CORĂBIILE TIMPULUI (9)

STEPHEN BAXTER

Eliberat din Cuşcă

Această reacţie m-a iritat profund!

M-am sculat de pe scaunul meu şi am început să mă învârtesc prin Cuşcă. Am ajuns în apropierea lui Nebogipfel, dar am reuşit să-mi stăpânesc impulsul de a mă deda la gesturi ameninţătoare, de maimuţă. Am refuzat categoric să mai răspund la alte întrebări până ce nu-mi arăta o parte din lumea lui sferică.
— Uite ce-i! Am spus eu. Nu crezi că eşti puţin nedrept? La urma urmei, am străbătut şase sute de mii de ani pentru a vedea ceva din lumea voastră. Iar până acum n-am avut parte decât de o coastă de deal întunecată în Richmond şi de asta – am arătat cu mâna bezna ce ne înconjura – iar în plus, de întrebările tale interminabile! Gândeşte în felul acesta, Nebogipfel. Ştiu că veţi dori să vă prezint o relatare completă a călătoriei mele prin timp şi să vă descriu ce am văzut în Istoria care s-a desfăşurat până în prezentul vostru. Cum o să fiu în stare să vă spun o asemenea poveste, dacă nu pricep nici o iotă din concluziile ei? Ca să nu mai pomenim de cealaltă Istorie la care am fost martor.
Mi-am încheiat discursul aici, nădăjduind că fusese suficient pentru a-l îndupleca.
El îşi duse mâna către faţă, iar degetele sale subţiri şi palide potriviră ochelarii, precum un gentlemen care îşi aranjează pince-nez-ul.
— Voi avea o consultaţie în legătură cu asta, zise el, în cele din urmă. Vom vorbi din nou.
Apoi plecă. L-am urmărit cum se depărtează, scoţând un lipăit cu tălpile goale pe Podeaua înstelată şi moale.
După ce am mai dormit o dată, Nebogipfel se întoarse.
Îşi ridică mâna şi îmi făcu un semn; era un gest rigid, nenatural, ca şi cum l-ar fi învăţat doar recent.
— Hai cu mine, zise.
Cu un fior de euforie – însoţită de oarecare teamă – mi-am înşfăcat haina de pe Podea.

Am mers, lângă Nebogipfel, prin bezna care mă împresurase de atâtea zile. Puţul de lumină se estompă îndărătul meu. Am aruncat o privire către micul fascicul care fusese locuinţa mea neospitalieră, cu tăvile sale răspândite în neorânduială, cu maldărul de pături şi cu scaunul – poate unicul scaun din lume! Nu voi spune că m-am uitat cum se îndepărtează cu nostalgie, căci mă simţisem jalnic şi înfricoşat pe întreaga durată a şederii mele în Cuşca de Lumină, însă m-am întrebat, totuşi, dacă mai aveam s-o revăd vreodată.
Sub picioarele mele, aştrii eterni atârnau ca un milion de lanterne chinezeşti adăpostite la pieptul unui fluviu invizibil.
Cum mergeam, Nebogipfel îmi oferi nişte ochelari albaştri, asemănători cu cei pe care îi purta el. I-am luat, însă am protestat:
— De ce am nevoie de ei? Eu nu am probleme cu strălucirea puternică, ca tine...
— Nu-s pentru lumină. Sunt pentru întuneric. Puneţi-i! Am ridicat ochelarii către faţa mea. Perechea era construită pe două inele, dintr-o substanţă elastică, şi cuprindeau între ele lentilele albastre ale ochelarilor; când mi le-am lăsat pe faţă. Inelele alunecară lin în jurul capului meu şi se fixară acolo cu uşurinţă.
Mi-am întors privirea. Nu aveam impresia de albăstrime, în ciuda nuanţei ochelarilor. Acel puţ de lumină solară părea la fel de luminos ca oricând, iar imaginea lui Nebogipfel era la fel de clară ca înainte.
— Nu par să funcţioneze, am spus eu.
Drept răspuns, Nebogipfel îşi lăsă capul în jos.
I-am urmărit privirea – iar paşii îmi deveniră şovăielnici căci, sub picioarele mele şi dincolo de Podeaua moale, aştrii licăreau intens. Acele lumini nu mai erau ascunse de luciul Podelei, sau de slaba adaptare a ochilor mei la întuneric; era ca şi cum aş fi stat suspendat deasupra unei nopţi înstelate din munţii Scoţiei sau ai Ţării Galilor! Mă cuprinse o intensă criză de ameţeală, după cum poate vă imaginaţi.

