Operatiunea Omega (VII)

Robert Ludlum

Marţi – ora 7

Neputând să doarmă, Tanner se duse în camera sa de lucru şi îşi aţinti privirea spre ecranele gri ale celor trei televizoare. Aveau ceva funebru, pustiu. Îşi aprinse o ţigară şi se aşeză pe canapea. Se gândi la instrucţiunile lui Fassett: să-şi păstreze calmul şi să nu-i spună nimic lui Ali. Fassett repetase de câteva ori ultima indicaţie.
Singurul pericol real apărea dacă Ali scăpa vreo vorbă nelalocul ei în prezenţa unei persoane nepotrivite. Asta era ceva periculos. Pentru Ali. Dar Tanner nu avusese niciodată vreun secret faţă de soţia sa. Nu ştia dacă va putea să-l păstreze. Faptul că erau întotdeauna deschişi unul faţă de celălalt reprezenta cea mai puternică legătură a solidei lor căsnicii. Chiar dacă se certau, aceasta nu însemna că trebuia să răsucească pe toate feţele acuzaţii nerostite. Alice McCall se săturase de aşa ceva în copilărie.
Omega urma, totuşi, să le schimbe vieţile, în orice caz pentru următoarele şase zile. Trebuia să accepte situaţia, deoarece Fassett îi spusese că aşa era mai bine pentru Ali.
Soarele se ridicase pe cer. Ziua începea, iar familiile Cardone, Tremayne şi Osterman aveau să intre în focul luptei. Tanner se întreba ce vor face, cum vor reacţiona. Spera ca toate cele trei cupluri să ia legătura cu autorităţile, dovedind astfel că Fassett se înşela. Normalitatea şi-ar fi reintrat în drepturi.
Dar era posibil ca nebunia de-abia să înceapă. În orice caz, el o să stea acasă. Dacă Fassett avea dreptate, el ar fi urmat să rămână acasă, cu Ali şi copiii. Fassett nu-i putea influenţa această decizie.
I-ar fi dat de înţeles lui Ali că era răcit. Ar fi păstrat legătura telefonică cu biroul său, dar nu şi-ar fi părăsit familia.
Telefonul suna mereu – chestiuni de serviciu. Ali şi copiii nu mai putură suporta ţârâitul permanent, aşa că se duseră toţi trei la piscină. În afară de câţiva nori apăruţi pe la prânz, ziua era călduroasă – perfectă pentru înot. Maşina albă a poliţiei trecu de câteva ori pe lângă casă. Duminică, Tanner fusese îngrijorat din cauza asta. Acum era recunoscător. Fassett se ţinea de cuvânt.
Telefonul sună din nou.
— Da, Charlie.
Nu se mai obosise să-l salute.
— Domnul Tanner?
— A, scuze. Da, sunt John Tanner.
— Fassett te caută...
— Stai puţin!
Tanner se uită pe fereastră, să vadă dacă Ali şi copiii mai erau la piscină. Se aflau tot acolo.
— Ce e, Fassett? Aţi început treaba?
— Poţi să vorbeşti?
— Da... Ai aflat ceva? A sunat vreunul dintre ei la poliţie?
— Nu. Dacă se întâmplă aşa ceva, te vom contacta imediat. Nu de asta te-am sunat... Ai făcut o prostie foarte mare. Nu-ţi pot spune cât de neglijent ai fost.
— Despre ce e vorba?
— Nu te-ai dus azi-dimineaţă la birou...
— Bineînţeles că nu!
— ... Dar nu trebuie să existe nici o abatere de la programul dumitale obişnuit. E foarte important să nu-ţi modifici programul normal. Pentru propria dumitale protecţie, trebuie să urmezi instrucţiunile noastre.
— Îmi ceri prea mult!
— Ascultă-mă. În acest moment, soţia şi copiii dumitale se află la piscina din spatele casei. Fiul dumitale, Raymond, nu s-a dus la lecţia de tenis...
— Eu i-am cerut lucrul ăsta. I-am zis să lucreze ceva pe peluză.
— Soţia dumitale a primit alimentele acasă, ceea ce nu se întâmplă de obicei.
