Operatiunea Omega (VIII)

Robert Ludlum

Marţi – ora 17

Tremayne rătăcea fără ţintă de ceasuri întregi, în susul şi în josul străzilor familiare din East Side. Totuşi, dacă l-ar fi oprit cineva şi l-ar fi întrebat unde se afla, n-ar fi ştiut să răspundă.
Era epuizat. Înspăimântat. Blackstone spusese totul, fără să clarifice nimic.
Iar Cardone minţise. Pe cineva. Pe soţia lui sau la birou, nu mai conta. Esenţial era faptul că Joe nu putea fi găsit. Tremayne ştia că nu se va putea elibera de spaimă până când el şi Cardone n-aveau să-şi dea seama ce făcuse Osterman.
Îi trădase Osterman?
Era oare posibil?
Traversă Vanderbilt Avenue, înţelegând că mergea spre hotelul Biltmore fără să se gândească la o destinaţie anume. Nici nu-i de mirare, îşi zise. Biltmore îi deştepta amintiri din vremurile bune.
Pătrunse în hol, aproape aşteptându-se să vadă vreun prieten uitat din adolescenţă – şi privirea îi fu atrasă de un bărbat pe care nu-l mai văzuse de aproape douăzeci şi cinci de ani. Îi cunoştea chipul, schimbat teribil de trecerea anilor – buhăit, i se păru lui Tremayne, ridat – dar nu-şi putea aminti numele. Îl cunoştea din anii de liceu.
Cei doi bărbaţi se apropiară stânjeniţi unul de altul.
— Dick... Dick Tremayne! Eşti Dick Tremayne, nu-i aşa?
— Da. Iar tu eşti... Jim?
— Jack! Jack Townsend! Ce mai faci, Dick? Cei doi îşi strânseră mâinile, Townsend ceva mai entuziasmat. Cred că au trecut douăzeci şi cinci, treizeci de ani! Arăţi grozav! Cum dracu’ nu te-ai îngrăşat? Eu am renunţat să mai ţin regim.
— Şi tu arăţi bine. Nu ştiam că eşti în New York.
— Nu stau aici. M-am stabilit în Toledo. Am venit doar pentru câteva zile... Îţi jur, am avut un gând smintit când m-am urcat în avionul de New York. Am anulat rezervarea la Hilton şi mi-am zis să iau o cameră aici, doar ca să văd dacă mai găsesc pe cineva din vechea gaşcă. O nebunie, nu?... Şi uite peste cine dau!
— Ciudat. Chiar că e ciudat. Şi eu mă gândeam la acelaşi lucru acum câteva clipe.
— Hai să bem ceva!

