Misiune dificila. Jurnal

C.V.R. Schuyler

Miercuri, 21 martie 1945

Azi-dimineaţă am aflat de la britanici conţinutul unei note (62) remise de
Molotov dlui Harriman, ca răspuns la solicitarea guvernului Statelor Unite,
referitoare la o discuţie tripartită în România. în această notă, guvernul rus
respingea net solicitarea americanilor, afirmând că în România exista deja un
guvern democratic reprezentativ, că se păstra ordinea şi că populaţia era liniştită.
Şi mai semnificativă era afirmaţia conform căreia, interpretarea dată de americani
înţelegerii de la Ialta, în numele căreia ne-am simţit îndreptăţiţi să cerem o
întrunire tripartită, era atât de cuprinzătoare, încât nu mai era conformă cu
realitatea. Se arăta că Armistiţiul oferă Rusiei o poziţie dominantă în Comisia
Aliată de Control pentru România şi că orice discuţie tripartită despre problemele
României ar duce la îngrădirea puterilor preşedintelui rus al Comisiei
Aliate de Control.


Este limpede acum că Rusia nu va tolera nici un fel de amestec în conducerea
politicii stţle în România. Cred că Rusia ştie acum că guvernul american
este pe deplin la curent cu starea reală a lucrurilor şi cu scopurile finale ale
ruşilor. De aceea, respingerea categorică de către ruşi a solicitărilor noastre
constituie o provocare clară, pe care ne va fi greu să o ocolim. Aşteptăm cu toţii,
cu îngrijorare, următorul pas al guvernului nostru.


Impreună cu patru din ofiţerii mei, am luat parte azi la un dejun interesant,
oferit de baronul Neumann de la Societatea Textilă din Arad. Au fost prezenţi şi
alţi câţiva români, printre care Max Auschnitt şi dl Petrescu, liderul social-democraţilor.
Am purtat o discuţie deosebită cu dl Petrescu despre situaţia politică.
Este de-a dreptul disperat. Deşi partidul său face parte din Frontului Naţional
Democratic, el consideră acum că acesta a devenit o organizaţie aproape în
întregime comunistă, lucru cu care nu se împacă deloc. Spune că Groza,
Tătărescu şi alţi membri ai guvernului nu sunt nici ei de acord cu ţelurile
comuniştilor, însă nu au putere ca să li se împotrivească. Susţine că dacă cineva
demisionează din guvern, o face cu riscul vieţii. Afirmă că este absolut evident
că obiectivul final al comuniştilor este transformarea României în cea de-a
şaptesprezecea republică a Rusiei sovietice. Are senzaţia că ruşii deţin acum
controlul absolut asupra ţării şi că şi-l vor menţine atât timp cât Marea Britanie
şi Statele Unite nu vor interveni cu adevărat. El îşi pune toate speranţele în
recentul anunţ făcut la radio, referitor la cererea Statelor Unite de a se organiza
discuţii tripartite. L-au încurajat întrucâtva şi recentele alegeri libere din
Finlanda, în care partidul comunist a acumulat cu greu douăzeci şi cinci de
procente din totalul voturilor. Consideră că, dacă şi în România s-ar putea ţine
alegeri libere similare, atunci comuniştii n-ar obţine probabil mai mult de zece
la sută din voturi; speră că — într-un fel oarecare — Marea Britanie şi Statele
Unite vor putea asigura asemenea alegeri libere.


Am avut o scurtă întrevedere cu generalul Vinogradov, acum şef al personalului
Comisiei Aliate de Control, mai ales pentru a-1 prezenta pe colonelul
Jadwin. Generalul Vinogradov i-a spus colonelului Jadwin,căîl va ajuta bucuros
în orice fel şi l-a sfătuit să îl întâlnească neîntârziat pe şeful Secţiunii militare
pentru a studia două directive ce fuseseră transmise românilor. A afirmat că ne
va da de ştire, ori de câte ori, se vor emite şi alte directive.


Vinogradov a afişat înţelegere faţă de plângerile mele referitoare la autorizările
de zbor. Mi-a spus că regretă foarte mult că au apărut neînţelegeri şi că
va face tot posibilul să elaboreze un set rezonabil de reglementări care să ne
permită să ne aducem în ţară avioanele la intervale de timp convenabile. Am
discutat mai multe alte probleme mărunte, inclusiv despre permisele de circulat
noaptea pentru personalul nostru, despre aranjamentele pentru ieşirile în teren
şi călătoria pe care dl Berry şi cu mine intenţionăm s-o facem la Sofia, despre
autorizarea de intrare în ţară pentru Jean Paul Boncour, noul reprezentant al
Franţei etc. în toate aceste discuţii, Vinogradov a părut extrem de conciliant.
Dacă îşi va ţine promisiunile, multe din problemele noastre se vor aplana în
viitorul apropiat.


