Imposibila neutralitate (IX)

Gheorghe Grigurcu

Nevoia dezideologizării

Întrucît realitatea noastră e adesea monstruos repetitivă,
sîntem nevoiţi a ne repeta. Reluăm aceleaşi chestiuni, somaţi
de ceea ce ne înconjoară, de laitmotivele răului, dar şi îndîrjiţi
de neputinţa de a-i face să audă pe cei ce nu doresc să audă.
Nu e o obsesie, ci o necesitate. Tangenţele ei la scepticism o
umanizează. Ne mişcăm într-un cerc vicios al raportului cu un
rău viclean, ce ne sileşte a-1 trata în aparenta sa elementaritate,
a-1 alfabetiza. Un rău ce simulează, cameleonic, o confuzie cu
structurile amorfe, pentru a nu fi tras la răspundere. Sîntem
astfel puşi în situaţia de a-1 învăţa lucruri simple. De pildă, ce
înseamnă a politiza.

Regimul comunist a avut pretenţia himerică de a politiza
totul. Adică de a subordona toate manifestările umanului,
inclusiv cele spirituale (ţinînd de „suprastructură”), unei tendenţiozităţi
decurgînd din „voinţa de putere”, în format partinic,
a aşa-zisei „clase muncitoarc” , de facto o ficţiune utilă.
Politologii occidentali au relevat caracterul aberant al acestui
proiect de procustianizare socială. Avînd un sens unic, „politica”
regimurilor totalitare nu reprezintă decît o impostură, o
dogmă înveşmîntată în iluzia unui dinamism istoric. Nu mai
puţin, ea şi-a pus amprenta, după cum prea bine ştim, pe o
epocă de producţii literare şi artistice, pe o mentalitate, pe un
climat. Le-a maculat prin imperativul „angajării”, prin obligativitatea
opţiunii leniniste. Le-a orientat şi le-a replămădit în
sens propagandistic. A racolat numeroşi creatori, nu doar veleitari
sau mediocri, ci şi personalităţi de marcă. Acceptarea
ingerinţelor regimului uzurpator, de voie de nevoie, nu rareori
cu o voie bună jubilantă şi cu consecinţele unor recompense
masive, alcătuiesc vastul, tristul, încă insuficient exploratul
ţinut al colaboraţionismului. S-au produs în cuprinsul lui scrieri
abătute de la firea lor intrinsecă. Unele în chip revoltător abrutizate,
altele printr-o instrumentaţie subtilă. S-au ivit şi deviaţii,
specioase „derogări” cu aprobare de la poliţia ideologică, fie
sub forma unei prestaţii „specializate”, reduse la publicistică,
declaraţii, omagii, în timp ce opera rămînea, chipurile, imaculată
(de parcă ambele tipuri dc scriere nu se subsumau personalităţii
şi responsabilităţii acesteia), fie sub cea a unei creaţii
sustrase impactului cu actualitatea, cîteodată „demascatoare”
în genunchi, cu obiectivul îndreptat exclusiv spre anii de prigoană
ai domniei lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, căzut postum
în dizgraţie, ca şi cum lucrurilc ar fi mers cum nu se poate mai
bine în „epoca de aur”. Strînşi cu uşa, politrucii culturali au
trebuit să facă anumite concesii. Unele din aceste concesii au
permis acte dc creaţie autentice, altele nu reprezintă decît trape,
înfăţişări sofisticate ale ideologizării. Avem oare dreptul dc a
trece sub tăcere toate aceste fapte? Putem atinge condiţiilc
necesare unei conştiinţe integre dacă le muşamalizăm, lc răstălmăcim?
Fără a examina nepărtinitor trecutul şi prezentul literaturii
române, cum putem asigura viitorul ci? Sîntem acuzaţi
că „facem politică”. Dar nu sîntem oare obligaţi, moralmente
obligaţi, a denunţa politica sistemului totalitar? Or a denunţa
o politică abuzivă să nu însemne altceva decît a „politiza”?
Credem că inconsistenţa unei asemenea judecăţi sare în ochi.
Împrejurarea că ea e preluată de unele condeie dc notorietate,
nu face decît să-i agreveze viciul prin spectacol.