Acum am detectat o urmă de nerăbdare la Nebogipfel – părea zorit să meargă mai departe. Am mers amândoi în tăcere.
După câţiva paşi, mi se păru mie, Nebogipfel încetini, iar eu am observat acum, graţie ochelarilor, că, la câteva picioare de noi, se găsea un zid. M-am întins şi am pipăit suprafaţa neagră ca smoala, însă avea aceeaşi consistenţă moale şi caldă ca a Podelei. Nu puteam să-mi dau seama cum de ajunsesem la fruntariile acestei încăperi atât de rapid. M-am întrebat dacă mersesem cumva pe un trotuar rulant care ne ajutase picioarele, însă Nebogipfel nu-mi oferi voluntar vreo informaţie.
— Spune-mi ce este acest loc, înainte să-l părăsim, am zis eu. Capul său acoperit cu păr bălai se întoarse către mine.
— O cameră goală.
— Cu ce lungime?
— Aproximativ două mii de mile.
Am încercat să-mi ascund reacţia la asta. Două mii de mile? Mă aflasem singur, într-o celulă de închisoare suficient de mare pentru a conţine un ocean?
— Aveţi spaţiu din belşug pe-aici, am spus eu neutru.
— Sfera este mare, rosti el. Dacă eşti obişnuit numai cu distanţele planetare, atunci s-ar putea să-ţi fie dificil să apreciezi cât de mare. Sfera cuprinde orbita străvechei planete pe care voi o numeaţi Venus. Are o suprafaţă echivalentă cu aproape trei sute de milioane de întinderi terestre...
— Trei sute de milioane?
Uimirea mea se lovi doar de privirea inexpresivă a Morlocului şi de ceva mai mult din acea nerăbdare subtilă. Îi înţelegeam îngrijorarea, deşi aveam resentimente – şi eram puţin deranjat. Pentru Morloci, eu semănăm cu un individ enervant din Congo, care ajunsese la Londra şi care trebuia să se intereseze de utilitatea şi provenienţa celor mai simple lucruri, cum ar fi o furculiţă sau o pereche de pantaloni!

Pentru mine, gândeam eu, Sfera era o construcţie uluitoare – dar aşa ar fi fost şi Piramidele pentru un om de Neanderthal! Pentru acest Morloc complezent, Sfera din jurul Soarelui făcea parte din inventarul istoric al lumii, nefiind mai remarcabilă decât un ţinut îmblânzit de milenii de agricultură.
În faţa noastră se deschise o uşă – nu se trase îndărăt, înţelegeţi, ci mai degrabă păru să se desfacă în bucăţi, aducând mult cu diafragma unui aparat de fotografiat – iar noi am păşit înainte.
Mi s-a tăiat răsuflarea şi aproape că m-am împleticit în spate. Nebogipfel mă urmări cu obişnuitul său calm analitic.
Dintr-o încăpere de mărimea unei lumi – o încăpere în care se întindea un covor de stele – un milion de chipuri Morloce se răsuciră către mine.