— I-am explicat că aş putea avea nevoie de ea, să-mi scrie nişte note. A mai făcut treaba asta...
— Esenţial este faptul că nu te comporţi ca de obicei. E vital să-ţi păstrezi acelaşi program zilnic. Nu poţi, nu trebuie să atragi atenţia asupra dumitale.
— Îmi supraveghez familia. Cred că e de înţeles.
— Şi noi facem asta. Mult mai eficient decât dumneata. Nici unul dintre ei nu ne-a scăpat o clipă din ochi. Ba mai mult, nici măcar dumneata. Ai ieşit pe alee de două ori: la nouă treizeci şi două şi la unsprezece şi douăzeci. Fiica dumitale a chemat o prietenă la prânz, pe nume Joan Loomis, în vârsta de opt ani. Suntem foarte meticuloşi şi foarte atenţi.
Directorul de ştiri luă o ţigară şi-o aprinse cu bricheta de birou.
— Nici nu mă îndoiesc de lucrul ăsta.
— N-ai nici un motiv de îngrijorare. Nu există nici un pericol pentru familia dumitale.
— Poate că nu. Cred că sunteţi cu toţii nebuni. Nici unul din cei trei n-are vreo legătură cu Omega.
— E posibil. Dar dacă avem dreptate, nu vor trece la acţiune fără să facă mai întâi verificări. Nu vor intra în panică, fiindcă miza e prea mare. Iar când vor face verificări, se vor suspecta imediat unul pe celălalt. Pentru numele lui Dumnezeu, nu le da vreun motiv să n-o facă. Vezi-ţi de treburile dumitale ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. E esenţial. Nimeni nu-ţi poate vătăma familia. N-ar putea ajunge suficient de aproape.
— Foarte bine. Eşti convingător. Dar azi-dimineaţă am ieşit pe alee de trei ori, nu de două.
— Nu, nu-i aşa. A treia oară ai rămas la uşa garajului. N-ai mers propriu-zis pe alee. Şi nu era dimineaţă, era douăsprezece şi paisprezece minute. Fassett râse. Te simţi mai bine acum?
— Te-aş minţi dacă aş nega.
— Nu obişnuieşti să spui minciuni. Din dosarul dumitale reiese foarte clar lucrul ăsta.
Fassett râse din nou. Până şi Tanner zâmbi.
— Chiar că ai întrecut măsura, să ştii. O să mă duc mâine la birou.
— După ce o să se termine. Totul, va trebui să ne întâlnim într-o seară – dumneata cu soţia şi eu cu a mea. Cred că doamnele or să se placă. Fac eu cinste. Dewars White Label cu un pahar mare de sifon pentru dumneata şi scotch cu gheaţă şi puţină apă pentru soţia dumitale..
— Doamne Sfinte! Dacă o să începi să descrii şi viaţa noastră sexuală...
— Stai să verific...
— Du-te dracului, râse Tanner, uşurat. O să vă băgăm sub masă în seara aia.
— S-ar putea. Ne descurcăm noi.
— Spune o zi şi îţi promit c-o să fiu acolo.
— Aş prefera într-o luni. Păstrăm legătura. Ai numărul de urgenţă pentru orele din afara programului. Nu ezita să mă suni.
— Nu. Mâine mă duc la birou.
— Foarte bine. Şi fă-mi un serviciu. Nu mai transmite programe despre noi. Şefilor mei nu le-a plăcut ultimul.
Tanner îşi aminti. Programul la care se referea Fassett fusese o emisiune cu Woodward. Scenariştii inventaseră fraza Coţcării în Arenă pentru dezvoltarea iniţialelor CIA. Asta se întâmplase cu un an în urmă.
— N-a fost rău.
— Dar nici bun. L-am văzut. Era să mă strâmb de râs, dar nu puteam. Eram cu directorul, în camera lui de zi. Coţcării în Arenă! Iisuse!
Fassett râse din nou, făcându-l pe Tanner să respire mai uşurat decât şi-ar fi închipuit.
— Mulţumesc, Fassett.