Operaţia cea mai importantă care stă în faţa culturii române
actuale este, neîndoios, dezideologizarca. Aceasta include
nu doar reevaluarea atentă, scrupuloasă, într-un spirit degrevat
de prejudecăţi, a autorilor şi scrierilor din răstimpul totalitarismului,
ci şi înlăturarea unor mecanisme mentale, care blochează
receptivitatea noastră şi, în ultimă instanţă, integritatea
capacităţii noastre de gîndire. Insidios infiltrată, ideologia a
aplicat cunoştinţelor grile mai apăsătoare decît ar putea părea
la prima vedere. Tot aşa cum limba de lemn parazitează încă
discursurile cele mai diverse, ticurile reducţiei ideologice ne
însoţesc chiar fără a ne da seama. Ele tind a se disimula sub
aspectul general-umanului. Numai că defectele omului de totdeauna
sînt potenţate şi specific configurate de psihologia
„omului nou”. Una din aceste deprinderi pe care totalitarismul
le-a favorizat o reprezintă refuzul dialogului. Imburuienite de
conceptele fals autoritare ale „învăţăturii” ce se considera posesoarea
adevărului singular, minţile unor confraţi resping aprioric
confruntarea. Se închid într-un mandarinat arogant al
„adevărului” înţeles ca un monopol. Jean-Marie Domenach
observa fenomenul în Le retour du tragique: „Este predispoziţia
marxismului, ca şi a oricărei doctrine pretinzînd o explicaţie
totală: celălalt nu este crezut pentru ce spune; ce spune
are un sens diferit de ce crede, un sens pe care numai doctrinarul
îl observă, iar acest sens nu poate decît să confirme doctrina”.
Grupul „apoliticilor” noştri actuali a ajuns bine cunoscut
pentru incapacitatea sa de a dialoga. Pluralitatea punctelor de
vedere i se înfăţişează, după toate semnele, drept o erezie.
„Doctrinari” în exclusivitate, literatorii în cauză nu socotesc
că e cazul a ţine seama de opiniile şi de argumentele preopinenţilor,
edictînd propriile lor opinii ne varietur. împrejurarea
că nu mi-au răspuns niciodată la obiect şi cu o contraargumentaţie
cît de cît convingătoare, după cum n-au binevoit a răspunde
nici altora, este grăitoare pentru o stare de spirit postdecembristă.
Pliaţi pe vechiul mod de gîndire, ei au înţeles prea
bine că dialectica, de care făcea caz, teoretic, ideologia comunistă,
nu e decît o etichetă pe recipientul cu un conţinut mort,
menit a-i impresiona pe creduli. Nu e nevoie de o amplă demon-
straţie pentru a releva consecinţele nefaste ale unui asemenea
posturi pentru Spiritul critic, împiedicat a creşte, atrofiat aidoma
picioarelor înfăşurate strîns în fîşii de mătase ale copilelor
japoneze de odinioară...

Un aspect distinct al ideologiei ce-şi supravieţuieşte îl
constituie imobilismul. Dogma totalitară nu admite nici o
punere în chestiune, nici o nuanţare, oricît de inocentă, în afara,
fireşte, a schimbărilor de macaz decise în înaltele cercuri oculte
ale puterii. Venit la conducerea societăţii în numele unui elan
al schimbării, al „mişcării” neîntrerupte, teoretizînd demagogic
„revoluţia permanentă”, comunismul devine, în faza succesului
său, un regim conservator prin excelenţă. Frauda sa se reflectă
şi în osificarea lamentabilă pe care o prezintă îndată ce mafia
„proletară” şi-a atins ţelurile. „Un partid revoluţionar care a
învins, arată Jules Monnerot, nu mai este un partid revoluţionar,
chiar dacă vrea să-şi păstreze numele de partid revoluţionar,
el devine un partid al ordinii”. Spre a adăuga: „Originalitatea
bolşevicilor vizează a stabiliza miturile revoluţionare în perioade
nonrevoluţionare”. Explicabil, această dispoziţie retrogradă
e contagioasă. Ea se revarsă şi asupra conştiinţelor
scriitorilor şi criticilor oficiali sau oficioşi, dictîndu-le o atitudine
convenţională, rigidă. Ei vor a se pune la adăpostul unui
protocol. Se constituie într-un corp de paznici ai templului.
De unde, iniţial, tradiţia alcătuia, pentru realist-socialişti, un
obiect al „reconsiderării”, adică al decupărilor arbitrare şi al
măsluirilor grosolane, ea se preface într-o sursă a prestigiului,
în imediata ei succesiune, se aşază autorii parveniţi la bune
poziţii în epoca Ceauşescu. Ei aspiră a suda o listă de nume de
alta. încredinţaţi că valoarea e sacrosanctă pe întreaga ei scară,
doresc a interzice orice discuţie, a înăbuşi din faşă orice revizuire.
îi excomunică pe inconformişti, declarîndu-i „negativişti”,
„demolatori”, „duşmani ai culturii”, încercînd astfel a
abate asupra lor vindicta publică. Noile lor situări pe treptele
carierei le acordă aplombul trebuitor unei poze intimidante,
de mentori şi dispensatori de beneficii. Inspiraţi în pretenţiile
lor de puterea restauraţionistă, sprijiniţi de ea într-o manieră
extrem de vizibilă, îi însoţesc, la rîndul lor, conservatorismul
politic cu unul cultural-politic, denumindu-se pe sine, spre
hazul lucrurilor, „apolitici”.

