Operatiunea Omega (IX)

Robert Ludlum

SADDLE VALLEY
LOCALITATE ÎNTEMEIATĂ ÎN 1862
Bine aţi venit!

— Unde mergem acum, domnule?
— Drept înainte. O să-ţi arăt.
Taxiul ajunse pe Orchard Drive, la două case de locuinţa lui; lui Tanner i se accelerase pulsul. Îşi tot imagina camioneta aflată pe alee. La următoarea cotitură avea s-o vadă – dacă era acolo. Şi în acest caz, totul ar fi fost în regulă. O, Iisuse! Dă, Doamne, să fie totul în regulă!
Camioneta nu era pe alee. Tanner se uită la ceas. Două patruzeci şi cinci. Trei fără un sfert! Şi Ali nu era acolo!
— La stânga. Casa acoperită cu şindrilă.
— Frumos loc, domnule. Cu adevărat frumos.
— Grăbeşte-te!
Taxiul se opri în faţa aleii pavate cu lespezi de piatră. Tanner plăti şi împinse portiera, fără să audă mulţumirile şoferului.
— Ali! Ali!
Tanner alergă prin spălătorie, ca să caute în garaj. Nimic. Micul Triumph era acolo. Linişte.
Totuşi, se simţea ceva. Un miros. Slab, dezgustător, pe care Tanner nu-l putea defini.
— Ali! Ali!
Alergă înapoi în bucătărie şi văzu piscina prin fereastră. O, Doamne! Privi suprafaţa apei şi fugi către uşa dinspre curte. Zăvorul era înţepenit; îl izbi, sfărâmându-l şi ieşi în goană.
Slavă Domnului! Nu era nimic în apă!
Micul său Welsh terier se trezi din somn. Animalul era legat de un cablu de sârmă şi începu imediat să hămăie cu lătratul lui ascuţit, isteric.
Se întoarse rapid în casă şi se duse la uşa pivniţei.
— Ray! Janet! Ali!
Linişte. Cu excepţia lătratului necontenit de afară. Lăsă deschisă uşa pivniţei şi alergă spre scări. Sus!
Urcă, sărind treptele în grabă; uşile de la camerele copiilor şi de la cea pentru oaspeţi erau deschise. Nu însă şi cea de la dormitorul părinţilor.
Apoi auzi. Zgomotul stins al unui aparat de radio. Radioul-ceas al lui Ali, cu un cronometru automat, care declanşa închiderea aparatului în momentul programat, pe parcursul unei ore. El şi cu Ali obişnuiau să utilizeze cronometrul când ascultau ceva la radio. Niciodată butonul de pornire. Iar Ali dispăruse de peste două ore şi jumătate. Altcineva deschisese aparatul.
Deschise uşa. Nimeni. Se pregătea să se întoarcă să caute în celelalte camere când o văzu. O notă scrisă cu cerneală roşie, aflată lângă radioul-ceas. Se duse într-acolo.
Soţia şi copiii tăi au plecat într-o călătorie neaşteptată, îi găseşti lângă un vechi depou de vagoane de pe Lassiter Road.
Cuprins de panică, Tanner îşi aminti depoul abandonat. Era situat adânc în pădure, pe un drum lăturalnic rareori folosit.
Ce făcuse? Pentru numele Domnului, ce făcuse? Îi ucisese! Dacă era aşa, avea să-l omoare pe Fassett! Pe Grover! Pe toţi cei care ar fi trebuit să-i păzească!
Ieşi în fugă din dormitor, coborî scările şi se duse la garaj. Dintr-un salt, se instala la volanul Triumph-ului şi ambala motorul.
Tanner ieşi de pe alee cu micul automobil sport, o luă la dreapta şi porni în viteză pe curba lungă a lui Orchard Drive, încercând să-şi amintească cel mai scurt drum spre Lassiter Road. Ajunse la un heleşteu despre care ştia că se numea Lacul Lassiter, folosit de localnici drept patinoar în timpul iernii. Lassiter Road se afla de partea cealaltă şi părea să dispară într-o pădure crescută haotic.
Ţinea pedala acceleraţiei apăsată până în podea. Începu să vorbească singur, apoi să strige. Ali! Ali! Janet Ray!
Drumul era şerpuit. Puncte moarte, curbe, raze de soare apăreau ici-colo, printre copaci. Nu se vedeau alte automobile, nici vreun semn de viaţă.
Vechiul depou abandonat îi apăru brusc în faţa ochilor. Şi acolo era şi camioneta – pe jumătate ieşită din parcarea năpădită de bălării, oprită în iarba înaltă. Tanner frână lângă camionetă. Nu se vedea nimeni.
Sări din Triumph şi alergă spre maşină. Într-o clipă, mintea i-o luă razna. Groaza era reală. Imposibilul se petrecuse.
Pe podeaua de sub scaunele din faţă zăcea soţia lui. Prăbuşită, nemişcată. În spate se aflau micuţa Janet şi fiul lui. Cu capetele aplecate. Cu trupurile întinse pe scaunele roşii.
O, Iisuse! Hristoase! Se întâmplase! Ochii i se umplură de lacrimi. Capul îi tremura.
Deschise portiera, ţipând îngrozit. Şi deodată fu învăluit de un miros. Acelaşi miros dezgustător pe care îl simţise şi în garaj. Luă capul lui Ali şi-l ridică, peste măsură de înfricoşat.
— Ali! Ali! Doamne! Te rog! Ali!
Soţia lui deschise încet ochii. Clipi. Era conştientă şi nu prea. Îşi mişcă braţele.
— Unde... unde? Copiii! strigă ea.
La auzul ţipătului ei, Tanner îşi veni în fire. Se ridică şi se întinse peste scaun către fiul şi fiica lui. Aceştia se mişcară. Trăiau! Trăiau cu toţii!
Ali ieşi din camionetă, împleticindu-se când ajunse cu picioarele pe pământ. Soţul ei o scoase pe fată de pe scaunul din spate, iar aceasta începu să plângă.
— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat? Alice Tanner se ridică în picioare.
— Nu vorbi, Ali. Respiră. Cât de adânc poţi. Hai! Se duse spre ea şi i-o întinse pe Janet, care suspina.
— O să-l iau pe Ray.
— Ce s-a întâmplat? Nu-mi spune mie să nu...
— Taci! Respiră. Respiră adânc!
Îşi scoase fiul de pe bancheta din spate. Băiatul începu să vomite. Tanner îi puse palma pe frunte, ţinându-l de mijloc cu braţul stâng.
— John, nu poţi...
— Fă câţiva paşi. Încearcă s-o ajuţi pe Janet să meargă! Fă cum îţi spun!
Supusă, uluită, Alice Tanner se conformă. Băiatul începu să-şi scuture capul în mâna lui Tanner.
— Te simţi mai bine, fiule?
— Vai!... Vai! Unde suntem? Băiatul se sperie deodată.
— E în regulă. E în regulă... Suntem toţi... În regulă. Tanner se uită la soţia lui. Ea pusese picioarele lui Janet pe pământ, susţinând-o cu braţele. Copilul plângea acum tare, iar Tanner îl privea îngrozit.
Se duse la camionetă, să vadă dacă erau cheile în contact. Nu se aflau acolo. N-avea nici un sens.
Se uită sub scaune, în cutia de la bord, în spate. Apoi le văzu. Înfăşurate într-o bucată de hârtie albă, legată cu o bandă elastică. Pachetul era vârât adânc între scaunele rabatabile, aproape imposibil de văzut.
Fata lui începuse să ţipe, iar Alice Tanner o luă în braţe, încercând s-o liniştească, repetându-i mereu că totul era în regulă.
Asigurându-se că nu-l vedea soţia lui, Tanner ţinu micul pachet sub bancheta din spate, scoase banda elastică şi desfăcu hârtia. Nu scria nimic pe ea.
O rupse şi o vârî în buzunar. Era tentat să-i mărturisească lui Ali ce se întâmplase. Apoi ar fi plecat de-acasă. Cât mai departe. Dar nu voia să-i spună în faţa copiilor.
— Urcă-te în maşină!
Tanner îi vorbi cu blândeţe fiului său, apoi se duse la soţie şi-i luă copilul isterizat din braţe.
— Ia cheile de la Triumph, Ali. Mergem acasă.
Ea stătea în faţa lui, cu ochii măriţi de spaimă, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Se străduia din răsputeri să nu ţipe.
— Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat cu noi? Zgomotul unui motor îl scuti pe Tanner de răspuns.
Deşi furios, era recunoscător. Maşina poliţiei din Saddle Valley venea în viteză spre depou şi se opri la mai puţin de zece metri de ei.
Jenkins şi McDermott săriră din automobil. Jenkins avea pistolul în mână.
— Totul e în regulă?
Veni în fugă spre Tanner. McDermott se duse în grabă la camionetă şi vorbi încet cu băiatul aflat pe bancheta din spate.
— Am găsit nota din dormitorul dumitale. Apropo, credem că am recuperat cea mai mare parte din bunuri.
— Din ce?
Alice Tanner îl privea cu atenţie pe poliţist.
— Ce bunuri?
— Două televizoare, bijuteriile doamnei Tanner, o casetă de argint, tacâmuri, nişte bani. E o listă la secţie. Nu ştiu dacă am găsit tot. Maşina a fost abandonată la distanţă de câteva case faţă de locuinţa dumitale. S-ar putea să fi luat şi altceva. Va trebui să verificaţi.
Tanner îi dădu fata lui Ali.
— Despre ce dracu’ vorbeşti?
— Aţi fost jefuiţi. Soţia dumitale trebuie să se fi întors în timp ce ei operau. Ea şi copiii au fost gazaţi în garaj... Erau profesionişti, fără îndoială. Au folosit metode profesioniste...
— Eşti un mincinos, zise Tanner încet. Nu a fost nimic...
— Vă rog! îl întrerupse Jenkins. Acum contează soţia dumitale şi copiii.
Ca la un semnal, McDermott strigă dinăuntrul camionetei:
— Puştiul ăsta trebuie dus imediat la spital!
— O, Doamne!
Alice Tanner alergă spre automobil, ducându-şi fata în braţe.
— Lăsaţi-l pe McDermott să-i ducă, zise Jenkins.
— Cum să am încredere în dumneata? M-ai minţit. Nu lipsea nimic din casă. Nici un televizor, nici un semn de jaf. De ce-ai minţit?
— Nu e timp. O să-i trimit pe copii şi pe soţia dumitale cu McDermott.
Jenkins vorbise grăbit.
— Or să meargă cu mine!
— Nu, n-or să meargă. Jenkins ridică uşor pistolul.
— Te omor, Jenkins.
— În cazul acesta, cine-o să mai stea între dumneata şi Omega? Spuse Jenkins calm. Fii rezonabil. Fassett e pe drum. Vrea să te vadă.

— Îmi cer scuze cu umilinţă. N-o să se mai întâmple.
— Ce s-a petrecut? Unde era infailibila dumitale protecţie?
— O eroare logistică într-un program de supraveghere care nu fusese reverificat. Ăsta-i adevărul. N-are rost să te mint. Eu sunt răspunzător.
— Dumneata n-ai fost aici.
— Totuşi eu sunt de vină. Echipa care se ocupă de „Piele” e responsabilitatea mea. Omega a văzut că un post nu era acoperit – mai puţin de cincisprezece minute, din întâmplare – şi a acţionat.
— Nu pot să admit lucrul ăsta. Ai riscat vieţile copiilor şi soţiei mele!
— Ţi-am spus, nu se va mai repeta. În plus – şi, într-un sens răsturnat, lucrul ăsta ar trebui să fie liniştitor – această după-amiază confirmă faptul că Omega n-o să ucidă. Teroare, da. Crimă, nu.
— De ce? Fiindcă spui dumneata? Palmaresul Agenţiei arată ca un dosar al dezastrelor. Nu mai iei nici o decizie în ce mă priveşte, să fie clar.
— Da? Atunci iei dumneata?
— Da.
— Nu fi stupid. Dacă nu-ţi pasă de dumneata, gândeşte-te măcar la familia dumitale.
Tanner se ridică din fotoliu. Văzu prin jaluzelele veneţiene că doi bărbaţi stăteau de pază în faţa ferestrei motelului.
— O să-mi iau familia cu mine.
— Unde-o să te duci?
— Nu ştiu. Ştiu doar că nu mai stau aici.
— Crezi că Omega n-o să te urmărească?
— De ce-ar... face-o? Nu sunt de-ai voştri.
— Ei n-or să creadă asta.
— Atunci o să le spun clar!
— Ai de gând să dai un anunţ în The Times?
— Nu!
Tanner se întoarse şi întinse un deget spre omul de la CIA.
— Dumneata o s-o faci! Pentru că altfel o să relatez tuturor reţelelor de ştiri din ţară povestea acestei operaţiuni şi coordonarea ei de către dumneata cu stupizenie şi răutate. N-o să supravieţuieşti acestei situaţii.
— Nici dumneata, fiindcă o să fii lichidat. Soţia dumitale – moartă. Fiul, fiica dumitale... morţi.
— Degeaba mă ameninţi...
— Pentru numele lui Dumnezeu, răsfoieşte istoria! Nu-ţi dai seama ce s-a întâmplat cu adevărat? Fassett explodă. Apoi, dintr-o dată, îşi coborî vocea şi duse mâna la piept, vorbind încet. Eu, de exemplu... Soţia mea a fost ucisă în Berlinul de est. Au omorât-o din simplul motiv că era măritată cu mine. Mi s-a... servit o lecţie. Şi ca să învăţ bine acea lecţie, mi-au lichidat soţia. Nu emite sentinţe în privinţa mea. Eu am fost acolo. Dumneata erai în siguranţă. Ei bine, acum mai eşti în pericol.
Tanner avea un aer surprins.
— Ce vrei să spui?