Townsend nu se mai oprea din vorbit, emiţând judecăţi de valoare impregnate de tradiţia gândirii corporatiste. Era cumplit de plictisitor.
Tremayne continua să se gândească la Cardone. În timp ce bea al treilea pahar, se uită înjur, căutând o cabină telefonică de lângă bar, de care-şi amintea din tinereţe. Era ascunsă lângă intrarea în bucătărie şi numai clienţii obişnuiţi de la Biltmore ştiau de existenţa ei.
N-o mai zări. Iar Jack Townsend continua să vorbească, amintindu-şi cu voce tare lucruri pe care s-ar fi cuvenit să le treacă sub tăcere.
La câţiva paşi de ei stăteau doi negri în scurte de piele, cu mărgele la gât. În alte vremuri nu s-ar fi aflat acolo. În vremurile bune.
Tremayne bău dintr-o dată al patrulea pahar; Townsend n-avea de gând să înceteze cu pălăvrăgeala.
Trebuia să-l sune pe Joe! Panica îl cuprinsese din nou. Poate că Joe, cu o singură frază, ar fi dezlegat enigma Osterman.
— Ce se întâmplă cu tine, Dick? Pari foarte abătut.
— Să mă ajute Dumnezeu, e prima dată când vin aici după ani de zile. Tremayne bolborosi cuvintele şi înţelese asta. Trebuie să dau un telefon. Scuză-mă.
Townsend puse mâna pe braţul lui Tremayne. Vorbi încet:
— Ai de gând să-l suni pe Cardone?
— Ce?
— Te-am întrebat dacă ai de gând să-l suni pe Cardone.
— Cine eşti?... Cine dracu’ eşti tu?
— Un prieten al lui Blackstone. Nu-l suna pe Cardone. Nu face asta sub nici o formă. Numai dacă nu vrei să-ţi baţi singur cuie în coşciug. Înţelegi?
— Nu înţeleg nimic! Cine eşti tu? Cine-i Blackstone?
Tremayne încerca să vorbească în şoaptă, dar vocea îi răsuna în întreaga încăpere.
— Cardone poate fi periculos. Nu avem încredere în el. Nu suntem siguri nici de cuplul Osterman.
— Ce vrei să spui?
— S-ar putea ca ei să fi căzut la o înţelegere. N-ar fi exclus ca tu Să fi rămas singur. Poartă-te normal şi vezi ce poţi să afli. Păstrăm legătura... dar domnul Blackstone ţi-a spus deja asta, nu-i aşa?
Apoi Townsend făcu un lucru ciudat. Scoase o bancnotă din portmoneu şi-o aşeză în faţa lui Richard Tremayne. Rosti doar două silabe în timp ce se întorcea cu spatele, îndreptându-se către uşa de sticlă.
— Ia-o.
Era o bancnotă de o sută de dolari. Ce cumpărase cu ea? Nu cumpărase nimic, îşi zise Tremayne. Era doar un simbol.
Un preţ. Orice preţ.

