Michael Connelly
Pe drumul spre nord, pe Autostrada de pe Coasta Pacificului se circula cu viteză mică, dar peisajul era minunat. Şoseaua mergea paralel cu oceanul. Soarele coborâse în dreptul umărului lui Pierce. Era cald, aşa că lăsă geamurile şi trapa deschise. Nu-şi putea aminti când făcuse ultima dată o plimbare ca asta. Poate atunci când el şi Nicole o şterseseră de la Amedeo pentru un prânz prelungit şi merseseră la Geoffrey, restaurantul cu o superbă vedere spre Pacific.
Când intră pe prima stradă îngustă a oraşului de pe plajă şi priveliştea coastei fu înlocuită de clădirile îngrămădite pe marginea oceanului încetini şi începu să caute casa lui Zeller. Nu avea adresa la îndemână şi trebuia să recunoască locuinţa, pe care nu o văzuse de mai bine de un an. Casele erau îngrămădite una în alta şi arătau toate la fel – fără pajişti, plate asemeni cutiilor de pantofi.
Îl salvă Jaguarul XKR al lui Zeller, care era parcat în faţa garajului închis al casei. Cu mult timp în urmă, Zeller îşi transformase garajul într-o cameră de lucru şi îi plătea chirie vecinului său pentru a-şi proteja maşina în garajul acestuia. Faptul că maşina era afară însemna fie că Zeller tocmai ajunsese acasă, fie că se pregătea să plece. Ajunsese la timp. Pierce întoarse şi parcă în spatele Jaguarului, atent să nu lovească maşina de care Zeller se îngrijea ca o mamă de copilul ei.
Uşa din faţă a casei se deschise înainte ca Pierce să ajungă la ea – ori Zeller îl văzuse prin una din camerele de luat vederi montate sub streaşina acoperişului, ori el se împiedicase de un senzor de mişcare. Zeller era singura persoană mai paranoică decât el. Probabil asta îi legase la Stanford. Îşi aminti că atunci când erau boboci Zeller vorbea adesea de o teorie de-a lui potrivit căreia preşedintele Reagan intrase în comă după tentativa de asasinat din primul său an de preşedinţie şi fusese înlocuit cu o sosie care era o marionetă a extremei drepte. Teoria era bună ca amuzament, dar Zeller o lua în serios.
— Doctorul Strangelove, presupun, spuse Zeller.
— Mein Führer, pot să merg şi pe jos, replică Pierce.
Acesta fusese salutul lor, încă de când se aflau la Stanford şi văzuseră filmul la o retrospectivă Kubrick, în San Francisco.
Îşi strânseră mâna într-un fel inventat de grupul acum spart de prieteni din facultate. Îşi spuneau The Doomsters, după romanul lui Ross MacDonald. Strângerea de mână consta din prinderea degetelor împreună asemeni cuplajului vagoanelor de tren urmată de trei strângeri rapide, de parcă ar fi strâns o minge de cauciuc la o donare de sânge – Doomsters vânduseră în mod regulat plasmă în facultate, pentru a cumpăra bere, marijuana şi softuri pentru computere.
Pierce nu-l văzuse pe Zeller de câteva luni şi constată că acesta nu se mai tunsese de atunci. Ars de soare şi cu părul nepieptănat, strâns lejer la ceafă, Zeller purta un tricou Zuma Jay, pantaloni scurţi şi sandale. Pielea lui avea culoarea arămie a apusurilor încărcate de smog. Dintre toţi Doomsters, el arătase întotdeauna aşa cum ar fi vrut să arate toţi. Acum părea un pic cam bătrân pentru asta. La cei treizeci şi cinci de ani ai săi, începea să arate ca un surfer care nu vrea să renunţe la pasiunea lui, ceea ce i-l făcea şi mai drag lui Pierce. Îl admira pe Zeller pentru felul în care îşi croise drum prin viaţă.
— Fii atent, doctorul Strangelove se află aici, în acest Malibu mare şi urât. Omule, nu ai costumul impermeabil cu tine şi nu văd nicio planşă, deci cărui fapt îi datorez această plăcere neaşteptată?
Îi făcu semn lui Pierce să intre. Pătrunseră într-o locuinţă cu o singură încăpere împărţită în două – spaţiul de locuit la dreapta şi cel de lucru la stânga. Dincolo de aceste zone distincte era un perete de sticlă din podea până în tavan care dădea spre pontonul de pe malul oceanului. Pulsul casei era zgomotul ritmic al valurilor oceanului. Zeller îi spusese lui Pierce că era imposibil să dormi în acea casă fără dopuri în urechi şi o pernă peste cap.
— M-am gândit să dau o tură să mai văd ce e pe aici.
Se apropiară şi priviră apele de un albastru întunecat ale Pacificului. Pierce văzu o lumină slabă la orizont, darnici măcar o barcă. Prin peretele de sticlă desluşi printre scândurile pontonului valurile mari. Un mic grup de surferi în costume impermeabile multicolore stăteau pe planşele lor şi aşteptau momentul potrivit Pierce simţi un impuls interior. Trecuse mult timp de când fusese şi el asemeni lor. Întotdeauna n plăcuseră valurile mari, camaraderia din sânul grupului, şi nu atât plutirea propriu-zisă pe val.