Tanner închise telefonul şi stinse ţigara. Fassett era un profesionist meticulos, îşi zise. Şi avea dreptate. Nimeni nu se putea apropia de Ali şi copii. Din câte ştia el, CIA folosea lunetişti ascunşi în copaci. Tot ce-avea el de făcut era exact ce-i spusese Fassett: nimic. Doar să-şi vadă de treabă ca de obicei. Nici o întrerupere a programului obişnuit, nici o abatere de la normă. Acum simţea că-şi putea juca rolul. Protecţia era aşa cum spusese Fassett că va fi.
Totuşi, un gând nu-i dădea pace şi, cu cât reflecta mai mult, cu atât mai tare îl tulbura.
Era aproape patru după-amiază. Familiile Tremayne, Cardone şi Osterman fuseseră contactate. Hărţuirea începuse. Totuşi, nici unul nu se gândise să sune la poliţie. Sau măcar să-i telefoneze lui.
Era oare posibil ca şase oameni care se numărau de ani de zile printre prietenii lui să nu fie ce păreau a fi?

Marţi – ora 9,40 (ora Californiei)

Karmann Ghia ieşea din Wilshire Boulevard, cotind spre Beverly Drive. Osterman ştia că depăşise limita de viteză din Los Angeles; asta părea un lucru complet lipsit de importanţă. Nu se putea gândi decât la avertismentul pe care tocmai îl primise. Trebuia să ajungă acasă, la Leila şi să decidă împreună ce era de făcut. De ce fuseseră aleşi ei? Cine-i avertiza? Şi despre ce? Leila avea probabil dreptate. Tanner era poate cel mai bun prieten al lor. În plus, ştia să preţuiască discreţia în prietenie. Existau zone de neatins, întotdeauna era o anume distanţă, un perete subţire de sticlă între Tanner şi orice altă fiinţă umană. Desigur, cu excepţia lui Ali.
Iar Tanner deţinea acum informaţii care aveau o anume semnificaţie pentru el şi Leila. Iar Zürich făcea parte din povestea asta. Însă, Doamne! Cum?
Osterman ajunse la poalele dealului Mulholland şi urcă în viteză până sus, trecând pe lângă uriaşele vile ce imitau vechea arhitectură, locuite de cei aflaţi – sau care fuseseră cândva – în vârful ierarhiei sociale din Hollywood. Câteva dintre case reprezentau vestigii dărăpănate ale extravaganţei lor de odinioară. Limita de viteză în sectorul Mulholland era de cincizeci de kilometri. Vitezometrul maşinii lui Osterman arăta optzeci şi doi. Apăsă pedala de acceleraţie. Hotărâse ce trebuia să facă. Avea s-o ia pe Leila şi să plece la Malibu. Ar fi găsit o cabină telefonică pe autostradă şi i-ar fi sunat pe Tremayne şi Cardone.
Vaietul jalnic al sirenei, tot mai tare, îl izbi în timpane. Era un efect sonor în acest oraş al trucurilor. Nu părea real, nimic nu părea real aici. Pentru el nu putea fi.
Însă, desigur, era.
— Domnule poliţist, locuiesc aici. Sunt Osterman. Bernard Osterman. Caliente, numărul 260. Ştii cu siguranţă casa mea.
Era o afirmaţie făcută cu convingere. Caliente reprezenta un cartier rezidenţial.
— Îmi pare rău, domnule Osterman. Permisul şi talonul dumitale, te rog.
— Stai puţin. Am primit un telefon la studio şi am aflat că soţia mea nu se simte bine. E firesc să mă grăbesc.
— Nu în detrimentul pietonilor. Permisul şi talonul. Osterman i le dădu şi privi drept înainte, stăpânindu-şi furia. Poliţistul completă fără grabă lungul formular al procesului-verbal, iar când termină, prinse de el permisul lui Bernie cu un capsator.
La auzul pocnetului, Osterman ridică privirea.
— Trebuie să-mi distrugi permisul?
Poliţistul oftă plictisit, ţinând în mână procesul-verbal.
— Puteam să-ţi suspend permisul pentru treizeci de zile, domnule. Am menţionat o viteză mai mică; aşa, te costă doar zece dolari, cât un tichet de parcare. Îi întinse procesul-verbal lui Bernie. Sper că soţia dumitale se va însănătoşi curând.
