Operatiunea Omega (XI)

Robert Ludlum

Joi – ora 10,15

Joi dimineaţă, la ora zece şi un sfert, când se trezi, în primul moment Alice nu-şi dori decât să rămână în pat pentru totdeauna. Auzea gâlceava copiilor la parter şi cuvintele indescifrabile, dar calme ale soţului ei care încerca să aplaneze disputa. Se gândi la remarcabila lui bunătate, pe care o manifesta de fiecare dată în pofida preocupărilor lui majore. Nu era rău, după atâţia ani de căsnicie.
Poate că soţul ei nu se dovedea la fel de activ sau spectaculos ca Dick Tremayne ori tot atât de puternic ca Joe Cardone sau, în fine, la fel de spiritual şi strălucit ca Bernie Osterman, dar n-ar fi schimbat locul cu cel al lui Ginny, Betty sau Leila pentru nimic în lume. Chiar dacă ar fi trebuit să ia viaţa de la capăt, ea l-ar fi aşteptat pe John Tanner sau pe cineva asemenea lui. Era un soi rar de bărbat. Voia să împartă cu cineva, trebuia să împartă. Totul. Nici unul din ceilalţi n-o făcea. Nici măcar Bernie, deşi el semăna cel mai mult cu John. Până şi Bernie avea mici secrete, din câte spunea Leila.
La început, Alice se întrebase dacă nevoia soţului ei de a împărţi totul izvora doar din compasiunea lui faţă de ea. Deoarece era demnă de milă, înţelegea asta fără să se autocompătimească. Cea mai mare parte a vieţii ei, înainte de a-l cunoaşte pe John Tanner, şi-o petrecuse mutându-se dintr-un oraş în altul sau căutând un adăpost. Tatăl ei, un autodeclarat tămăduitor al relelor lumii, nu era niciodată în stare să rămână prea mult timp într-un loc. Un John Brown al zilelor noastre.
În final, ziarele îl catalogaseră drept... lunatic.
Până la urmă, poliţia din Los Angeles îl omorâse.
Ea îşi amintea articolul.

Los Angeles, 10 februarie 1945 – Jason McCall, despre care autorităţile cred că s-a aflat în solda comuniştilor, a fost împuşcat astăzi în faţa locuinţei sale de lângă canion, în vreme ce ieşea din casă mânuind ceea ce părea să fie o armă. Poliţia din Los Angeles şi agenţi ai FBI au descoperit domiciliul lui McCall după cercetări minuţioase...

Poliţia din Los Angeles şi agenţii FBI nu se mai obosiseră să precizeze faptul că arma lui Jason McCall era doar o bucată încovoiată de metal, căreia el îi spunea „brăzdarul” său.
Din fericire, Alice se afla la o mătuşă din Pasadena atunci când avusese loc asasinatul. Îl cunoscuse pe studentul la jurnalistică John Tanner cu prilejul anchetei întreprinse după moartea tatălui ei. Autorităţile din Los Angeles ceruseră o anchetă publică. Nu trebuia creat un martir. Voiseră să clarifice faptul că în nici un caz moartea lui McCall nu fusese o crimă.

Din păcate, însă, aşa stăteau lucrurile.