La sfârşitul întrevederii, Vinogradov mi-a spus că auzise că-mi exprimasem
nemulţumirea faţă de multiplele restricţii impuse de către ruşi operaţiunilor
noastre din plan local. Mi-a spus că-i pare rău să audă una ca asta,
deoarece este de părere că, dacă i-aş aduce lui la cunoştinţă toate problemele
mele, cu siguranţă am putea găsi o soluţie acceptabilă. Mi-a spus că avea
această părere în special, în ceea ce mă priveşte, întrucât contribuisem ca guvernul
meu să nu se amestece în privinţa situaţiei lui Rădescu; cu alte cuvinte,
americanii nu se implicaseră în acordarea de azil, generalului Rădescu. Dorea
să ştiu că aprecia această atitudine. A subliniat faptul că România era doar o
ţară mică, iar naţiunile noastre sunt încă strâns aliate în războiul împotriva
Germaniei şi, că şi după aceea, mai exista încă un război în Pacific, în care s-ar
putea să ne prindă bine ajutorul rusesc. A afirmat că, ar fi o mare greşeală să
lăsăm ca neînţelegerile de aici să provoace un dezacord în situaţia internaţională,
care ar putea duce în final la consecinţe grave pentru întreaga lume.
I-am răspuns că nu făcusem niciodată vreo reclamaţie, fără să i-o fi prezentat
mai întâi însuşi generalului Vinogradov, că-i apreciez atitudinea plină de înţelegere
şi că voi continua să-l informez despre toate dificultăţile pe care le
întâmpinăm, înainte să le raportăm în altă parte. I-am reamintit din nou despre
atitudinea adoptată de mine faţă de români — aceea pe care i-o expusesem când
am sosit pentru prima oară — şi că urmăresc aceeaşi politică de a nu discuta
niciodată problemele cu românii, decât de pe o poziţie care ştiu că este şi aceea
a Comisiei. Ne-am despărţit în termeni foarte buni.

Joi, 22 martie 1945

Azi-dimineaţă m-am hotărât să propun o călătorie în Italia pentru a dezbate
toate problemele cu generalul McNarney. Dl Berry a fost de acord că ar fi
o mutare înţeleaptă. Sper să aflu dacă din telegramele noastre generalul
McNarney şi ofiţerii săi de stat major, direct interesaţi în problemă şi-au făcut
sau nu o imagine completă asupra situaţiei de ansamblu de aici aşa cum o
cunoaştem noi. Dacă da, putem fi siguri că Washingtonul are aceeaşi imagine.
Dacă nu, poate le voi prezenta noi fapte suficient de importante pentru a justifica
un drum la Washington al dlui Berry sau al meu. Cred că, dl Berry ar trebui
să se ducă, dacă se va putea. I-am telegrafiat generalului McNarney,
întrebându-1 dacă doreşte să mă vadă şi, când voi primi răspunsul de la ruşi, mă
voi ocupa de autorizare.


Azi am primit câţiva vizitatori, cetăţeni români, care s-au împrietenit cu
americanii de aici şi care solicită acum un fel de ajutor pentru a fi scoşi din ţară.
Le-am spus că, după câte ştiam, acest lucru este absolut imposibil. Am discutat
mai târziu problema cu dl Berry, care a fost de acord cu punctul meu de vedere.
Nu putem face absolut nimic pentru persoanele care nu sunt cetăţeni americani.
Singura noastră speranţă este ca guvernul nostru să acţioneze atât de energic la
niveluri înalte, încât să nu fie nevoie ca aceşti oameni să-şi ducă la îndeplinire
planurile.


La ora cinci după-amiază, am fost invitat la ceai la Palat. A venit şi dl Berry.
Regele şi Regina ne-au primit în salonaşul lor particular de la etaj. Nu ne-au
ascuns faptul că li se dăduse de înţeles că nu ar fi indicat să frecventeze foarte
mult pe anglo-americani şi că, deşi le părea foarte rău, în viitor, nu vor putea
probabil să păstreze contacte strânse cu noi. I-am găsit foarte îngrijoraţi, dar mai
mult sau mai puţin resemnaţi în faţa inevitabilului. Cu toate că nu au spus-o, am
rămas cu impresia clară că nu se aşteaptă ca monarhia să mai reziste mult, dacă
o intervenţie a anglo-americanilor nu devine un fapt real.