Când intră Fassett în camera de hotel, doi bărbaţi erau aplecaţi asupra unei mese, studiind diverse documente şi hărţi. Unul era Grover. Celălalt se numea Cole. Fassett îşi scoase ochelarii de soare şi pălăria, punându-le pe birou.
— Totul e în regulă? întrebă Grover.
— Conform programului. Numai dacă Tremayne nu se îmbată prea tare la Biltmore.
— Dacă o face, zise Cole, privind o hartă a oraşului New Jersey, un poliţist prietenos şi ciubucar o să corecteze situaţia. O să-l ducă acasă.
— Ai oameni de ambele părţi ale podului?
— Şi în tuneluri. El merge uneori prin tunelul Lincoln şi urcă pe Parkway. Toţi comunică între ei prin staţia de radio.
Cole făcea nişte semne pe o hârtie de calc aşezată deasupra hărţii. Telefonul sună. Grover se duse către noptieră să răspundă.
— Grover la telefon... Aha. Da, o să verificăm din nou, dar sunt sigur că am fi auzit dacă... Nu-ţi face griji. Foarte bine. Păstrăm legătura.
Grover puse receptorul în furcă şi rămase lângă telefon.
— Ce s-a întâmplat?
Fassett îşi scoase haina albă şi începu să-şi suflece mânecile.
— Era baza logistică de la Los Angeles. Între momentul în care Osterman a părăsit studioul şi cel în care a fost oprit pe Mulholland, l-am pierdut din vedere vreo douăzeci de minute. Bănuiesc că s-ar putea să fi luat legătura cu Cardone sau Tremayne.
Cole ridică privirea de la masă.
— Asta înseamnă ora unu la noi şi zece în California?
— Da.
— Nu se confirmă. Cardone era în maşina lui, iar Tremayne rătăcea pe străzi. Nici unul nu putea fi contactat...
— Totuşi, înţeleg la ce se gândesc cei de-acolo, îl întrerupse Fassett. Tremayne a tot încercat să dea de Cardone la prânz.
— Am calculat asta, Larry, spuse Cole. I-am fi interceptat pe amândoi dacă ar fi stabilit o întâlnire.
— Da, ştiu. E totuşi riscant.
Cole râse şi luă hârtia de calc.
— Tu planifici – noi o să controlăm. Aici se află toate drumurile lăturalnice care duc la „Piele”.
— Le avem.
— George a uitat să mai aducă o copie, iar celelalte sunt împrăştiate pe la oamenii noştri. Un post de comandă trebuie să aibă întotdeauna o hartă a zonei.
— Mea culpa. Am fost în şedinţă până la ora două azi-dimineaţă şi a trebuit să prind trenul de şase treizeci. Mi-am uitat şi aparatul de ras, periuţa de dinţi şi Dumnezeu mai ştie ce.
Telefonul sună din nou, iar Grover întinse mâna după receptor.
— ... Înţeleg... numai puţin. Depărta receptorul de ureche şi se uită la Laurence Fassett. Al doilea şofer al nostru a avut o dispută cu Cardone...
— O, Doamne! Nimic grav, sper.
— Nu, nu. Temperamentalul ex-sportiv a încercat să iasă din maşină şi a-nceput să se zbată. Nu s-a întâmplat nimic.
— Spune-i să se întoarcă la Washington. Să iasă din zonă.
— Întoarce-te la D.C., Jim... Sigur, se poate. Bine. Ne vedem la sediu.
Grover închise telefonul şi reveni la masă.
— Ce i-ai permis lui Jim să facă? întrebă Fassett.
— Să lase Rolls-ul în Maryland. Crede că Joe Cardone i-a luat numărul.
— Bun. Şi familia Caesar?
— Perfect pregătită, interveni Cole. De-abia aşteaptă să audă de Giuseppe Ambruzzio Cardione. Fiul nu seamănă nici pe departe cu tatăl.
— Asta ce înseamnă?
Grover ţinea flacăra brichetei la capătul ţigării.
— Bătrânul Caesar a făcut o avere uriaşă de pe urma gangsterilor. Fiul său cel mai mare lucrează la biroul procurorului general şi turbează când aude de Mafia.
— Spală păcatele familiei?
— Cam aşa ceva.
Fassett se îndreptă spre fereastră şi privi terenul întins din Central Park South. Vorbi încet, dar satisfacţia din vocea lui îi făcu pe ceilalţi să zâmbească.
— Acum sunt cu toţii acolo. Fiecare dintre ei este nedumerit şi înfricoşat. Nici unul nu ştie ce să facă sau cu cine să vorbească. Noi o să stăm deoparte şi-o să-i supraveghem. Le dăm o pauză de douăzeci şi patru de ore. O întrerupere... Iar Omega nu are de ales. Omega trebuie să-şi facă mutarea.