Tânărul jurnalist – proaspăt întors din război – înţelesese asta şi catalogase fapta ca atare. Şi, deşi articolul lui nu ajutase cu nimic familia McCall, îl apropiase de fata tristă şi derutată care devenise soţia lui.
Alice îşi curmă şirul gândurilor şi se întoarse pe burtă. Totul era de domeniul trecutului. Acum se afla acolo unde dorise să fie.
Câteva minute mai târziu, auzi voci necunoscute de bărbaţi în holul de la parter. Dădu să se ridice din pat, când uşa se deschise şi soţul ei pătrunse în cameră. El zâmbi şi se aplecă spre ea, sărutând-o uşor pe frunte, dar, în ciuda gestului său degajat, ea îl simţi oarecum încordat.
— Cine e jos? întrebă ea.
— Depanatorii de televizoare. Rebranşează aparatele, dar antena din exterior e stricată. Urmează să localizeze defecţiunea.
— Asta înseamnă că trebuie să mă scol.
— Aşa e. Nu-mi asum riscul să te las în pat în prezenţa a doi bărbaţi bine făcuţi, îmbrăcaţi în salopete.
— Şi tu ai purtat cândva salopetă. Îţi aminteşti? În ultimul an de facultate, când lucrai la o staţie de benzină.
— Îmi mai amintesc că, atunci când veneam acasă, salopeta cădea de pe mine cu o uşurinţă alarmantă. Hai, scoală-te!
Era încordat, îşi zise ea; îşi impunea controlul asupra situaţiei, asupra sieşi. O anunţă că, în ciuda problemelor ce apăreau joia la birou, în acea zi avea să stea acasă.
Explicaţia lui era simplă. După cele întâmplate în după-amiaza zilei trecute, indiferent de continuarea investigaţiei de către poliţie, nu voia să-şi părăsească familia cel puţin până când nu se va clarifica totul.
Invită întreaga familie la Club, unde el şi cu Ali jucară o partidă de dublu cu vecinii lor, Dorothy şi Tom Scanlan. Tom avea reputaţia de a fi atât de bogat încât nu mai muncea de zece ani.
Ali fu surprinsă să constate înverşunarea soţului ei de a câştiga. Se simţi ruşinată când John îl acuză pe Tom că punctase o minge în afara terenului şi de-a dreptul umilită atunci când el trimise, neobişnuit de violent, o minge care trecu razant pe lângă faţa lui Dorothy.
Câştigară setul, iar familia Scanlan refuză să mai joace unul. Aşa că se duseră la piscină, unde John îi agasa la culme pe chelneri. Spre sfârşitul după-amiezii, îl zări pe McDermott şi insistă ca acesta să bea un pahar cu ei. John îi spuse soţiei sale că McDermott venise la Club ca să-l anunţe pe unul din membri că maşina lui depăşise de mult timpul de parcare înregistrat de un contor din oraş.
Şi, în mod periodic, Tanner se ducea la telefonul din clădirea Clubului. Ar fi putut cere să i se aducă un aparat la masa de lângă piscină, dar nu fusese de acord. Pretinse că interviurile lui Woodward deveneau tot mai aprinse, iar el prefera să nu vorbească în public.
Alice nu-l crezu. Soţul ei avea multe talente şi poate că cel mai rafinat era capacitatea lui de a-şi păstra calmul în condiţii de mare presiune psihică. Totuşi, în acea zi aproape că intrase în panică.
Se întoarseră acasă la ora opt. Tanner îi trimise pe copii la culcare; Alice se revoltă.
— M-am săturat! zise ea pe un ton categoric. Îşi împinse soţul în camera de zi şi-l prinse de braţ. Te porţi necugetat, dragul meu. Ştiu ce simţi. Şi eu trec prin aceeaşi stare, însă tu n-ai făcut toată ziua decât să dai ordine pe un ton răstit. Fă asta! Fă aia! Aşa ceva nu-ţi stă în fire.
Tanner îşi aminti de Fassett. Trebuia să rămână calm, normal. Chiar şi cu Ali.
— Îmi pare rău. Presupun că e o reacţie întârziată. Dar ai dreptate. Iartă-mă!
— Povestea aia e încheiată, adăugă ea, sesizând graba cu care-şi cerea scuze. A fost groaznic, dar acum totul e în regulă. S-a terminat.
O, Doamne, îşi zise Tanner. Ar fi vrut din tot sufletul să fi fost atât de simplu.
— S-a terminat, iar eu n-am purtat prosteşte şi vreau ca soţia mea să-mi spună că mă iubeşte şi să bem ceva, apoi să mergem la culcare împreună. O sărută uşor pe buze. Şi asta, doamnă, e cea mai bună idee pe care am avut-o azi.
— Ţi-a luat mult timp până să ajungi la ea, zise ea cu un zâmbet. Mie or să-mi trebuiască vreo câteva minute. I-am promis lui Janet că o să-i citesc o poveste.
— Ce-o să-i citeşti?
— Frumoasa şi bestia. Gândeşte-te la asta! Se desprinse din braţele lui, mângâindu-i faţa cu degetele. Acordă-mi zece-cincisprezece minute.
Tanner o privi traversând holul spre scări. Trecuse prin atâtea necazuri, iar acum se ivise situaţia asta imposibilă.
Se uită la ceas. Era opt şi douăzeci şi Ali avea să rămână sus cel puţin zece minute, poate chiar de două ori pe-atât. Hotărî să-l sune pe Fassett la motel.