Dl Vlădescu, secretaru lui Savel Rădulescu, a trecut pe la mine, aseară. El
susţine că numele său se află deja pe lista celor patruzeci de români consideraţi
ca fiind apropiaţi de anglo-americani. Mi-a adus un tabel cu cereri ale Armatei
Roşii, în conformitate cu articolul 10 din Armistiţiu care fusese prezentat
guvernului român pentru trimestml doi al anului 1945. Pe lângă mari cantităţi de
alimente, aceste cereri se referă la un număr mare de mantale, pantaloni, cămăşi,
feţe de pernă, feţe de saltea, sticle de termos, şei şi o listă lungă de echipamente
similare, care mi se par cu totul în afara prevederilor articolului 10. Cu toate
acestea, se pare că, precum de obicei, România nu va avea de ales şi va trebui să
facă tot ce poate pentru a livra aceste produse, deşi multe dintre ele nu are de
unde să le obţină. Dl Vlădescu mi-a promis să-mi pună la dispoziţie până
sâmbătă un tabel complet, în care să fie redate toate pretenţiile ridicate de ruşi,
conform articolelor 10,11 şi 12 din Armistiţiu (64).


La întrunirea noastră comună de săptămâna trecută, vicemareşalul i-a
invitat la cină pe generalii Susaikov şi Vinogradov şi amiralul Bogdenko pentru
joia aceasta. Generalul Susaikov a lăsat să se înţeleagă că acceptă toţi invitaţia.
Azi la amiază (joi), l-a sunat pe vicemareşal, să-i spună că nu mai poate veni.
După câteva ore, atât vicemareşalul, cât şi eu, am primit fiecare o invitaţie la
cină pentru mâine seară (vineri), la generalul Susaikov. După toate aparenţele,
Susaikov a considerat că nu poate accepta nici o invitaţie până ce nu face el
însuşi acest gest.

Vineri, 23 martie 1945

Am aflat azi că Legea reformei agrare (65) a fost promulgată ieri şi semnată
de Rege, aseară. Ea prevede confiscarea „de facto“ a tuturor moşiilor mai mari
de 50 de hectare. Se prevede ca aceste pământuri să fie împărţite ţăranilor, sub
formă de loturi de câte cinci hectare. Se confiscă şi vitele, caii, tractoarele agricole
şi toate celelalte utilaje. Ţăranii trebuie să dea în schimb guvernului o sumă
simbolică, sub forma recoltei pe un an. Evident că acest lucru va avea efecte pe
termen lung. Vor rămâne fără o leţcaie mulţi dintre cei mai înstăriţi oameni din
România, un exemplu cu totul deosebit fiind dl Dinu Brătianu. El deţinea şapte
sau opt mari moşii şi le va pierde acum pe toate. Am aflat că nu are aproape nici
un fel de alte investiţii.


Cina de la generalul Susaikov, a fost interesantă. Au fost de faţă Vinogradov,
Pavlov, Stevenson, Greer, Jadwin şi încă vreo două persoane. Cina s-a
desfăşurat cu mare pompă şi ceremonial, iar noi am ridicat paharul pentru mai
toţi oamenii de pe pământ. A luat sfârşit într-o atmosferă foarte amicală şi am
impresia că am reuşit cu toţii să ne cunoaştem mult mai bine decât înainte.

Sâmbătă, 24 martie 1945

Dl Savel Rădulescu m-a vizitat din nou astă-seară. Mi-a spus că Regele a
semnat Legea reformei agrare, numai după ce a atras atenţia că prevederile sale
referitoare la confiscări ar putea fi neconstituţionale. Peste câteva ore, primul-
ministru i-a prezentat Regelui un decret (66) care modifica Constituţia, exact
în sensul de a permite confiscările de pământuri. Pe acesta, Regele a refuzat să
îl semneze, spunând că nu poate fi amendată Constituţia, decât prin acţiunea
unei legislaturi alese după toate regulile, care, în prezent, bineînţeles că nu
există. Primul-ministru a susţinut că,în timp de război, anumite condiţii speciale
pot face necesară o schimbare, însă, până în prezent, Regele s-a menţinut ferm
pe poziţie. El se teme că, mai târziu, va fi forţat să semneze şi acest decret.


Dl Rădulescu spune că s-a întâlnit de mai multe ori cu primul-ministru, cu
care ocazii a arătat cât erau de exorbitante cererile ruşilor de livrări de produse
în conformitate cu articolul 10, şi de cai, vite, cereale, etc., conform articolului
12. Primul-ministru chiar l-a însoţit o dată pe dl Rădulescu la Misiunea rusească,
pentru a protesta împotriva acestor pretenţii. La întrunirea care a urmat, însă,
Rădulescu a trebuit să întreţină singur întreaga discuţie, şi în mai multe rânduri
Groza a fost de partea ruşilor şi împotriva lui Rădulescu. După cât se pare,
guvernul nu intenţionează să opună rezistenţă ruşilor în vreun fel.

Miercuri, 28 martie 1945

Am făcut un drum în Italia la începutul săptămânii. Am plecat luni şi m-am
întors azi Ruşii au fost foarte amabili cu acordarea autorizaţiilor şi au făcut tot
posibilul să uşureze formalităţile legate de sosirea şi plecarea avionului meu:


Luni, în drum spre Italia, am zburat în jos spre Giurgiu, pentru a examina
reţeaua de drumuri care duce spre Bulgaria, ca să vedem dacă zvonurile referitoare
la mişcări masive de trupe ruseşti spre sud sunt sau nu fondate. Nu am
observat nici un fel de mişcări de trupe în acea zonă. Am urmat apoi cursul
Dunării, până la Porţile de Fier. Ni s-a oferit o imagine superbă a întregii văi a
Dunării. Ne-a permis şi să observăm îndeaproape regiunile muntoase din zona
Porţile de Fier. Apoi ne-am continuat zborul către Italia, trecând deasupra
Albaniei (Scutari) şi am ajuns la aerodromul de la Marcianise, după aproape
cinci ore şi jumătate de la plecarea din Bucureşti.


Principalul considerent pentru care am făcut această călătorie a fost discuţia
cu generalul McNamey. Generalul Huli de la Departamentul de Război îmi
recomandase, înaintea sosirii mele-aici, să mă consult, din când în când, cu
generalul McNamey. McNamey a fost foarte amabil şi extrem de interesat de
situaţia din România. Am discutat vreo 45 de minute. A adoptat totuşi un punct
de vedere foarte realist. Mi-a spus că, din telegramele trimise de noi, a înţeles
foarte bine ce se întâmplă şi care sunt obiectivele finale ale ruşilor pentru
această parte a lumii. A afirmat, totuşi, că nu a putut întâlni nici un pic de înţelegere
pentru românii înşişi, şi că, din punct de vedere militar, crede că ar fi o
mare greşeală din partea Statelor Unite să facă ceva care-ar duce la operaţiuni
militare împotriva Rusiei în acea zonă a lumii. Mi-a spus că era convins că va
avea loc un alt război european peste 25-50 de ani, dar că nu putea încă să
prevadă cum se vor grupa forţele din lume în viitorul conflict. El a recunoscut
deschis totuşi că cele ce se petreceau în România erau cu totul contrarii înţelegerilor
de la Ialta şi orientărilor declarate de Statele Unite faţă de alte naţiuni
ale lumii. S-a arătat foarte mirat că nici eu, nici dl Berry nu primisem nici o
directivă generală care să ne indice linia de conduită pe care să o adoptăm. Mi-a
sugerat să mai discut cu dl Berry şi să-mi exprim apoi opinia printr-o telegramă
adresată lui McNarney, arătând dacă considerăm sau nu că ar fi de dorit ca unul
dintre noi să fie trimis în State pentru un raport detaliat. în caz că aş recomanda
acest lucru, el însuşi ar expedia bucuros la Washington, recomandarea în
numele lui personal.


McNarney a lăsat să se înţeleagă că situaţia din Grecia fusese extrem de
delicată pentru el (61). Fusese nevoit să folosească aproape patru divizii pentru a
controla situaţia, lipsindu-se astfel în Italia de superioritatea asupra nemţilor.
Acesta l-a obligat să renunţe la planurile ofensive. Cu toate acestea, în ultimele
săptămâni, îşi regrupase, puţin câte puţin, forţele, astfel încât să poată trece la
acţiune cât de curând, asta în cazul în care nu o vor face mai întâi nemţii.


Am stat de vorbă cu mai mulţi reprezentanţi ai diferitelor compartimente
ale Statului Major, şi toţi au manifestat mult interes faţă de diversele noastre
rapoarte telegrafiate. Erau de părere că, din aceste rapoarte, reieşea o imagine
foarte clară a ceea ce se întâmpla pe plan local.


Pe drumul de întoarcere, am avut vreme foarte urâtă deasupra Balcanilor
şi am zburat prin nori timp de câteva ore. Totuşi, deşi era ceaţă, deasupra
Bucureştiului era vreme bună şi am putut ateriza fără probleme. Aproape am
încheiat aranjamentele pentru o excursie programată pentru poimâine la Sofia,
în care voi fi însoţit de dl Berry. Sperăm să ne întoarcem peste o zi.


Ne-au parvenit nişte ştiri interesante referitoare la aranjamentele pentru
Austria (68). Această ţară urmează să fie împărţită în trei părţi, fiecare parte având
câte o administraţie militară condusă de către unul dintre aliaţi. La Viena va
funcţiona un comitet central al tuturor reprezentanţilor Aliaţilor. S-ar putea ca
aceste planuri să se modifice, în sensul delimitării unei a patra zone, care să fie
acordată Franţei. Generalul de brigadă Flory urmează să fie reprezentantul
militar al Statelor Unite, având în subordine aproximativ 300 ofiţeri. Până acum
nu s-a reuşit să se obţină în nici un fel cooperarea ruşilor şi nu s-a putut face nici
un plan de viitor. Intregul demers pare plin de obstacole.


Intorcându-mă la Bucureşti, am aflat că guvernul se confrunta cu multe
probleme din pricina Legii reformei agrare. Au fost confiscate doar 1 500 000
ha, şi cel puţin 4 000 000 de ţărani fără pământ sunt îndreptăţiţi să participe la
împărţire Evident această situaţie va produce multe nemulţumiri. Un
exemplu concret al acestei situaţii mi-a fost oferit de ceea ce li s-a întâmplat
prietenilor mei, prinţul şi prinţesa Suţu. Moşia lor de la Izvor (70) se împarte.
Fiecare ţăran din satul învecinat primeşte câte o parcelă foarte mică. Acest fapt
în sine a provocat multe dispute şi animozităţi între diverşii locuitori ai satului,
însă, la vreo milă depărtare, se află un alt sat, care nu a participat la împărţire şi
nici nu are în apropiere vreo mare moşie. Aceşti ţărani sunt foarte supăraţi acum
pentru că nu au avut nici cea mai mică şansă de a obţine ceva pământ. Se pare că
guvernul nu a prea luat măsuri ca să rezolve astfel de dispute. Se zvoneşte şi că
se elaborează legi în vederea naţionalizării băncilor şi a marilor întreprinderi
industriale. Mulţi bucureşteni încearcă să-şi vândă proprietăţile din oraş, de
teama confiscării. Guvernul a propus un buget de 800 miliarde lei. Bineînţeles
că este total disproporţionat faţă de capacitatea ţării. Muncitorii cer măriri de
salarii cu 100-400 la sută. Este greu de crezut că guvernul îi va putea refuza,
întreaga situaţie pare să meargă din rău în mai rău, şi este de aşteptat, foarte
curând, o prăbuşire economică şi financiară.


Note:

(61). Probabil, se referă la membrii Gărzilor Patriotice aflate sub directa îndrumare a lui
Emil Bodnăraş.

(62). Sovieticii au respins propunerea, afirmând că actuala organizare (Comisia Aliată de
Control) este suficientă pentru rezolvarea problemelor din România şi că prin
înfiinţarea unei astfel de proceduri, practic s-ar submina autoritatea acesteia (vezi
Paul D. Quinlan, Ciocnire deasupra României, Fundaţia Culturală Română, iaşi,
1995,p. 148).