Miercuri – ora 10,15

Era ora zece şi cincisprezece când Tanner ajunse la biroul său. Îi venise foarte greu să-şi părăsească locuinţa, dar înţelegea că Fassett avea dreptate. Se aşeză la birou şi se uită distrat la corespondenţă şi mesaje. Toţi îi solicitau o întrevedere. Nici unul nu voia să ia vreo decizie fără aprobarea lui.
Preşedinţi de companii muzicale. Sumedenia de directori adjuncţi ai trustului.
Ridică receptorul şi formă numărul de acasă.
— Bună, Ali.
— Bună, iubitule. Ai uitat ceva?
— Nu... nu. Mă simţeam singur. Ce faci?
În casa de pe Orchard Place, 22, Saddle Valley, New Jersey, Alice Tanner zâmbi înduioşată.
— Ce fac?... Păi, conform ordinelor marelui han, îl supraveghez pe fiul tău, care face curăţenie în pivniţă. Şi tot după instrucţiunile marelui han, fiica lui îşi petrece o dimineaţă călduroasă de iulie completându-şi lecturile. Cum altfel o să intre la Berkeley când va împlini doisprezece ani?
Tanner sesiză reproşul. În anii copilăriei, verile soţiei sale fuseseră solitare şi terifiante. Ali le dorea perfecte pentru Janet.
— Mă rog, nu exagera. Cheamă nişte copii acolo.
— M-am gândit şi eu la asta. Dar a telefonat Nancy Loomis şi-a întrebat dacă Janet poate să se ducă acolo la prânz...
— Ali... Tanner luă receptorul în mâna stingă. Aş prefera să rărim vizitele la familia Loomis timp de câteva zile...
— Ce vrei să spui?
John îşi aminti ce-i zicea Jim Loomis în fiecare zi, în trenul de opt şi douăzeci.
— Jim încearcă să pună pe picioare o afacere la bursă, în tren are mulţi amici care vor să-i fie asociaţi. Dacă reuşesc să-l evit până săptămâna viitoare, am scăpat de griji.
— Joe ce spune?
— Habar n-am. Loomis nu vrea ca Joe să ştie. Firme rivale, presupun.
— Nu văd ce legătură are vizita lui Janet cu...
— Ne scuteşte de încurcături. Noi nu dispunem de banii de care are el nevoie.
— Amin!
— Şi... fă-mi un serviciu. Stai lângă telefon astăzi. Alice Tanner se uită la receptorul din mâna ei.
— De ce?
— Nu pot să-ţi dau amănunte, dar s-ar putea să primesc un telefon important... Despre ce discutăm noi mereu...
Fără să vrea, Alice Tanner coborî imediat vocea şi zâmbi:
— Cineva ţi-a făcut o ofertă!
— S-ar putea. Or să sune acasă, să stabilim o întâlnire.
— O, John. Asta-i grozav!
— Ar... putea fi interesant. Îi veni dintr-o dată greu să stea de vorbă cu ea. Discutăm mai târziu.
— Ar fi nemaipomenit, iubitule. O să dau soneria la maximum, ca să se audă până la New York.
— Te sun mai târziu.
— Să-mi dai şi alte amănunte.
Tanner puse uşor receptorul în furcă. Începuseră minciunile... dar familia lui avea să rămână acasă.
Ştia că trebuia să se concentreze asupra problemelor de la Standard Mutual. Fassett îl avertizase. Nu se admiteau nici un fel de abateri de la programul său obişnuit, iar normalitatea, pentru oricare director de ştiri, era o stare asemănătoare cu hipertensiunea. Specialitatea lui Tanner la Standard o constituia aplanarea dificultăţilor potenţiale. Dacă exista în viaţa lui profesională un moment în care trebuia să evite haosul, acela apăruse acum.
Ridică receptorul.
— Norma, o să-ţi citesc lista celor cu care urmează să mă văd în dimineaţa asta, iar tu o să-i suni. Comunică-le tuturor că e vorba de nişte întâlniri scurte şi nu lăsa pe nimeni să stea mai mult de cincisprezece minute dacă nu te anunţ în prealabil să faci o excepţie. Ar fi bine dacă toate problemele şi propunerile s-ar concentra într-o jumătate de pagină scrisă pentru fiecare. Am multe lucruri de pus la punct.

