lângă altul gândindu-se cu înfrigurare la momentul în care vor juca partida supremă, care trebuia să fie pentru ei victoria… sau moartea!
Momentul sosi.
La miezul nopţii poposiră. Străbătuseră savana şi acum se aflau din nou între pădure şi mare.
Colmar ajutat de Davids întinse între doi arbori pânza unui cort.
Când totul fu gata, Raimondo zise lui John Walters, fără umbra de emoţie în glas:
— În noaptea asta vom veghea noi, Marius şi cu mine.
— Şi eu, zise Walter cu simplicitate. Am dormit foarte bine noaptea trecută. Dar Colmar şi Davids trebuie într-adevăr să se odihnească.
Cei doi cercetaşi nu putură face nici o obiecţiune, căci dacă ar fi încercat să-l convingă să doarmă, ar fi însemnat să-i deştepte bănuielile. Se feriră deci s-o facă zicându-şi că va fi ceva mai greu, dar tot vor izbuti. De altminteri ei prevăzuseră cazul. Marius aprinse focurile aşezate în triunghi în jurul cortului şi al animalelor, care erau legate de trunchii arborilor.
— Fiecare din noi va veghea în faţa unui foc, nu e aşa? întreită liniştit milanezul.
— Tocmai, dragul meu, răspunse John Walters.
Colmar şi Davids, într-adevăr istoviţi de osteneală, le spună noapte bună şi se retraseră sub cort, unde adormiră aproape imediat.
Profitând de un moment în care John Walters se depărtase, cei doi cercetaşi schimbară repede câteva cuvinte în şoapta.
— Tu vei fi mai aproape de el, zise Marius. Vei da semnalul.
— Da.
— Care?
— Mă voi scula făcându-mă că-mi întind braţele ca să mă dezmorţesc şi mă voi duce la el să-i cer tutun.
— Bine! Atunci mă voi apropia şi eu. Dar cum vom face?
— În momentul în care va vârî mâna în buzunar ca sa scoată tabachera, voi trece în spatele lui şi într-o clipă îi voi lega basmaua peste gură. În aceeaşi clipă tu îi vei arunca frânghia în jurul corpului uşa încât să-i prinzi braţele şi vârând repede capătul frânghiei în nodul marinăresc făcut mai dinainte, vei trage cu toată puterea. Iar eu îl voi împinge aşa încât să cadă cu faţa în nisip.
— La naiba, murmură Marius. N-ar trebui să dăm greş.
— A nu! Ai frânghia?
— Da, e pregătită, o am atârnată la brâu, aşa ca s-o pot trage într-o clipită.
— Bine! Ştii că dacă dăm greş nu ne mai rămâne altă scăpare decât revolverele! observă Raimondo. Şi mi-ar displace să trag asupra acestor oameni pe jumătate adormiţi care desigur vor ieşi din cort în caz când nu vom putea împiedica pe Walters de a striga.
— La dracu! zise Marius… decât să mă las să mă ucidă ei, prefer să-i ucid eu!
— Şi eu, bine înţeles. Dar…
— St! Vine.
— Să vorbim de altceva.
Şi cu jumătate glas, Raimondo continuă:
— Ştii Marius, am recunoscut locurile. Cred că vom ajunge mâine la apusul soarelui la punctul unde e aeroplanul.
Apoi adresându-se lui Walters care se apropia de ei, Marius continuă.
— Ştii D-le Walters, Raimondo şi cu mine am socotit că mâine vom face cel mult zece ore de drum.
— Cu atât mai bine, zise Braţ-de-sânge, zâmbind şi adăogă cu ipocrizie:
— Sper că vom regăsi pe camaradul dv. viu şi că-l vom elibera.
— Sper şi eu, confirmă cu gravitate Raimondo.
Apoi tăcură, turmentaţi de emoţii cu totul diferite şi cum e greu să susţii multă vreme o convorbire în aparenţă liniştită, când eşti agitat. John Walters fu primul, care se aşeză pe nisip în faţa focului, care era mai aproape de dânsul.
Raimondo se aşeză şi el la celălalt foc alături de al aventurierului, iar Marius se duse la cel mai depărtat. De acum nu mai era chestie de cât de minute. Cei doi cercetaşi îşi concentrau toată voinţa silindu-se să-şi încetinească bătăile inimii, să calmeze sângele care li se zbătea la tâmple şi să-şi stăpâneasca nervii exasperaţi.
Ceea ce contribui mult să le dea sângele rece necesar, fu sforăitul sonor al lui Colmar şi Davids.
Marius cu capul întors spre Raimondo nu-l pierdea din ochi. Îl vedea foarte bine nu numai din pricină că noaptea era foarte clară, dar şi fiindcă în jurul cortului cele trei focuri aruncau o lumină vie.
Deodată tresări, Raimondo îşi întindea braţele şi se scula încet.
— A sosit momentul, îşi zise Marius, tresărind. Şi se sculă şi el, asigurându-se că teaca Brownigului era deschisă şi că frânghia se putea uşor trage de la brâu. Văzu pe Raimondo, tare umblând alene şi tot întinzând braţele dispărea îndărătul cortului în partea, unde se găsea John Walters.
Marius făcu şi el câţiva paşi în aceeaşi direcţie şi văzu pe Raimondo, în picioare, aplecându-se puţin şi întinzând mâna stângă. Şi îl auzi spunând cu jumătate voce.
— D-le Walters d-ta ai tutun. Dă-mi şi mie, te rog, căci văd, că l-am isprăvit pe al meu.
— Na!… am avut aceeaşi idee, zise Marius apropiindu-se
— Telepatie! zise John Walters cu veşnicul lui surâs. Închipuiţi-vă că şi mie mi-a venit chiar în clipa asta poftă să fumez.