Morlocii Sferei

Trebuie să vă închipuiţi acel loc: o singură încăpere imensă, având un covor de stele şi un Plafon artificial complex, şi totul întinzându-se la infinit, fără ziduri. Era o zonă în care domneau negrul şi argintiul, fără vreo altă culoare. Podeaua era delimitată prin paravane ce se ridicau până la înălţimea pieptului, deşi nu existau pereţi despărţitori: nu vedeam nicăieri spaţii închise, nimic care să aducă oarecum cu birourile ori cu locuinţele noastre.
Şi existau Morloci – o mulţime albicioasă şi risipită pe întreg cuprinsul acelei Podele transparente; chipurile lor semănau cu nişte fulgi de zăpadă cenuşii, presăraţi pe un covor înstelat. Locul vuia de glasurile lor: constantul lor gângurit lichid mă învăluia, aidoma unui ocean, diferit de sunetul palatinului uman – şi diferit, de asemenea, de vocea seacă pe care Nebogipfel se obişnuise să o folosească în prezenţa mea.

Acolo unde Plafonul întâlnea Podeaua, se vedea o linie ce se prelungea la infinit, absolut dreaptă şi un pic înceţoşată de praf şi de aburi. Iar acea linie nu prezenta deloc efectul de arcuire care se poate observa uneori dacă se studiază un ocean. Este greu de descris – s-ar părea că astfel de lucruri depăşesc puterea de înţelegere până când nu sunt trăite pe viu – dar, în acel moment, stând acolo, ştiam sigur că nu mă găseam pe suprafaţa unei planete. Nu exista nici un orizont îndepărtat dincolo de care să fie ascunse şiruri de Morloci, precum navele ce se pierd în zările mărilor; în schimb, ştiam că toate contururile compacte ale Pământului se găseau la mare depărtare. Am avut o strângere de inimă şi m-am simţit de-a dreptul descurajat.

Nebogipfel păşi înaintea mea. Îşi dăduse jos ochelarii, şi am avut impresia că o făcuse cu uşurare.
— Vino, spuse el cu blândeţe. Îţi este teamă? Asta ai vrut sa vezi. Vom merge pe jos şi ne vom continua discuţia.
Cu mare ezitare, l-am urmat – am avut nevoie de un efort veritabil pentru a face un pas înainte, depărtându-mă de zidul imensei mele celule de închisoare.

Am provocat o agitaţie considerabilă în rândul populaţiei. Feţele micuţe ale Morlocilor, cu ochii imenşi şi lipsite de bărbie, mă împresurau. M-am ferit de ei în vreme ce mergeam, reînviindu-mi groaza faţă de carnea lor rece. Unii dintre Morloci îşi întinseră mâinile spre mine, cu braţele lungi, păroase. Puteam să simt un miros ce emana din corpurile lor, un iz dulceag şi mucegăit care îmi era prea familiar. Cei mai mulţi dintre ei mergeau drepţi, precum oamenii, deşi unii preferau să sară ca urangutanii, atingând Podeaua cu degetele. Mulţi dintre ei aveau părul de pe creştet şi spinare coafat într-un stil sau altul, unii într-o manieră severă şi simplă, ca Nebogipfel. Alţii, într-un mod mai curgător şi mai decorativ. Însă existau unul sau doi al căror păr era răvăşit şi miţos, precum cel al Morlocilor pe care îi întâlnisem în lumea Weenei, iar la început am avut hnpresia că aceşti indivizi încă erau sălbatici, până şi în această încăpere-oraş, însă se purtau la fel de civilizat ca şi ceilalţi, şi am emis ipoteza că acele coame neîngrijite erau pur şi simplu o altă formă de individualizare – aşa cum, uneori, un om îşi lasă barba să crească din abundenţă.

Am devenit conştient că treceam pe lângă aceşti Morloci cu o viteză remarcabilă – mult mai rapid decât mi-ar fi îngăduit-o pasul. Aproape că m-am împiedicat când mi-am dat seama de acest lucru. M-am uitat în jos, dar nu am remarcat nimic care să diferenţieze fâşia de Podea transparentă pe care mergeam de alte fâşii alăturate. Însă eram sigur că mă găseam pe un soi de trotuar rulant.
Puzderia de chipuri livide ale Morlocilor, lipsa culorii, orizontul plat şi nefireasca mea viteză prin acest peisaj straniu -şi mai presus de toate, iluzia că pluteam deasupra unui puţ stelar fără fund – se reuneau într-o senzaţie de vis! Dar apoi, o serie de Morloci curioşi se apropiară atât de mult, încât am simţit o boare cu mirosul lor greţos, iar realitatea dădu din nou năvală.

