Andrei Muresanu
Te
măresc fiinţă fără de-nceput
Pentru
tot ce vede ochiul meu sub soare,
Pentru
tot ce dreapta-ţi sântă a făcut,
De
la om şi feară, până l-acea floare,
Carea
vegetează numai un minut!
Ce
mă face însă, ca să te ador
Este
mintea, Doamne, care-mi străluceşte,
Ca
şi un luceafăr, în al nopţii nuor,
Şi-n
vuietul lumii blând mă însoţeşte,
De
când văd lumina, şi până când mor!
Ea-mi
conduce paşii, să mă pot feri
De
leu şi de tigru, care varsă sânge,
De
foc şi de apă, ce m-ar nimici;
Ea
mă luminează ca să ştiu resfrânge
Cursele
duşmane, verunde vor fi.
Ea
departă ceaţa de la ochiul meu,
Ca
să nu amestec credinţa deşartă
Cu
credinţa dreaptă, într-un Dumnezeu
Care
o propuse simplu fără ceartă
Ca
la fraţi din fire, însuşi fiul său.
Seculi
se-nchinase genul omenesc
Soarelui
şi lunei, stelelor pompoase,
Până
când să vie dascălul ceresc
Ce
prin suferirea morţii glorioase
A
plântat în lume spirit creştinesc.
În
deşert se-ncearcă ai nopţii argaţi
Să
revarsă umbră în loc de lumină,
Ură-n
loc de pace între fii şi fraţi
Ale
lor cuvinte nu prind rădăcină
Căci
nu ies din inimi, ci din crieri stricaţi.
Te
măresc fiinţă fără de finit
Pentru-acea
scânteie, ce-i zic conştiinţă,
Carea
greu mă mustră de-am păcătuit,
Şi
mă desfătează cu bunăvoinţă,
De-am
făcut dreptate celui asuprit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu