Băgău (7)

IOANA BRADEA

asta întreb şi eu: ce-fa-cem?!

înţeleg ce zici, nu răcni în halul ăsta, deci ce facem?

nu răcneam, întrebam doar ce facem

păi asta zic şi eu - ce facem? ieşim în tîrg?

mda, poate... da’ totuşi ce facem?!?

nu ştiu, ce facem?

facem ceva de mîncare într-un tîrziu după ce ne-am plictisit

de atîta uitat la televizor curăţă Alex cartofii, curăţ eu morcovi şi ceapă pentru o tocăniţă din aia simplă după care cumpărăm de
la non-stopu’ din colţ două bucăţi de cîrnaţ şi cola şi aflăm de
la aparatul de radio de sub vitrină că între timp s-a făcut ora patru
după-amiaza Aleeex hai sa ne dăm cu troleu’ prin Capitală să ne
uităm la clădirile vechi să ne punem căştile pe urechi să ne urcăm
în staţie la Dristor şi ne lăsăm duşi aşa vreo două ore bune cu
sonoru’ la maxim facem schimb de casete cînd ajungem la statuia
lu’ Amza Pellea, facem schimb de trolee cînd ajungem la operă,
dacă ne-au mai rămas bani intrăm spre sfîrşit şi-n Magui să bem
o bere numa’ să nu dau acuma peste cavaler că pe-aici obişnuieşte
să vină des, de data asta însă nu s-ar potrivi de nici o culoare
cu aerul rarefiat din capul meu, nu mă potrivesc nici eu
veseliei din bar, nu se potriveşte nici Alex, a venit care va să zică
vremea să ne cărăm acasă, las’ că ne încropim noi acolo aer şi
fum pe gustu’ nostru, ne facem noi acolo un cuib de toată frumuseţea care să desfiinţeze şi răcoarea asta insuportabilă aproape melancolică şi cu picioarele încrucişate sub mine pe covor mă uit îndelung la Alex cum pregăteşte foiţa subţire şi cum combină
iarba cu tutun şi cum i se mişcă degetele în jurul hîrtiei înguste
cu un fel de graţie repezită - să fumăm, deci - să comunicăm!
ştii c-am visat azi-dimineaţă o pagină întreagă din Manualul întîmplărilor?! imaginează-ţi! tocmai aia în care armeanul începea
războiul cu hanul ăla sau ce naiba o fi fost - întind mîna după
ibric, îmi tom cafea în cană, îl ridic spre buzele amorţite şi din
greşeală izbesc cu o dungă de porţelan dintele din faţă, pocneşte
surd dintele, se fisurează dunga în diagonală, povesteşte Agopian
la un moment dat de o baie turcească şi de un tip cu narghilea
gras cît un patron - mă-ntreb dac-o fi baia turcească din Iaşi

Nu, nu-i aia

Ce vorbeşti?! nici măcar n-ai citit cartea, de unde să ştii tu că
nu-i aia?

Dacă-ţi spuuun! nu-i baia din Iaşi, e prea departe ca să mai
şi fie

A, da... uitasem - e prea departe, îi întind ţigara fiindcă are
dreptate pe undeva - Iaşiul sau baia?

Nu-mi mai răspunde, se scurge din el un zîmbet lipsit de
vlagă cînd îşi reazemă ceafa de braţul fotoliului

Da’ Colţia pe unde vine, ai idee? fir-ar, mă tot bîntuie o
senzaţie din aia de vrăjitorie cînd mă gîndesc la cartea asta, am
aşa o impresie ciudată c-ar fi fost fumat cînd a scris toate alea,
ce-or fi avut la dispoziţie oamenii înainte de ’89?