Nu visam: eram pierdut, mi-am dat seama, naufragiat în această mare de Morloci, şi a trebuit din nou să mă lupt din greu pentru a călca normal, pentru a mă abţine să-mi încleştez pumnii şi să lovesc în feţele curioase care se buluceau în jurul meu.
Am văzut cum Morlocii îşi vedeau de treburile lor misterioase. Unii mergeau, alţii discutau, unii mâncau alimente din acel soi searbăd şi neinteresant care îmi fusese servit şi mie – cu toţii la fel de dezinhibaţi ca nişte pisoi. Observaţia aceasta, combinată cu lipsa totală a spaţiilor închise, mă conduse la înţelegerea faptului că Morlocii Sferei nu aveau nevoie de intimitate. În sensul pe care îl atribuim noi conceptului.

Majoritatea Morlocilor părea să muncească, aveam eu impresia, deşi nu puteam pricepe la ce anume. Suprafeţele unora dintre paravane erau acoperite cu panouri de sticlă albastră, lucitoare, iar Morlocij atingeau aceste panouri cu degetele lor subţiri, asemănătoare viermilor, sau vorbeau cu seriozitate în faţa lor. Ca răspuns, pe bucăţile de sticlă se derulau grafice, imagini sau fragmente de text. În unele locuri, acest mecanism remarcabil era dus un pas mai departe, şi am observat modele complicate – nu puteam spune ce reprezentau – luând fiinţă în aer. La comanda unui Morloc macheta se rotea, ori se desfăcea în secţiuni, prezentând interiorul – sau se dezintegra, în roiuri tot mai mici de cuburi plutitoare, din lumină colorată.

Iar toată această activitate, trebuie să vă închipuiţi, era cufundată în vacarmul constant de vorbe guturale şi lichide ale Morlocilor.
Acum am trecut printr-o zonă în care un paravan nou ieşea din Podeaua de dedesubt. Se ridică complet şi finisat, ca un obiect apărând dintr-o cadă de mercur; când creşterea încetă, deveni o placă subţire de circa patru picioare înălţime, cuprinzând trei dintre acele omniprezente ferestre albastre. Când m-am lăsat pe vine pentru a mă uita atent prin Podeaua transparentă, n-am văzut nimic dincolo de suprafaţă, nici o cutie sau vreun utilaj de ridicat. Era ca şi cum paravanul ar fi apărut din nimic.

— De unde vine? L-am întrebat pe Nebogipfel.
După ce se gândi o vreme – în mod evident, pentru a-şi alege cuvintele – el spuse:
— Sfera posedă o Memorie. Are maşini care îi permit să menţină acea Memorie. Şi toate tipurile de blocuri de date – se referea la paravane – sunt păstrate în Memoria Sferei, pentru a fi recuperate în formă materială oricând se doreşte.

Pentru distracţia mea, Nebogipfel mai provocă şi alte materializări: pe o coloană am văzut o tavă cu alimente şi apă ridicându-se din Podea, ca şi cum ar fi fost pregătită de un majordom invizibil!
Am fost de-a dreptul impresionat de ideea acestor generări din suprafaţa netedă şi monotonă a Podelei. Îmi amintea de teoria platoniciană a ideilor, susţinută de unii dintre filozofi: aceea că pentru fiecare obiect există, într-un alt tărâm, o formă ideală – o esenţă a scaunului, un arhetip al mesei şi aşa mai departe – iar când un obiect este produs în propria noastră lume, sunt consultate tiparele tezaurizate în ţinutul platonician de sus.