— Ăia de colo sunt băieţii mei, spuse Zeller.
— Arată ca nişte tineri de la liceul din Malibu.
— Asta şi sunt. Şi eu mă simt la fel.
Pierce încuviinţă. Simte-te tânăr, rămâi tânăr – o filosofie de viaţă comună în Malibu.
— Mereu uit cât de bine te-ai instalat aici, Code.
— Pentru unul care a renunţat la facultate, nu pot să mă plâng.
Pierce întoarse spatele priveliştii, în aria de locuit erau canapele asortate şi o măsuţă de cafea în faţa unui şemineu cu un finisaj industrial, din ciment. În spatele şemineului era bucătăria, iar la stânga, zona de dormit.
— Bere, şmechere? Am Pacifica şi Saint Mike.
— Mda, sigur. Ce-o fi.
În timp ce Zeller se duse în bucătărie, Pierce se îndreptă către zona de lucru. O stivă de aparate electronice se ridica de la podea până în tavan şi juca rolul de paravan împotriva luminii din exterior şi de linie de demarcaţie a zonei în care Zeller îşi câştiga existenţa. Văzu două birouri, alături de nişte rafturi cu cărţi de coduri şi manuale de software şi de operare a sistemelor. Trecu de draperia de plastic care înlocuia uşa fostului garaj, coborî o treaptă şi intră într-o cameră de computere cu climatul controlat. Erau două unităţi complete de computer, fiecare echipată cu mai multe monitoare. Ambele sisteme păreau în funcţiune. Pe fiecare ecran se derulau încet şiruri de date. Viermi digitali de mărimea unui inch care se târau prin ceea ce trebuia să fie proiectul lui Zeller în acel moment. Pereţii încăperii erau acoperiţi cu panouri de spumă poliacrilică neagră, pentru a diminua zgomotele exterioare. Un sistem stereo nevăzut rula un disc vechi cu Guns N’Roses pe care Pierce nu îl mai auzise de mai bine de zece ani.
Pe panourile de pe zidul exterior erau lipite un şir de autocolante cu logo-uri de companii şi nume de mărci înregistrate. Cele mai multe dintre ele erau nume comune, companii obişnuite, însă Pierce remarcă faptul că erau mai multe decât ultima dată când fusese el în vizită. Ştia că Zeller lipea un autocolant de fiecare dată când intra cu succes în sistemul de servicii computerizate al unei companii.
Zeller câştiga cinci sute de dolari pe oră ca hacker. Era cel mai bun dintre cei buni. Lucra pe cont propriu, la comanda uneia sau alteia dintre companiile de contabilitate din grupul Celor Mari Şase şi făcea teste de penetrare a sistemului pentru clienţii acestora. Într-un fel, era o activitate ilegală. Sistemul pe care Zeller nu reuşea să-l înfrângă era o raritate. După fiecare intrare încununată de succes firma care îl angajase primea un contract gras de securitate de la client, cu un bonus substanţial pentru Zeller. Acesta îi spusese odată lui Pierce că securitatea digitală era segmentul cu cea mai mare rată de creştere din industria contabilităţii de înalt nivel. Primea în mod constant oferte substanţiale pentru a se alătura uneia sau alteia dintre Marile Şase, dar spunea că îi plăcea să lucreze pentru el însuşi. Lui Pierce îi mărturisise că unul din motive era acela că putea să se eschiveze de testările întâmplătoare de medicamente care se făceau în lumea corporaţiilor.
Zeller se întoarse aducând două sticle maronii de San Miguel. Ciocniră de două ori înainte de a bea. O altă tradiţie. Lui Pierce berea i se păru excelentă. Cu sticla în mână, arătă către un pătrat roşu cu alb lipit pe perete. Era cel mai cunoscut simbol de corporaţie din lume.
— Ăla e nou, nu?
— Da, tocmai l-am pus. Am primit comanda din Atlanta. Ştii cum au obţinut formula secretă de fabricare a băuturii? Au…
— Mda, cocaină.
— Au vrut să vadă cât de bine este protejată formula. Am intrat de la zero. Mi-a luat vreo şapte ore. Apoi am trimis formula prin e-mail directorului executiv. Nu ştia că facem un test de penetrare – de asta se ocupau subalternii lui. Mi s-a spus că era să facă un atac de cord. A crezut că formula s-a răspândit pe net, şi a căzut în mâinile celor de la Pepsi şi Doctor Pepper.
Pierce zâmbi.
— Mişto! Lucrezi la ceva acum. Pare în funcţiune.
Arătă cu sticla spre monitoare.
— Nu, nu chiar. Arunc doar un pic de momeală. Caut pe cineva care ştiu că se ascunde pe acolo, pe undeva.
— Pe cine?
Zeller îl privi zâmbitor.
— Dacă ţi-aş spune, ar trebui să te omor.