Poliţistul se întoarse la maşina lui. Mai vorbi o dată prin geamul deschis:
— Nu uita să-ţi pui permisul în portact. Apoi maşina se depărta în viteză.
Osterman puse procesul-verbal lângă el şi răsuci cheia în contact. Karmann Ghia cobora pe panta dealului Mulholland. Aproape dezgustat, Bernie se uită la documentul aflat pe scaunul de alături. Apoi îl mai privi o dată.
Ceva era în neregulă. Forma actului părea cea normală, scrisul ilizibil fusese înghesuit în spaţiile prea înguste ale rubricilor, însă hârtia avea alt aspect. Părea prea lucioasă, de o nuanţă mai închisă decât cea a proceselor-verbale emise de Departamentul Vehiculelor Motorizate din Los Angeles.
Osterman opri maşina. Luă hârtia şi o privi mai atent. Contravenţiile comise de el fuseseră bifate neglijent de către poliţist. De fapt, nu se făcea nici o menţiune în acest sens.
Apoi, Osterman îşi dădu seama că suprafaţa procesului-verbal era o fotocopie subţire, lipită pe o foaie de hârtie mai groasă.
O întoarse şi descoperi că pe spate era un mesaj scris cu cerneală roşie, parţial acoperit de permisul lui capsat acolo. Dădu la o parte permisul şi citi:

Am aflat că vecinii lui Tanner s-ar putea să fi colaborat cu el. Aceasta e o situaţie potenţial periculoasă, agravată de faptul că informaţiile noastre sunt incomplete. Fii extrem de prudent şi află ce poţi. E esenţial să ştim – tu să ştii – cât de implicaţi sunt ei. Repet. Fii extrem de prudent!
Zürich

Osterman privea fascinat literele roşii, iar frica îi provocă o durere bruscă în tâmple.
Până şi Tremayne şi Cardone!

Marţi – ora 16,50

Dick Tremayne nu se afla în trenul local de la ora patru cincizeci ce mergea spre Saddle Valley. Cardone stând în Cadillacul său, trase o înjurătură cu voce tare. Încercase să-l găsească pe Tremayne la birou, dar i se spusese că avocatul plecase să ia prânzul. N-avea rost să-i lase vorbă să-l sune la întoarcere. Joe hotărâse să revină la Saddle Valley şi să-l aştepte la unul din trenurile ce ajungeau acolo, începând cu ora trei şi jumătate.
Cardone părăsi gara, o luă la stânga la intersecţia cu Saddle Road şi se îndreptă spre vest, în câmp deschis. Mai erau treizeci şi cinci de minute până la sosirea următorului tren. Poate că şofatul l-ar fi ajutat să se calmeze. Nu putea să stea la gară şi să aştepte. Dacă l-ar fi observat cineva, ar fi părut suspect.
Tremayne trebuia să aibă nişte răspunsuri. Dick era un avocat al naibii de bun şi cunoştea nişte soluţii legale, dacă acestea existau.
La periferia lui Saddle Valley, Joe ajunse pe o porţiune de drum mărginită de câmpii. Un Rolls-Royce argintiu îl depăşi prin stânga, iar Cardone observă că uriaşul automobil mergea cu o viteză mult prea mare pentru un drum îngust de ţară. El îşi continuă drumul câţiva kilometri, vag conştient de faptul că intrase în câmp deschis. Probabil că o să poată întoarce pe aleea vreunei ferme. Dar în faţa lui apăru o lungă curbă şerpuită, despre care îşi aminti că avea refugii largi. O să întoarcă acolo. Era timpul să revină la gară.
Intră în curbă şi încetini, pregătindu-se să răsucească volanul spre dreapta, către refugiu. Nu reuşi. Rolls-ul argintiu era parcat sub copacii de acolo, blocându-l.
Iritat, Cardone ambala motorul şi mai merse câteva sute de metri, după care, năzărind nici o maşină pe şosea, făcu o curbă strânsă.
Ajuns la gară, Joe se uită la ceas. Era cinci şi nouăsprezece, aproape cinci şi douăzeci. Putea să vadă tot peronul. L-ar fi zărit pe Tremayne dacă apărea. Spera ca avocatul să vină cu trenul de cinci şi douăzeci şi cinci. Aşteptarea era chinuitoare.