Ei bine, iată-mă într-un univers platonician transformat în realitate: plenitudinea acestei puternice Sfere care se rotea în jurul Soarelui era impregnată cu o Memorie artificială, cvasidivină – o Memorie din interiorul acestor încăperi prin care mergeam chiar în clipa în care discutam cu Nebogipfel. Iar în această Memorie era stocată Ideea fiecărui obiect pe care îl putea dori inima cuiva – sau cel puţin, pe care îl dorea inima unui Morloc.

Cât de convenabilă era existenţa posibilităţii de a produce şi, de a dizolva echipamentul şi aparatele de care avea nevoie cineva! Casa mea din Richmond, mare şi vântoasă, ar putea fi redusă la o singură odaie, mi-am dat eu seama. Dimineaţa, mobila dormitorului ar putea fi comandată să se piardă la loc în covor, pentru a fi înlocuită cu camera de baie, iar apoi cu masa din bucătărie. Ca prin magie, diferitele aparate din laboratorul meu puteau să se materializeze din pereţi şi din plafon, până ce eram gata de lucru. Iar în cele din urmă, când venea seara, aş fi fost în stare să invoc masa de cină, cu tot cu împrejurimile ei confortabile, căminul şi tapetul; şi poate chiar era posibil ca masa să fie deja produsă cu mâncare din belşug!
Mi-am dat seama că toate profesiile noastre de constructori, instalatori, tâmplari şi altele asemenea ar dispărea într-o clipită. Stăpânul casei – proprietarul unei asemenea camere inteligente – n-ar fi trebuit decât să-şi asigure serviciile unei menajere itinerante (sau poate că încăperea ar fi fost capabilă să se îngrijească şi de asta!) şi poate, din când în când, nişte îmbunătăţiri la memoria mecanică a încăperii, pentru a ţine pasul cu ultimele mode...
Astfel îmi umbla hai-hui imaginaţia fecundă, scăpată cu desăvârşire de sub control.

În curând am început să mă simt obosit. Nebogipfel mă duse într-un spaţiu liber – deşi în depărtare se vedeau Morloci. Pretutindeni în jurul meu – şi bătu uşor cu piciorul în Podea. Se materializa un soi de adăpost: avea poate patru picioare înălţime şi nu era cu mult mai mult decât un acoperiş aşezat pe patru coloane grose: ceva asemănător unei mese solide, poate. Sub masă, apărură un maldăr de cuverturi şi un postament cu hrană. Am pătruns recunoscător în colibă – era primul spaţiu închis de care aveam parte de când sosisem pe Sferă – şi i-am mulţumit lui Nebogipfel pentru atenţia de care dăduse dovadă, oferindu-mi-o. M-am ospătat cu apă şi cu ceva din substanţa brânzoasă de culoare verde, apoi mi-am scos ochelarii – am fost cufundat în bezna fără de capăt a lumii Morloce – şi am izbutit să adorm, cu capul aşezat pe o pătură făcută sul.

Acest adăpost micuţ ţi bizar a fost căminul meu în următoarele câteva zile, cât timp mi-am continuat turul încăperii-oraş a Morlocilor, însoţit de Nebogipfel. De fiecare dată când mă trezeam, Nebogipfel comanda Podelei să absoarbă din nou adăpostul şi îl invoca iarăşi în orice alt loc ne opream, aşa că nu aveam nici un calabalâc pe care să-l cărăm după noi! Am băgat de seamă că Morlocii nu dormeau şi m-am gândit că apucăturile bizare din coliba mea erau sursa unei fascinaţii considerabile pentru nativii Sferei – exact aşa cum cele ale unui urangutan ar fi captivat atenţia unui om civilizat, bănuiam eu. Sunt sigur că s-ar fi îmbulzit în jurul meu în vreme ce încercam să dorm, cu chipurile lor micuţe şi rotunde bulucite lângă mine, şi mi-ar fi fost cu neputinţă să mă odihnesc, dacă Nebogipfel n-ar fi rămas cu mine şi n-ar fi împiedicat asemenea escapade turistice.



va urma