Braţ-de-sânge nu bănuia desigur nimic, căci nici nu se ridică. Se aplecă numai puţin spre stânga, ca să caute în buzunarul pantalonilor.
— Hop! făcu cu glas înăbuşit Raimondo. 
Şi într-o clipită o basma de mătase astupă nasul, gura şi bărbia lui Walters şi fu solid înnodată la ceafă. Surprins, el vru să ridice braţele şi ca un gest brusc reuşi să puie mâna pe mânerul revolverului, dar altă mişcare îi fu imposibilă, căci o frânghie solidă îi strângea braţele, lipindu-le de corp. În acelaş timp se simţi aruncat la pământ, întors cu faţa în nisip. Totul se petrecu în mai puţin de treizeci de secunde şi fără cel mai mic zgomot… Cu inima bătând, tâmplele zvâcnind, palizi de emoţie şi de bucurie, cei doi cercetaşi se ridicară şi Marius îşi puse la brâu revolverul lui Walters.
— Repede! Bidoanele cu benzină!
Trebuia să puie samarul pe catâri, să ridice grelele bidoane aşezate pe nisip la câţiva metri de foc, să le lege bine pe împreună cu alte patru bidoane de ulei şi două cutii de unsoare.
Sprinteni şi voinici, cei doi băieţi făcură totul în zece minute. Fără cel mai mic zgomot, căci paşii lor nici nu se auzeau pe nisip.
— Şi acum, să vedem de cai, zise Raimondo.
În câteva minute puseră şeaua pe doi din ei iar pe ceilalţi îi legară alături. Dar în momentul când voiră să pornească se auziră două strigăte şi două detunături răsunară în puterea nopţii.
Ce se întâmplase? Ceva foarte simplu, dar la care, din nefericire, cei doi băieţi nu se gândiseră.
Braţ-de-sânge, după o clipă de încremenire, când se văzu atacat şi legat, nu mai avu de cât un gând: Să deştepte pe Colmar şi Davids. Făcând sforţări supraomeneşti şi contractându-şi cu disperare tot corpul, izbuti să se rostogolească în direcţia cortului. Trebuia să învingă rezistenţa nisipului în care se afunda şi îi trebui mult timp până să ajungă. Focul lângă care fusese legat era aproape aşa că nu mai da decât o slabă licărire. Mulţumită acestei semiobscurităţi, banditul ajunse lângă cort, fără a fi observat de cei doi cercetaşi. Şi cum pânza cortului nu era fixată de pământ decât la extremităţi, el se strecură pe dedesubtul ei şi tot rostogolindu-se se izbi cu violenţă de corpul lui Colmar, care se deşteptă. Întunericul destul de mare, nu era totuşi absolut, căci prin deschizătura dinspre mare pătrundea sub cort puţină lumină de la stele. Totuşi, Colmar pierdu un moment şi mai bine frecându-şi ochii şi încercând să distingă corpul acela care-l lovea mereu. În sfârşit, izbuti să distingă pe Davids adormit în dreapta lui pe când loviturile veneau din stânga.
În acelaşi timp auzi afară paşi înăbuşiţi pe nisip.
Atunci se plecă şi recunoscând pe Braţ-de-sânge legat, înţelese brusc. Dete un pumn lui Davids, care se sculă dintr-o săritură şi îi spuse cu glas înăbuşit:
— În picioare! Revolverul!
Apoi fără a se mai gândi să piardă timpul ca să dezlege pe John Walters, vru să se repeadă afară. Davids, sculându-se îl opri fără să vrea. Fu o confuzie de o clipă. Iar când cei doi oameni se aflară de pragul cortului se treziră în faţa cailor, care treceau în galop.
Scoaseră un strigăt şi traseră întâi fără a ochi. Apoi, mai calmi, ţintiră cele două forme, pe care le vedeau fugind în noapte pe caii ce galopau. Şi traseră încăodată. Se auzi un strigăt de durere şi una din cele două forme se plecă pe gâtul calului
— Am atins pe unul, zise Davids. Acum pe celălalt! Şi puse iar degetul pe trăgaci. Dar un fulger ţâşni din spre cealaltă formă neagră şi Davids se clătină gemând
— M-a ucis!
Şi căzu cu faţa la pământ.
Colmar trase, dar de data asta, în zadar. Caii şi călăreţii lor dispăruseră în noapte, la o cotitură a plajei. Davids căzuse lângă singurul foc, care mai licărea puţin. Colmar îl întoarse cu brutalitate şi văzându-i chipul palid, zise tare:
— E mort.
Apoi intră sub cort şi desfăcu basmaua şi legăturile lui Walters.
— Au plecat? întrebă Walters cu glas răguşit, căci era încă pe jumătate sufocat.
— Da! răspunse cu necaz Colmar, cu catârii şi cu caii. Şi Davids e mort. Dar şi unul dintre ei e rănit.
— Unul dintre ei? exclamă Walters apucând, braţul lui Colmar.
— Da. Am văzut foarte bine pe unul din ei aplecându-se pe cal: e mort, sau cel puţin grav rănit.
— Atunci, Colmar, să nu disperăm… Haidem! Deşi sunt călări, or să piardă destul timp ca să dezgroape aeroplanul şi să-l remonteze. Şi-apoi vor să scape şi pe camaradul lor din mâinile negrilor: asta îi va întârzia mult. Şi aeroplanul va fi al nostru. Haidem! Colmar.
— Ai dreptate, Braţ-de-sânge!
— Nu luăm decât armele şi câte un sac cu provizii fiecare…
Nu trecuseră nici zece minute şi Colmar cu Braţ-de-sânge, porniră sore nord cu paşii repezi ai animalelor de pradă!



va urma