O maşină opri în spatele Cadillacului său, iar Cardone ridică privirea. Era Rolls-ul argintiu. Joe începu să transpire.
Un bărbat masiv, mai înalt de un metru optzeci, coborî din maşină şi porni încet spre geamul deschis al maşinii lui Cardone. Era îmbrăcat într-o uniformă de şofer.
— Domnul Cardione?
— Numele meu e Cardone.
Mâinile bărbatului, care prinseră baza geamului de la portieră, erau imense. Mult mai mari şi mai groase decât ale lui Joe.
— În regulă. Cum doreşti...
— M-ai depăşit puţin mai devreme, nu-i aşa? Pe Saddle Road.
— Da, domnule, aşa e. De fapt, am fost aproape de dumneata toată ziua.
Cardone înghiţi involuntar în sec şi se răsuci în scaun.
— Asta mi se pare o afirmaţie uluitoare. Ca să nu mai vorbesc de faptul că e şi foarte supărătoare.
— Îmi pare rău...
— N-am nevoie de scuzele dumitale, vreau să cunosc motivul. De ce mă urmăreşti? Nu te cunosc. Nu-mi place să fiu urmărit.
— Nimănui nu-i place. Eu fac doar ce mi se spune.
— Ce anume? Ce doreşti?
Şoferul îşi mişcă uşor mâinile, de parcă ar fi atras atenţia asupra mărimii şi forţei lor.
— Mi s-a cerut să-ţi transmit un mesaj, apoi să plec. Am de făcut un drum lung. Patronul meu locuieşte în Maryland.
— Ce mesaj? De la cine?
— De la domnul Da Vinci, domnule.
— Da Vinci?
— Da, domnule. Mi se pare că a luat legătura cu dumneata azi-dimineaţă.
— Nu-l cunosc pe domnul Da Vinci al dumitale... Ce mesaj?
— Că nu trebuie să ai încredere în domnul Tremayne.
— Ce tot spui acolo?
— Doar ce mi-a zis domnul Da Vinci, domnule Cardione. Cardone se uită cu atenţie în ochii uriaşului. Privirea lui inexpresivă trăda o vie inteligenţă.
— De ce-ai aşteptat până acum? M-ai urmărit toată ziua. Puteai să mă abordezi cu mai multe ceasuri în urmă.
— N-am primit instrucţiuni. În maşină e un radio-telefon. Mi s-a spus să iau legătura cu dumneata acum câteva minute.
— Cine ţi-a zis?
— Domnul Da Vinci, domnule...
— Nu-i ăsta numele lui! Spune-mi, cine e? Cardone se lupta să-şi stăpânească furia. Trase adânc aer în piept înainte de a vorbi. Spune-mi cine e Da Vinci.
— Ar mai fi ceva de adăugat la mesaj, zise şoferul, fără să ia în seamă cererea lui Cardone. Domnul Da Vinci îţi transmite că Tremayne s-ar putea să fi vorbit cu domnul Tanner. Nu e nimic sigur, dar aşa se pare.
— Ce a făcut? A vorbit cu el despre ce?
— Nu ştiu, domnule. Nu e treaba mea. Eu am fost angajat să conduc o maşină şi să transmit mesaje.
— Mesajul dumitale nu e clar! Nu-l înţeleg! La ce foloseşte un mesaj neclar?
Cardone încerca din răsputeri să se stăpânească.
— Poate că ultima parte va fi mai explicită. Domnul Da Vinci crede că ar fi o idee bună dacă ai încerca să afli cât de strânsă e legătura domnului Tremayne cu Tanner. Dar trebuie să fii atent. Foarte, foarte atent. La fel şi cu prietenii dumitale din California. E important.
Şoferul se retrase şi duse două degete la cozorocul şepcii.
— Stai puţin!
Cardone puse mâna pe minerul portierei, însă uriaşul în uniformă prinse marginea geamului şi împinse uşa.
— Nu, domnule Cardione. Rămâi în maşină. Nu trebuie să atragi atenţia asupra dumitale. Vine trenul.