Habar n-am, ar trebui să-i întrebăm... poate capcana istorică
să fi fost drogul lor şi singurul lor viciu, erau prinşi în capcana
aia mare şi tristă, nu aşa spuneai?

mda, poate că da... i-aş scrie o scrisoare, să ştii, înainte să
mor... sau să moară

n-am nimic împotrivă, că altfel ar ajunge să calce brusc peste
cadavrul scrisorilor tale şi nu cred ca şi-ar dori aşa ceva, poate
nici tu nu ţi-ai dori

cadavrul scrisorilor mele?

păi da, că doar atunci nu mai sînt scrisori, sînt un lucru mort,
le rămîne doar un schelet ipotetic

ştiu ce rămîne în urma unui lucru mort, Alex, ştiu de
scheletele ipotetice albe îndrăgostite şi ascunse în cel mai bun
costum pe care nu l-a purtat niciodată pînă acum, pînă atunci,
da’ nu poţi să aplici scrisorilor efectele morţii cum se aplică ele
să zicem asupra trupului sau a creierului, nu poţi!
ce vorbeşti, soro?!?

îl privesc cu atenţie şi mda, îmi dau seama că poate - o să
aplice imediat orice efect oricui oricum ne gîndim dintr-o dată
la tata amîndoi şi printre paharele de pe covor se strecoară un
gîndac de bucătărie, se agită să ajungă la vreun capăt, numa’ el
ştie care, se întinde Alex şi-i trage una-n cap, se lăţeşte gîngania
cît China iar unul dintre noi iese la interval cu o replică - aia nu
e moarte, aia e moartea lui, acuma povesteam despre cu totul
altceva, hai să nu încurcăm conceptele

hai să le încurcăm totuşi - îmi întinde o foaie mîzgălită cu
un pix şi un cerc de cafea - i-am scris o poezie: Prigoană asupra
prafului care se aşterne, prigoană asupra cărărilor sufleteşti care mă apropie de tine dacă singura depărtare dintre noi este carnea ce-o purtăm - putrezească de vie şi dacă sîngele gîlgîind este cel ce încinge distanţa dintre noi - îngheţe pe vecie pentru că nu există pedeapsă mai aspră sufletului meu decît moartea ta şi sunt ani de cînd am fost pedepsit, labirintul sufletului meu e tot mai adînc şi tot
mai greu te aflu - respir mai rar acuma şi mă întreb dac-o mai
fi rămas vreun rest de ţuică pe fundu’ sticlei

tot mai greu îl aflu, tot mai rar mi-1 amintesc, deşi îmi violez
amintirile în fiecare noapte - mă ridic greu de pe covor, mă şi
împiedic pînă la uşă de două ori - mă duc să văd de ţuica aia,
o mai fi rămas, n-o mai fi rămas.,.?

şi crezi c-o să ajute la ceva?

măi... nu ştim încă, da’ încercarea moarte n-are, ca să
rămînem în aceeaşi arie de acoperire semantică... - mă întorc
victorioasă cu sticla de plastic sub braţ, mă aşez la loc cu picioarele
încrucişate turceşte pe covor, ne-ajunge să umplem două
pahare din licoarea asta trimisă de mama într-un pachet acum
vreo două săptămîni - ce înseamnă să-ţi violezi amintirile în
fiecare noapte?

înseamnă să le pătrunzi forţat sau să le intri cu de-a sila sau
să le trăieşti pînă nu mai poţi dureros tu însuţi să trăieşti doar
în trecut, în violul ăla

hm... credeam că ar putea însemna mai degrabă că le
epuizezi de tot şi le storci de vlagă şi la sfîrşit le uiţi definitiv

nu, Andreea, gîndeşte-te un pic: ce rămîne după ce-ţi violezi
amintirile?

deşertul, pustiul...? rămîne ciuciu

păi vezi?! rămîne un spaţiu gol

un spaţiu gol de peter brook...

şi care va să zică ce fel de amintiri să mai aranjezi într-un
spaţiu vid...? se desfiinţează amintirile, gata!

nu-i adevăraaat, amintirile se aşază în rafturi şi-n sertare, mai
intră cîte-un firicel de nisip în crăpături, ce-i drept şi atunci îţi
apar şi ele prăfuite sau ciobite sau crăpate de nisip îmi răsare şi
Marius cu o ureche ciobită şi cu obraji de nisip şi cu ochii de praf
şi degeaba l-aş săruta acuma, i s-ar desprinde pielea şi mi-ar
rămîne grăunţe pe buzele umede, fire de nisip de Marius pe
limbă

futu-i, Andreea! nu există sertare şi rafturi în deşert, nu-ţi dai
seama? păi numa’ gîndeşte-te la pustiul de după, cum dracu’ îţi
mai aşezi amintirile în pustiul ăla, în golul ăla de după viol? nu
mai încape nimica în vid, greşeala ta e că uzezi prea mult de
imagini...