(63). Articolul 10 prevedea: „Guvernul român trebuie să facă, în mod regulat, în monedă
românească, plăţile cerute de înaltul Comandament Aliat (Sovietic), pentru îndeplinirea
funcţiunilor sale şi,în caz de necesitate, va asigura folosinţa, pe teritoriul
românesc, a întreprinderilor industriale şi de transport, a mijloacelor de comunicaţie,
staţiunilor generatoare de energie, întreprinderilor şi instalaţiilor de utilitate
publică, depozitelor de combustibili, petrol, alimente şi alte materiale sau servicii,
în acord cu instrucţiunile date de către înaltul Comandament Aliat (Sovietic).
Vasele de comerţ româneşti care se găsesc atât în apele româneşti, cât şi în cele
străine, vor fi supuse controlului operativ al înaltului Comandament Aliat (Sovietic),
pentru folosirea lor, în interesul general al Aliaţilor." Anexa la articolul 10
stipula că: „Guvernul român va retrage şi răscumpăra, în limitele de timp şi potrivit
condiţiunilor pe care înaltul Comandament Aliat (Sovietic) le va specifica, toate
monedele deţinute în teritoriul românesc şi emise de înaltul Comandament Aliat
(Sovietic) şi va înmâna moneda astfel retrasă, fără plată înaltului Comandament
Aliat (Sovietic)" (vezi Convenţia de Armistiţiu, Ministerul Afacerilor Externe,
Bucureşti, 1944).

(64). Articolul 11 din Convenţia de Armistiţiu prevedea: „Pierderile pricinuite Uniunii
Sovietice prin operaţiunile militare şi prin ocuparea de către România a teritoriului
sovietic vor fi despăgubite de către România faţă de Uniunea Sovietică, însă luând
în considerare că România nu numai că s-a retras din război, dar a declarat război
şi în fapt duce război împotriva Germaniei şi Ungariei, Părţile sunt de acord ca
compensaţiile pentru pierderile menţionate să nu fie plătite în întregime de
România, ci numai în parte, şi anume la sumă de 300 milioane dolari ai Statelor
Unite, plătibili în curs de 6 ani,în mărfuri (produse petrolifere, cereale, materiale
lemnoase, vase maritime şi fluviale, diverse maşini etc). România va plăti despăgubiri
pentru pierderile pricinuite în România proprietăţilor celorlalte State
Aliate şi naţionalităţilor lor, pe timpul războiului, despăgubiri a căror sumă va fi
fixată la o dată ulterioară". Anexa la art. 11 prevedea: „Baza pentru aranjamentul
plăţilor de compensaţii prevăzute în art. 11 al prezentei Convenţii va fi dolarul
american la paritatea sa aur din ziua semnării acestei Convenţii, adică 35 dolari
pentru o uncie de aur (vezi Convenţia de Armistiţiu, Ministerul Afacerilor Externe,
Bucureşti, 1944).

(65). Legea nr. 187 din 23 martie 1945 prevedea exproprierea a peste 1 468 000 hectare
(a noua parte din suprafaţa agricolă a ţării). Proprietatea maximă permisă era de
50 ha (100 ha în cazul fermelor individuale model). Au fost împroprietărite
aproximativ 900 000 familii de ţărani (vezi detalii în „Monitorul Oficial" nr. 68
bis/1945 din 23 martie, pp. 2 205-2 208). După 4 ani însă, în martie 1949, va începe
campania de întovărăşiri şi colectivizări, concomitent cu preluarea de către stat a
proprităţilor mai mari de 50 ha.

(66). în realitate, guvernul a renunţat la semnarea de către Rege a unui asemenea decret.

(67). La 12februarie 1945, s-aîncheiatla Varkiza (Grecia) acordul de încetare a focului
între guvernul grec şi reprezentanţii EAM — EL AS. Acesta prevedea:
a) în plan militar: dezarmarea trupelor ELAS în decurs de 14 zile;
b) în plan politic: recunoaşterea Partidului Comunist din Grecia şi a EAM;
amnistie, ţinerea de alegeri sub control internaţional; plebiscit în răstimp de un an
asupra regimului politic ce urma a se instaura în Grecia, (vezi Relaţiile internaţionale
postbelice — Cronologie diplomatică 1945-1964, Ed. Politică, 1983,p. 12).

(68). Mai târziu, la 7 august 1945, Marea Britanie, SUA, URSS, şi Franţa au ajuns la un
acord asupra problemei austriece. S-a instituit un Consiliu Aliat de Control pentru
Austria, format din 4 comisari militari, care urma să administreze ţara. De asemenea,
s-au delimitat zonele de ocupaţie atât pentru teritoriul Austriei, cât şi pentru
Viena (Ibidem, pp. 22-23).

(69). Vezi nota 65.

(70). Izvor — localitate în judeţul Argeş, unde prinţul Suţu avea o fermă model.



va urma