— Nu, te rog! Te rog... Vreau să vorbesc cu Da Vinci! Trebuie să vorbim! Unde pot să-l găsesc?
— Nu se poate, domnule. Şoferul ţinea uşa fără efort.
— Jigodie!
Cardone trase de minerul portierei şi se lăsă cu toată greutatea pe uşă, care se deschise puţin, apoi fu din nou închisă de mâinile şoferului.
— Te fac praf!
Trenul se opri în faţa peronului. Câţiva oameni coborâră, apoi locomotiva şuieră strident de două ori. Şoferul vorbi calm:
— Nu a venit cu trenul, domnule Cardione. A sosit cu maşina în oraş, azi-dimineaţă. Ştim şi asta.
Trenul porni încet, rulând pe şine. Joe se uita fix la uriaşa fiinţă umană care ţinea uşa maşinii închisă. Aproape că nu-şi mai stăpânea furia, dar era destul de lucid încât să-şi dea seama că asta nu-l ajuta cu nimic. Şoferul se retrase, îl salută încă o dată pe Cardone şi porni grăbit spre Rolls-Royce. Cardone împinse portiera maşinii şi coborî pe pavajul fierbinte.
— Salut, Joe!
Era Amos Needham, din al doilea val de călători ce coborâseră la Saddle Valley. Vicepreşedinte la Manufactures Hanover Trust şi preşedinte al comitetului pentru evenimente speciale al Clubului Saddle Valley.
— Voi, oamenii de bursă, n-aveţi probleme. În vremuri de restrişte staţi acasă şi aşteptaţi să se calmeze lucrurile, nu-i aşa?
— Sigur, sigur, Amos.
Cardone îl urmărea cu privirea pe şoferul Rolls-ului, care se urcase în maşină şi pornise motorul.
— Îţi spun eu, continuă Amos, nu ştiu unde o să ajungem cu voi, tinerii!... Ai văzut cotaţiile pentru DuPont? Toată lumea suferă pierderi, iar ei înregistrează o creştere rapidă! Am cerut oamenilor din comitetul meu de la bancă să se consulte cu conducerea de la Ouija. Să vă ia dracu’ pe voi, toţi, brokerii parveniţi.
Needham chicoti, apoi îşi flutură braţul scurt, făcând semn unui Lincoln Continental ce se apropia de gară.
— E Ralph. Să te duc până acasă, Joe?... A, nu-i nevoie. Tocmai ai coborât din maşina ta.
Lincoln-ul opri lângă peron, iar şoferul lui Amos Needham dădu să coboare.
— Nu-i nevoie, Ralph. Pot să deschid o portieră. Apropo, Joe... Rolls-ul ăla la care te uiţi îmi aminteşte de un prieten. Totuşi, nu poate fi al lui. Locuieşte tocmai în Maryland.
Cardone întoarse brusc capul şi-l privi pe nevinovatul bancher.
— În Maryland? Despre cine e vorba?
Amos Needham ţinu portiera maşinii lui deschisă şi-i susţinu privirea lui Joe, cu o bună dispoziţie amestecată cu nepăsare.
— A, nu cred că-l cunoşti. A murit de mulţi ani... Un nume ciudat. Râdeam mereu de el... Îl chema Caesar.
Amos Needham urcă în maşină şi închise portiera. La capătul lui Station Parkway, Rolls-Royce-ul o luă la dreapta şi porni în viteză către arterele ce duceau spre Manhattan. Paralizat de spaimă, Cardone stătea în faţa gării din Saddle Valley.
Tremayne!
Tremayne era cu Tanner!
Osterman era cu Tanner!
Da Vinci... Caesar!
Strategii războiului!
Iar el, Giuseppe Ambruzzio Cardione, rămăsese singur!
O, Iisuse! Iisuse! Fiul Domnului! Binecuvântată Maria! Binecuvântată Maria, Maica Domnului! Spală-mi mâinile cu sângele Lui! Sângele Mielului! Iisuse! Iisuse! Iartă-mi păcatele!... Maria şi Iisuse! Preasfinte Dumnezeule! Ce-am făcut?



va urma