In genere, ideologizarea care persistă se caracterizează,
ca şi paradigma ei, printr-o teamă de confruntare cu realul.
Nu e decît o consecinţă a celor înfăţişate pînă aici. Literatorii
în chestiune intuiesc că fenomenele spontane ale vieţii literare,
ale contextului obştesc ce a făcut şi face sacrificii spre a se
descătuşa, nu le sînt prielnice. Timpul nu macină în favoarea
lor. Realitatea e plină de primejdii. Ea conţine latenţe critice
şi justiţiare. Prin simplul fapt că există elemente ce le pot scăpa
de sub control, oportuniştii se simt ameninţaţi. Din care pricină
se silesc a înjgheba o antirealitate. Se baricadează într-o utopie
poruncitoare şi agresivă. Desigur, nu este vorba de utopia
marxistă, pe care, formal, o reneagă. însă nu e altceva decît
reflexul ei pe planul unor conştiinţe determinate, care se
complac în jocul evazionismului „estetic” lucrativ (un evazionism
trucat, deoarece, în fond, e o soluţie mai rafinată a „angajării”).
Această construcţie artificială cuprinde, după cum
spuneam, veleitatea unui adevăr exclusivist şi neschimbător,
ca şi a unui stătu quo axiologic. Moştenitoare a maşinăriilor
represiunii cu caracter cognitiv, spre a folosi un termen al lui
Michel Foucault, ea este prevăzută cu resorturile unei rezistenţe
pasive şi ale uneia active. Rezistenţa pasivă rezidă în apărarea
obstinată a trecutului, a sancţiunilor favorabile, a poziţiilor şi
a avantajelor obţinute în sfera lui. Evident, din astfel de rosturi
utilitare pot decurge şi chiar... decurg altele noi. Rezistenţa
activă constă în defăimare. Interlocutorului neconvenabil
printr-o raţionalitate căreia nu i se poate opune nimic în plan
raţional i se găsesc cusururi ce ies din cadrul pertinent al
disputei. I se fac procese de intenţie (este taxat drept „invidios”,
„ranchiunos” etc.), i se atribuie texte pe care nu le-a scris, i se
răstălmăcesc cele pe care le-a scris, i se pun în cîrcă fapte pe
care nu le-a săvîrşit (de exemplu, aşa cum i s-a întîmplat subsemnatului,
e învinuit de... crimă). Dacă nu se poate proba că
n-are dreptate, cel puţin să se constate că e un mişel. Să fie
înjosit indiferent prin cc mijloace! Utopia decade astfel la
treapta ei cea mai ingrată, care e minciuna veninoasă, insultătoare.

Una din ultimele ei manifestări constă în acuzaţia că cel
ce indică vinovăţiile oportunismului şi combate idcologizarea
ar avea el însuşi o comportare... comunistă. Precum într-un
joc de alba-neagra, piesa perdantă a ideologizării e utilizată în
încercarea deznădăjduită de compromitere a adversarului. De
ce să fie el mai bun dccît mine? De ce să nu proiectez asupra
lui propria mea figură morală? îşi spune, cu o cinică isteţime,
cutare „adaptabil”, în criză de argumente. Deci, pînă acolo
am ajuns! Marginalizat, supus cea mai mare parte a vieţii măsurilor
represive ale sistemului totalitar (cu excepţia închisorii,
le-am cunoscut pe toate), mă văd declarat... stalinist. Nu puteaţi
comite, domnilor, o glumă mai reuşită?



va urma