— Vei proceda exact aşa cum am plănuit. Acum suntem foarte aproape. Vreau să demasc Omega.
— Nu mă poţi obliga şi ştii lucrul ăsta!
— Ba da, pot... Fiindcă dacă refuzi, dacă fugi, o să retrag toţi agenţii din Saddle Valley. Vei rămâne singur... şi nu cred că o să te descurci singur în situaţia asta.
— Îmi iau familia şi plec...
— Nu fi nebun! Omega a profitat de o simplă eroare logistică. Asta înseamnă că, oricine ar fi ei, sunt în alertă. Extrem de atenţi, rapizi şi meticuloşi. Ce şanse crezi că o să ai? Ce şansă acorzi familiei dumitale? Am admis că am făcut o greşeală. N-o să se mai întâmple.
Tanner se văzu nevoit să-i dea dreptate lui Fassett. Dacă era abandonat acum, n-avea mijloacele de a controla situaţia.
— Nu-ţi pierzi vremea, nu-i aşa?
— Dumneata ai face-o – într-un câmp minat?
— Cred că nu... În după-amiaza asta. Ce-a fost?
— O tactică de terorizare. Fără identificare. Asta în cazul că eşti curat. Ne-am dat seama ce se întâmplase şi am născocit altă explicaţie. O să luăm câteva dintre bunurile dumitale – lucruri mărunte, cum ar fi bijuterii, până când totul se va sfârşi. Pare mai autentic aşa.
— Ceea ce înseamnă că trebuie să fiu de acord cu ideea Jafului.
— Bineînţeles. E cel mai sigur.
— Da... Bineînţeles.
Tanner vârî mâna în buzunar după ţigări. Telefonul sună, iar Fassett răspunse. Vorbi încet, apoi se întoarse.
— Familia dumitale s-a întors acasă. Sunt cu toţii bine. Încă speriaţi, dar în regulă. Câţiva dintre oamenii noştri cercetează locul. Încearcă să descopere amprente. Fireşte, se va constata că hoţii purtau mănuşi. I-am spus soţiei dumitale că eşti încă la secţie, unde dai o declaraţie.
— Înţeleg.
— Vrei să te ducem acasă?
— Nu... Nu, nu vreau. Oricum, probabil că o să fiu urmărit.
— Supravegheat pentru protecţie e termenul adecvat.

Tanner intră la Village Pub, singurul bar elegant din Saddle Valley şi sună la familia Tremayne.
— Ginny, sunt John. Aş vrea să vorbesc cu Dick. E acolo?
— John Tanner?
De ce spusese asta? Numele lui. Doar îi cunoştea vocea.
— Da. Dick e acolo?
— Nu... Sigur că nu. E la birou. S-a întâmplat ceva?
— Nimic important.
— Nu poţi să-mi spui mie?
— Am nevoie de un sfat juridic. O să-l caut la birou. La revedere.
Tanner ştia că nu se descurcase. Fusese stângaci. Dar la fel se comportase şi Virginia Tremayne. Formă numărul de la New York.
— Îmi pare rău, domnule Tanner. Domnul Tremayne s-a dus la Long Island. La o întrunire.
— E ceva urgent. Care-i numărul de-acolo? Secretara i-l dădu fără tragere de inimă. El îl formă.
— Regret, domnul Tremayne nu-i aici.
— De la biroul lui mi s-a spus că are o întrunire acolo.
— A sunat azi-dimineaţă şi a contramandat-o. Îmi pare rău, domnule.
Tanner închise, apoi formă numărul familiei Cardone.
— Tati şi mami sunt plecaţi toată ziua, unchiule John. Spuneau că se întorc după cină. Vrei să te sune ei?
— Nu... nu, nu-i nevoie...
Simţea un gol în stomac. Formă numărul centralei, dădu informaţiile necesare, inclusiv numărul cărţii lui de credit, apoi, la cinci mii cinci sute de kilometri distanţă, un telefon sună la Beverly Hills.
— Reşedinţa Osterman.
— Domnul Osterman e acolo?
— Nu, nu e. Cine-l caută, vă rog?
— Doamna Osterman e acolo?
— Nu.
— Când îi aştepţi să se întoarcă?
— Săptămâna viitoare. Cine-i la telefon?
— Numele meu e Cardone. Joseph Cardone.
— C-A-R-D-O-N-E...
— Aşa. Când au plecat?
— Au plecat aseară la New York. Cu avionul de la ora zece, mi se pare.
John Tanner puse receptorul în furcă. Familia Osterman era la New York! Ajunseseră acolo pe la ora şase dimineaţa! Tremayne, Cardone, Osterman.
Toţi se aflau acolo. Nici unul în mod justificat.
Nici unul sau toţi.
Omega!



va urma