Nu termină până la 12,30. Închise uşa biroului şi-o sună pe soţia sa. Nu răspunse, nimeni. Lăsă telefonul să sune aproape două minute, având impresia că pauzele soneriei erau interminabile.
Nici un răspuns. Nici un răspuns la telefonul a cărui sonerie fusese dată atât de tare încât ar fi trebuit să se audă până la New York.
Era douăsprezece şi treizeci şi cinci. Ali şi-o fi închipuit pesemne că nimeni n-o să sune între douăsprezece şi unu şi jumătate. Şi probabil că avusese nevoie de ceva de la magazin. Sau poate că se hotărâse să-i ia pe copii la Club, să mănânce nişte hamburgeri. Sau acceptase până la urmă invitaţia lui Nancy Loomis de a merge împreună cu Janet la masa de prânz. Ori se dusese la bibliotecă – Ali era o cititoare împătimită, la marginea piscinei, în timpul verii.
Tanner încercă să şi-o imagineze pe Ali făcând toate astea. Trebuia să fie vorba despre una sau alta dintre situaţii, ori despre toate la un loc.
Sună din nou, însă nici de astă dată nu răspunse nimeni. Apoi telefona la Club.
— Îmi pare rău, domnule Tanner. Am sunat şi pe terasă. Doamna Tanner nu e aici.
Familia Loomis. Sigur, acolo se dusese.
— Fir-ar să fie, John, Alice spunea că Janet avea crampe abdominale. Poate că a dus-o la doctor.
Până la ora unu şi opt minute, John Tanner mai făcu două încercări să dea de Ali. Ultima dată lăsă telefonul să sune aproape cinci minute. Imaginându-şi că soţia sa intra într-un suflet pe uşă, lăsând aparatul să mai sune o dată, aşteptându-se ca ea să răspundă.
Dar nu se întâmplă aşa.
Nu înceta să-şi repete că-şi făcea probleme inutil. El însuşi văzuse maşina poliţiei urmărindu-i când Ali îl condusese la gară. Fassett îl convinsese cu o zi în urmă că oamenii lui erau meticuloşi.
Fassett.
Ridică receptorul şi formă numărul de urgenţă pe care i-l dăduse Fassett. Avea prefix de Manhattan.
— Grover...
Cine? îşi zise Tanner.
— Alo! Alo!... George Grover la telefon.
— Numele meu e John Tanner. Încerc să-l găsesc pe Laurence Fassett.
— A, bună ziua, domnule Tanner. S-a întâmplat ceva? Fassett nu-i aici. Pot să te ajut eu?
— Eşti un asociat al lui Fassett?
— Da, domnule.
— Nu reuşesc să dau de soţia mea. Am sunat de mai multe ori. Nu răspunde.
— Poate că a ieşit în oraş. Eu n-aş fi îngrijorat. E supravegheată.
— Eşti sigur?
— Bineînţeles.
— I-am spus să stea lângă telefon. Credea că am de primit un apel important...
— O să iau legătura cu oamenii noştri şi-o să te sun imediat. Stai liniştit.
Tanner închise, simţindu-se oarecum stânjenit. Însă trecură cinci minute şi telefonul rămase mut. Formă numărul lui Fassett, dar era ocupat. Puse repede receptorul în furcă, întrebându-se dacă nu cumva Grover suna la el şi găsea linia ocupată. Încerca oare Grover să dea de el? De bună seamă aşa stăteau lucrurile. O să încerce din nou imediat.
Totuşi, telefonul nu sună.
Tanner ridică iarăşi receptorul şi formă numărul încet, cu atenţie, asigurându-se că toate cifrele erau corecte.
— Grover.
— Sunt Tanner. Credeam că o să mă suni imediat!
— Îmi pare rău, domnule Tanner. Am avut o mică dificultate. Nu ai nici un motiv de îngrijorare.
— Ce dificultate?
— Să luăm legătura cu oamenii noştri de pe teren. Nu e ceva neobişnuit. Nici nu le putem pretinde să se afle lângă radio-telefon în fiecare clipă. O să dau de ei în curând şi-ţi promit că te sun.
— Nu e suficient!
John Tanner trânti receptorul şi se ridică din fotoliu. În după-amiaza trecută, Fassett îi descrisese fiecare mişcare făcută de familia lui – până şi ce se întâmpla când vorbea cu el la telefon. Iar acum acest Grover nu putea contacta pe nici unul dintre oamenii care ar fi trebuit să-i supravegheze familia. Ce zisese Fassett?
 „Avem treisprezece agenţi în Saddle Valley...” Joe Grover nu reuşea să-l găsească pe nici unul. Treisprezece oameni şi nici unul nu putea fi contactat! Se îndreptă spre uşa biroului.
— A intervenit ceva, Norma. Răspunde la telefonul meu, te rog. Dacă mă caută un bărbat pe nume Grover, spune-i că am plecat acasă.



va urma