nu te cred! tu faci o greşeală de logică acuma! lăţeşti un cuvînt
pînă nu mai poate, nu-1 mai ţine pielea, nu vezi?

nu! îl transform doar, închiderea e doar la suprafaţă! care-i
suprafaţa ta, învelişul tău, limita ta...?

una e suprafaţa şi alta e învelişul, Alexandrule, da’ tu lăţeşti
cuvîntul prea mult, ca şi cum eu m-aş referi acuma la un complement de loc în cazul acuzativ precedat de o prepoziţie
simplă „la“ iar tu ai transforma complementul ăla de loc în
subiect, ori el de nici o culoare nu era şi nici nu este subiect!
adică violul e un spaţiu strîmt, finit

dimpotrivă, trece de inimă în suflet, din materie în idee, îţi
violezi psihic trecutul de fapt, asta faci

cum dracu’ e posibil să-ţi violezi trecutul...?

păi l-ai violat deja prin simplul fapt că el este terminat da’ tu
te încăpăţînezi să-l tot fuţi la creier, nu crezi? deşi în fond fuţi ceva
inexistent - un spaţiu virtual şi gol, cum ziceam, o fantasmă

cînd violezi implicit distrugi, Alex, deci comiţi un act unidirecţional

deci nu! sînt menajera trecutului meu aşa că îl frec la rece cu
axion sau îl las să putrezească trei zile în ajax.

... Alex, aşa nu ajungem nicăieri, tu susţii una şi eu susţin cu
totul alta şi de fapt care-i şpilu’ aici? să nu ne mai înţelegem nicicum, niciodată? că tu parcă ai fi în interiorul cercului iar eu în
exterior, ce naiba?!

păi normal, tu ai fi golul şi eu aş fi plinul...

poftim?... rămîn cu mîna în aer, nu mai ajung la paharul de
ţuică, mi se pare cam tulburător ce-a spus adineauri, îmi întind
gîtul spre el ca o girafa poate aşa să înţeleg mai limpede, altfel
mi se pare că atingem un punct nevralgic, unul intuit şi de prietenii
mei şi de prietenele lui că adică ce dracu’ se întîmplă între
voi doi mă Andreea, o să locuiţi împreună toată viaţa nu vă mai
desprindeţi odată - hai sictir marius şi nu te lua de frate-meu
că fac scandal!

mda - înghite în sec şi se întinde arar după pachetul de ţigări
şi alunecă o mare tăcere între noi mare - cît o blasfemie de mare,
Alex, tu-ţi dai seama cît de extreme sînt părerile astea?

tocmai! nu mai există spaţiu între ele, practic, îs lipite una de
alta - mai tăcem o dată amîndoi şi bem pe rînd cîte-o-nghiţitură
de cola direct din sticlă, Alex, ne-am ţicnit de tot, nu e posibil
aşa ceva totuşi, că pînă una alta tu eşti fratele meu iar eu sînt sora
ta - bă! Geta-i soră-mea, bă, sare Alex cu replica din buzunar şi
pune mîna pe binoclu şi se îndreaptă vertiginos spre bucătărie
ca să arunce o privire în apartamentul din blocul paralel, trag aer
în piept şi-i răcnesc dintr-un cot - auzi, Alexandrule, tu ai impresia
că e chiar aşa de fantastică şi originală ideea asta? ei bine,
află că Bogdan s-a gîndit la ea încă de acum trei ani!

Bogdan? acum trei ani?!? se întoarce din bucătărie ca să se
uite la mine cu ochii căscaţi şi tulburi

da, aşa-mi amintesc,., parcă acum trei ani îmi spunea Bogdan
că am fi noi doi nu ştiu ce fel de nucleu bizar sau întreg sau ceva
de genu’ ăsta acum trei ani



va urma