N-avea să fie o conversaţie obişnuită cu Fassett. Fără instrucţiuni binevoitoare, fără predici. Era sfârşitul celei de-a treia zile; trei zile de hărţuire a suspecţilor din Omega.
John Tanner voia amănunte. Era îndreptăţit să le primească. Fassett fu alarmat, iritat de întrebările precise ale directorului de ştiri.
— N-am timp să te sun ori de câte ori cineva traversează strada.
— Aştept un răspuns. Week-end-ul începe mâine şi dacă vrei să merg mai departe, trebuie să-mi spui ce s-a întâmplat. Unde sunt ei acum? Care au fost reacţiile lor? Trebuie să ştiu.
Urmă o pauză de câteva secunde. Când se auzi, vocea lui Fassett era resemnată.
— Foarte bine... Tremayne a rămas la New York, azi-noapte. Ţi-am spus asta, îţi aminteşti? Când se afla la Biltmore, s-a întâlnit cu un bărbat pe nume Townsend. Acesta e un cunoscut escroc de bursă la Zürich. Cardone şi soţia lui au fost la Philadelphia azi după-amiază. Ea şi-a vizitat familia din Chestnut Hill, iar el s-a dus la Bala Cynwyd, să se întâlnească cu un tip despre care ştim că e o persoană importantă din Mafia. S-au întors la Saddle Valley în urmă cu o oră. Soţii Osterman se află la Piaza. Au cinat aseară târziu cu un cuplu numit Bronson – prieteni de mai mulţi ani, care figurează pe lista neagră a procurorului general.
Fassett se opri, aşteptându-l pe Tanner să vorbească.
— Şi nu s-au întâlnit unul cu altul? Nici măcar n-au vorbit la telefon? Nu şi-au făcut planuri? Vreau adevărul!
— Dacă au vorbit, au făcut-o de la telefoane pe care nu le putem controla, adică ar fi trebuit să se afle în acelaşi timp, la nişte telefoane publice, ceea ce nu s-a întâmplat. Ştim că nu s-au întâlnit, fiindcă i-am supravegheat. Dacă vreunul dintre ei are planuri, sunt individuale, nu coordonate... Mizăm pe asta, aşa cum ţi-am spus. Asta-i tot.
— Nu pare să existe vreo legătură? Cu nici unul dintre ei?
— Aşa e. La concluzia asta am ajuns.
— Dar nu te aşteptai. Spuneai că vor intra în panică. Omega trebuia să fie alertată până acum.
— Cred că sunt. Fiecare dintre ei. Separat. Presupunerile noastre se confirmă.
— Ce dracu’ înseamnă asta?
— Gândeşte-te! Un cuplu aleargă la un mafiot puternic. Altul se întâlneşte cu o familie tot atât de fanatică pe cât e oricine din prezidiul sovietic. Iar avocatul poartă o discuţie neaşteptată cu un hoţ internaţional de titluri de valoare din Zürich. Asta înseamnă panică. NKVD-ul are multe tentacule. Fiecare dintre ei se află pe marginea prăpastiei. Tot ce-avem de făcut e să aşteptăm.
— Începând de mâine, aşteptarea n-o să mai fie atât de uşoară.
— Poartă-te firesc. O să descoperi că poţi acţiona destul de uşor pe două planuri. Întotdeauna se întâmplă aşa. Nu e nici o primejdie, chiar dacă reuşeşti aproape jumătate. Ei sunt acum prea preocupaţi unul de altul. Nu uita, nu trebuie să ascunzi întâmplarea de ieri după-amiază. Vorbeşte despre ea. Fii volubil. Comportă-te cât mai firesc.
— Şi îţi închipui că ei or să mă creadă?
— N-au de ales! Nu înţelegi asta? Ţi-ai creat o reputaţie ca reporter de investigaţii. Trebuie să-ţi amintesc, că o investigaţie se termină atunci când subiecţii intră în conflict? De când lumea, ăsta-i finalul.
— Iar eu sunt catalizatorul inocent?
— Ar fi bine să crezi asta. Cu cât eşti mai inocent, cu atât mai fericit va fi sfârşitul.
Tanner îşi aprinse o ţigară. Nu-l mai putea contrazice pe omul legii. Logica lui era prea solidă. Iar siguranţa, securitatea, sfânta bunăstare a lui Ali şi a copiilor se aflau în mâinile acestui profesionist imperturbabil.
— Foarte bine. O să-i întâmpin pe toţi în pragul uşii, ca pe nişte surori şi fraţi de mult rătăciţi.
— Asta-i metoda. Şi dacă vrei, sună-i pe toţi de dimineaţă, să te asiguri că vor veni. Cu excepţia familiei Osterman, desigur. Procedează ca de obicei... Şi nu uita, noi suntem aici. Cel mai sofisticat echipament care a existat vreodată pe planetă lucrează pentru dumneata. Nici cea mai mică armă n-ar putea să treacă de uşa dumitale.
— Adevărat?
— Am şti dacă s-ar afla o lamă de şase centimetri în buzunarul cuiva. Prezenţa în casă a unui pistol de zece centimetri ar determina evacuarea tuturor în şaizeci de secunde.
Tanner închise telefonul şi trase adânc din ţigară. În timp ce-şi desprindea mâna de pe receptor, avu sentimentul – senzaţie fizică – de plecare, salt, dispariţie.
Trăia o senzaţie stranie, un sentiment copleşitor de singurătate.
Apoi înţelese despre ce era vorba, iar asta îl tulbură profund.
Echilibrul lui depindea acum de un om numit Fassett. Se afla cu totul sub controlul lui.



va urma