Era vorba de afaceri. Zeller afirmară o parte din ceea ce vindea el reprezenta discreţia. Erau prieteni şi aveau multe amintiri plăcute împreună, dar şi una rea cel puţin pentru Pierce – din facultate. Dar afacerile erau afaceri.
— Înţeleg, spuse Pierce. Şi nu vreau să mă bag unde nu-mi fierbe oala, aşa că voi trece la subiect. Ai putea să te ocupi şi de altceva?
— Când ar trebui să încep?
— Ieri ar fi cel mai bine.
— Una rapidă. Îmi plac rapidele. Şi îmi place să lucrez pentru Amedeo Tech.
— Nu pentru companie. Pentru mine. Dar te plătesc.
— Îmi place şi mai mult. De ce ai nevoie?
— Vreau să verific nişte oameni şi nişte companii, să văd ce iese.
Zeller încuviinţă îngândurat.
— Oameni grei?
— Nu ştiu sigur, dar în locul tău mi-aş lua toate măsurile de precauţie. S-ar putea spune că e vorba de domeniul distracţiilor pentru adulţi.
Zeller zâmbi larg.
— O, dragă, nu-mi spune că ţi-ai proptit scula în ceva.
— Nu, nimic de genul ăsta.
— Şi-atunci?
— Să ne aşezăm. Ai face bine să-ţi aduci ceva cu care să iei notiţe.
Pierce îi dădu toate informaţiile pe care le deţineam legătură cu Lilly Quinlan, fără să-i explice provenienţa lor. De asemenea, îi ceru lui Zeller să afle tot ce putea despre Entrepreneurial Concepts Unlimited şi Wentz, omul care conducea compania.
— Ai şi un prenume?
— Nu, doar Wentz. N-aş crede că sunt prea mulţi în domeniu.
— Scanări complete?
— Orice poţi să obţii.
— Să rămân în teren?
Pierce ezită. Zeller îl fixa. Îl întreba dacă voia să rămână în limitele legii. Pierce ştia din experienţă că puteau găsi mult mai multe date dacă Zeller încălca regulile şi intra în sisteme în care nu era autorizat să intre. Şi mai ştia că Zeller era expert în încălcarea regulilor. Doomsters luaseră fiinţă când erau în al doilea an de facultate. Spargerea de computere abia intra în vogă pentru generaţia lor şi membrii grupului, de obicei sub conducerea lui Zeller, nu se dăduseră în lături de la nimic. De cele mai multe ori organizau farse. Cea mai bună fusese atunci când intraseră în banca de informaţii 411 a companiei de telefoane şi înlocuiseră numărul celui mai apropiat sediu al Domino Pizza din campus cu numărul de acasă al decanului de la Facultatea de informatică.
Dar cel mai bun moment al lor a fost şi cel mai rău. Toţi cei şase Doomsters au fost arestaţi de poliţie şi apoi exmatriculaţi. Au primit avertisment cu exonerarea de acuzaţii după şase luni, fără alte necazuri. De asemenea, fiecare a trebuit să presteze o sută şaizeci de ore de muncă în folosul comunităţii. Exmatricularea a vizat doar un semestru. Pierce a revenit, după ce a executat şi munca în folosul comunităţii şi perioada de probaţiune. Aflat în vizorul poliţiei şi al administraţiei şcolii, a trecut de la cursul de informatică la unul de chimie şi nu a privit niciodată înapoi.
Nici Zeller nu a privit înapoi în sensul că nu s-a mai întors la Stanford. A fost recrutat de o firmă de securitate informatică, pentru un salariu bun. Ca şi un atlet talentat care părăseşte şcoala timpuriu pentru a trece la profesionişti, nu a mai găsit tăria să se întoarcă la şcoală după ce a gustat din plăcerea de a avea bani şi a-şi câştiga existenţa cu ceva ce-l pasiona.
— Să-ţi spun ceva, zise Pierce într-un târziu. Fă tot ce poţi. De fapt, o variantă a expresiei abra cadabra Entrepreneurial Concepts. Încearcă mai întâi de la coadă la cap.
— Mersi pentru început. Când ai nevoie de informaţii?
— Cum ţi-am spus, ieri ar fi bine.
— Mda, rapidă. Eşti sigur că nu te-ai băgat în ceva naşpa?
— Nu ştiu nimic despre o atare treabă.
— Nicole ştie ceva?
— Nu, nu e cazul. Nicole nu mai e, ai uitat?
— Da, da. Ăsta e motivul?
— Nu te dai bătut, nu? Nu, nu are nimic de a face cu ea. Pierce îşi termină berea. Voia să plece, pentru a-l lăsa pe Zeller să se apuce de treabă, dar acesta nu părea grăbit să înceapă.
— Ce zici de încă o bere, comandante?
— Nu, o să trec peste asta. Trebuie să mă întorc la apartament. Asistenta mea îi supraveghează pe cei care au adus mobila. În plus, tu o să te-apuci de treabă, nu?
— O, da, omule. Imediat. În clipa asta, toate aparatele sunt ocupate, dar o să mă apuc deseară. Te sun mâine.
— Bine, Code. Mulţumesc.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu