Darling Lilly (9)

Michael Connelly

Când Pierce ajunse acasă oamenii care montaseră mobila plecaseră, dar Monica se afla încă acolo. Felul în care îi pusese să aranjeze mobila era acceptabil. Nu profita pe de-a-ntregul de pereţii de sticlă din dreptul camerei de zi şi al sufrageriei, dar pe Pierce  nu-l deranja foarte tare. Ştia că oricum va petrece foarte puţin timp în apartament.
— E drăguţ, spuse. Mulţumesc.
— Cu plăcere. Sper că-ţi place. Tocmai mă pregăteam să plec.
— De ce ai rămas?
Ridică teancul de reviste cu două mâini.
— Am vrut să termin o revistă pe care o citeam.
Pierce nu prea înţelegea de ce era necesar să rămână în apartament din acest motiv, dar trecu peste asta.
— Ascultă, vreau să te rog un lucru înainte de a pleca. Vino şi stai jos un minut.
Monica păru încurcată de cererea lui. Probabil se vedea dând un alt telefon în numele lui Lilly Quinlan. Cu toate acestea, se aşeză pe unul din fotoliile confortabile din piele neagră pe care le comandase pentru a se asorta cu canapeaua.
— Bine, ce e?
Pierce se aşeză pe canapea.
— Ce slujbă ai tu la Amedeo Technologies?
— Ce vrei să spui? Doar ştii.
— Vreau să văd dacă tu ştii.
— Asistenta personală a preşedintelui. De ce?
— Pentru că vreau să mă asigur că ţii minte că eşti asistentă personală, nu doar asistentă.
Clipi şi îl privi îndelung înainte de a-i răspunde.
— În regulă, Henry, care e problema?
— Problema e că-mi displace faptul că l-ai informat pe Charlie Condon despre problemele mele cu numărul de telefon şi despre ce intenţionez să fac în privinţa asta.
Îşi îndreptă spatele, încercând să pară revoltată, dar era o actriţă jalnică.
— Nu am făcut asta.
— El mi-a spus altceva. Şi dacă nu l-ai informat tu, cum se face că ştia totul după ce a vorbit cu tine?
— Bine, tot ce i-am spus e că ţi s-a dat numărul unei foste prostituate şi primeşti tot felul de telefoane. A trebuit să-i spun ceva, pentru că atunci când a sunat nu i-am recunoscut vocea şi nici el pe a mea. Am întrebat „Cine e la telefon?” şi l-am luat cam tare, crezând că e un apel pentru Lilly.
— Aha.
— Nu am fost în stare să inventeze o minciună pe loc. Nu mă pricep la asta la fel de bine ca alţii, aşa că i-am spus adevărul.
Pierce fu cât pe ce să-i spună că se pricepea destul de bine să mintă de vreme ce nu-i mărturisise lui Charlie de la începutul conversaţiei, dar se hotărî să nu pună paie pe foc.
— Şi asta e tot ce i-ai spus, ca am primit numărul de telefon al unei femei? Doar atât? Nu i-ai spus cum ai obţinut adresa ei pentru mine şi că m-am dus la ea acasă?
— Nu. Dar de ce faci atâta tevatură? Credeam că e partenerul tău.
Monica se ridică.
— Te rog, pot să plec?
— Monica, mai stai jos un minut.
El arătă spre scaun şi ea se aşeză îmbufnată.
— Discreţia e absolut necesară, e vitală.
Ridică din umeri, evitând să-l privească. Fixa cu privirea teancul de reviste din poală.
— Acţiunile mele se repercutează asupra companiei, spuse Pierce. Mai ales în această perioadă. Chiar şi ceea ce fac în viaţa mea particulară. Dacă ceea ce fac eu e interpretat greşit sau exagerat, compania ar putea fi afectată. În acest moment, nu producem bani, Monica, şi ne bazăm pe investitori pentru a ne finanţa cercetările, a plăti chiria şi salariile. Dacă investitorii cred că suntem nesiguri, atunci avem o mate problemă. Dacă informaţii despre mine – bune sau rele – ajung la persoane nepotrivite, am putea da de necaz.
— N-am ştiut că Charlie e o persoană nepotrivită, spuse ea pe un ton sarcastic.
— Nici nu este. Face parte dintre băieţii buni. De asta nu mă deranjează ceea ce i-ai spus. Dar o să mă supăr dacă spui altcuiva ceva despre ceea ce fac sau ce se întâmplă cu mine. Oricui, Monica. Din interiorul sau din afara companiei.
Spera ca ea să fi înţeles că se referea la Nicole şi la oricare altă persoană dintre cunoştinţele ei.
— Nu o să vorbesc. Cu nimeni. Şi te rog să nu mă mai implici în viaţa ta personală. Nu mai vreau să asist la livrări sau să fac orice altceva în afara companiei.
— Bine, nu o să-ţi mai cer aşa ceva. A fost greşeala mea. Am crezut că se vor ivi probleme şi că nu ţi-ar strica nişte ore suplimentare.
— Nu-mi stricau, dar nu-mi plac toate complicaţiile astea.
Pierce tăcu o clipă, studiind-o.
— Monica, tu ştii ce facem la Amedeo? Adică, ştii cum stau lucrurile cu proiectul ăsta?
Ea ridică din umeri.
— Într-un fel. Ştiu că are legătură cu electronica moleculară. Am citit câteva din articolele de pe „zidul gloriei”, dar sunt foarte… ştiinţifice şi totul e atât de secret încât am evitat să pun întrebări, încerc să-mi văd doar de treaba mea.
— Proiectul nu e secret. Procesele pe care le inventăm noi sunt. E o diferenţă.
El îşi lăsă capul în mâini şi încercă să gândească cum să-i explice cât mai clar, fără însă a intra în detalii interzise. Şi se decise să utilizeze calea parcursă de atâtea ori de Charlie Condon, în relaţiile cu investitorii potenţiali care puteau fi uşor induşi în eroare de ştiinţă. Explicaţia ce-i veni în minte era una găsită de Charlie după o discuţie de principiu purtată cu Cody Zeller despre proiect. Cody era îndrăgostit de filme. Şi Pierce era, dar el nu prea mai avea timp să ajungă la cinematograf.
— Ai văzut vreodată filmul Pulp Fiction?
Monica îşi strânse pleoapele şi îl aprobă suspicioasă.
— Da, însă ce…
— Aminteşte-ţi că este un film despre gangsteri care-ţi taie calea, împuşcă oameni, se droghează. Dar în centrul întregii acţiuni se află o servietă. Nu se arată nicio clipă ce-i în servietă, însă toată lumea vrea să pună mâna pe ea. Nu vezi ce-i înăuntru nici măcar când este deschisă, în sfârşit, de cineva, în schimb vezi că are un conţinut strălucitor ca aurul. Strălucirea lui te orbeşte. Este hipnotizantă pentru oricine se uită în servietă.
— Ţin minte.
— Ei, bine, aşa ceva căutăm la Amedeo. Căutăm un lucru care străluceşte ca aurul, dar nu poate îi văzut de nimeni. Îl căutăm.
— Şi nu numai noi, ci şi o droaie de alţi oameni – deoarece suntem convinşi că acel lucru va schimba lumea.
Pierce făcu o pauză de o clipă, dar ea-l privi nedumerită.
— În momentul acesta, microcipurile se confecţionează, în orice punct al globului pământesc, din silicon. Aş cere standardul, corect?
Ea ridică din nou din umeri.
— Mă rog.
— Scopul nostru la Amedeo şi scopul celor de la Bronson Tech, Midas Molecular şi al celorlalte zeci de companii şi universităţi din lume cu care concurăm este acela de a crea o nouă generaţie de cipuri de computere fabricate din molecule. Vrem să construim întreg sistemul de circuite al unui computer exclusiv din molecule organice. Un computer care într-o zi va rezulta dintr-un recipient cu chimicale, care se va asambla de la sine, dacă în acel recipient se va afla reţeta potrivită. Mă refer la un computer fără particule de silicon sau magnetice. Unul care va fi inimaginabil de uşor de construit şi infinit mai puternic – în care o linguriţă de molecule va adăposti mai multă informaţie decât cel mai puternic computer de azi.
Monica aşteptă, pentru a fi sigură că el terminase ce avea de spus.
— Uau, făcu ea pe un ton fals.
Pe Pierce îl făcu să zâmbească încăpăţânarea ei. Ştia că vorbise ca un comis-voiajor. Ca Charlie Condon, mai exact. Hotărî să încerce din nou.
— Ştii ce e în realitate memoria unui computer, Monica?
— Mda, bănuiesc că da.
După expresia ei, ghici că habar n-avea. Majoritatea oamenilor de condiţia şi vârstă ei nu-şi puneau astfel de probleme.
— Vreau să spun, cum lucrează, continuă el. Sunt doar cifrele unu şi zero, aşezate în secvenţe. Fiecărei fărâme de informaţie, fiecărui număr, fiecărei litere îi corespunde o anumită secvenţă formată din unu şi zero. Când pui secvenţele la un loc obţii un cuvânt sau un număr şi aşa mai departe. În urmă cu patruzeci-cincizeci de ani era nevoie de un computer de mărimea acestei încăperi pentru a depozita operaţii simple. Acum am redus totul la un cip din silicon.
Ridică degetul mare şi pe cel arătător, măsurând un centimetru imaginar, apoi le lipi.
— Dar poate să fie şi mai mic. Mult mai mic.
Ea încuviinţă, dar el nu era sigur că o interesa pledoaria lui.
— Molecule, spuse ea.
El încuviinţă.
— Exact, Monica. Şi crede-mă, cine va reuşi să facă asta primul va schimba lumea. E posibil să putem construi un computer care să fie mai mic decât un cip de silicon. Să luăm un computer care acum umple o cameră întreagă şi să-l reducem la mărimea unei monede de zece cenţi. Ăsta e scopul nostru. De asta în laborator îi spunem „vânătoarea monedei”. Sunt sigur că ai auzit cuvintele astea prin birouri.
Ea clătină din cap.
— Dar de ce şi-ar dori cineva un computer de mărimea unei monede de zece cenţi? Nu ar putea nici măcar să vadă ce scrie.
Pierce începu să râdă, dar apoi se opri. Ştia că trebuia să o facă pe femeia asta să tacă şi să fie de partea lui, nu s-o jignească.
— Ăsta e doar un exemplu. O posibilitate. Ideea e că puterea de calcul şi de înmagazinare a acestui tip de computer sunt nelimitate. Ai dreptate, un computer de mărimea unei monede de zece cenţi nu e folositor nimănui, dar gândeşte-te ce ar însemna asta pentru un Palmpilot sau un laptop. Ce-ar fi dacă nu ar mai trebui să cari cu tine niciunul dintre ele? Dacă computerul tău s-ar afla în nasturele de la cămaşă sau în rama de la ochelari? Dacă în biroul tău monitorul nu ar mai fi pe birou, ci în vopseaua de pe pereţi? Cum ar fi dacă ai vorbi cu pereţii şi ei ţi-ar răspunde?
Ea clătină din cap şi Pierce îşi dădu seama că predica în pustiu. Monica nu se putea rupe de lumea pe care o ştia, o înţelegea şi o accepta. El băgă mâna în buzunarul de la spate şi scoase portmoneul, din care extrase cardul American Express.
— Dacă acest card ar fi un computer? Dacă ar conţine un cip de memorie atât de puternic încât să înregistreze fiecare cumpărătură făcută vreodată cu el, împreună cu data, ora şi locul din care ai cumpărat? Mă refer la toată viaţa celui care îl foloseşte. Un izvor nesecat de memorie într-o bucată subţire de plastic.
Monica ridică din umeri.
— Ar fi mişto, cred.
— În mai puţin de cinci ani acest lucru va fi realizat. Avem RAM molecular chiar în momentul în care vorbim. Memorie cu acces variabil. Şi perfecţionăm porţi logice. Dacă le punem împreună – porţile şi memoria – avem circuite integrate, Monica.
Încă îi mai plăcea să vorbească despre posibilităţi. Strecură cartea de credit înapoi în portmoneu. Nu-şi luase ochii de la ea nicio clipă, şi-şi dădea seama că tot nu reuşise să se facă înţeles. Hotărî să nu mai încerce să o impresioneze şi să treacă la subiect.
— Monica, din păcate nu suntem singuri. Domeniul în care activăm este foarte competitiv. Există o mulţime de companii, asemeni lui Amedeo Technologies. Multe dintre ele sunt mai mari şi au mult mai mulţi bani. Mai sunt şi AMAPCA, UCLA şi alte universităţi, mai este…
— Ce e AMAPCA?
— Agenţia Ministerului Apărării pentru Proiecte de Cercetare Avansată, agenţia care monitorizează toate tehnologiile avansate. Guvernul sprijină câteva proiecte din domeniul nostru. Când am înfiinţat compania, am ales cu bună ştiinţă să nu fiu subordonat guvernului. Cei mai mulţi dintre adversarii noştri au însă fonduri imense şi sunt lansaţi serios în proiecte. Noi nu. Pentru a continua, trebuie să temporizăm intrarea de fonduri. Dacă nu reuşim ieşim din cursă şi Amedeo Technologies nu mai există. Ai înţeles?
— Da.
— Lucrurile ar sta altfel dacă ne-am ocupa cu vânzarea de maşini sau ceva de genul ăsta Din întâmplare, eu cred că avem o şansă să schimbăm lumea cu ceea ce facem. Echipa pe care am strâns-o în laboratorul nostru nu poate fi egalată de nimeni. Avem…
— Dacă toate astea sunt aşa de importante, poate că ar trebui să te gândeşti la ceea ce faci. Eu doar am vorbit la telefon, dar tu eşti cel care se duce la ea acasă şi face lucruri discutabile.
Enervat, Pierce aşteptă câteva secunde ca să se calmeze.
— Ascultă, este o simplă curiozitate şi am vrut să mă asigur că femeia aceea nu a păţit nimic. Dacă ăsta e un lucru discutabil, atunci e în regulă, fac lucruri discutabile. Oricum, s-a terminat. Luni vreau să-mi schimbi numărul şi să sperăm că totul se va încheia.
— Bine. Acum pot să plec?
Pierce se dădu bătut.
— Da, poţi să pleci. Mulţumesc că ai aşteptat mobila. Îţi urez un weekend plăcut, ce a mai rămas din el, şine vedem luni.
Monica se ridică din fotoliu şi plecă fără să-i mai adreseze niciun cuvânt. Supărat, Pierce îşi propuse ca după ce se va termina toată povestea să-şi ia altă asistentă personală. Monica se va întoarce în masa uniformă a asistenţilor companiei.
Soneria telefonului îl smulse din gânduri. Era un alt apel pentru Lilly.
— Sunaţi prea târziu, spuse el. S-a retras din afacere şi s-a înscris la Universitatea din California de Sud, mai spuse el şi închise telefonul.
După o vreme, ridică receptorul şi sună la Informaţii în Venice ca să ceară numărul lui James Wainwright. La următorul apel îi răspunse un bărbat şi Pierce se ridică şi se duse la fereastră în timp ce vorbea.
— Îl caut pe proprietarul casei lui Lilly Quinlan, spuse el. Proprietarul casei de pe Altair, dia Venice.
— Eu sunt.
— Mă numesc Pierce. Încerc să o găsesc pe Lilly şi mă întrebam dacă v-aţi întâlnit vreodată cu ea în ultima lună.
— Ei bine, în primul rând nu cred că vă cunosc, domnule Pierce, şi nu răspund la întrebări puse de străini despre chiriaşii mei, decât dacă mi se spune de ce au nevoie de informaţii şi mă conving că ar trebui să le dau.
— Destul de corect, domnule Wainwright. Aş fi extrem de mulţumit să vă întâlnesc personal, dacă doriţi acest lucru. Sunt un prieten al familiei. Vivian, mama lui Lilly, îşi face griji în legătură cu fiica ei deoarece aceasta nu a mai dat niciun semn de viaţă de opt săptămâni. M-a rugat să văd ce se întâmplă. Vă pot da numărul lui Vivian din Florida, dacă vreţi să sunaţi şi să verificaţi cele spuse de mine.
Era un risc, dar Pierce îşi zise că merita să şi-l asume pentru a-l convinge pe Wainwright să vorbească. Oricum, nu era prea departe de adevăr. Deformează doar un pic adevărul şi fă-l să funcţioneze în favoarea ta.
— Am numărul mamei ei pe cererea de închiriere. Nu e nevoie să sun, pentru că nu ştiu nimic care să vă poată ajuta. Lilly Quinlan a achitat chiria până la sfârşitul lunii. Nu am vorbit cu ea şi nu am văzut-o de cel puţin două luni.
— Până la sfârşitul lunii? Sunteţi sigur?
Ceea ce spusese Wainwright nu se potrivea cu cecurile pe care le văzuse el.
— Exact.
— Cum şi-a plătit ultima chirie, cec sau numerar?
— Asta nu vă priveşte.
— Mă priveşte, domnule Wainwright. Lilly a dispărut şi mama ei m-a rugat să o caut.
— Asta spuneţi dumneavoastră.
— Sunaţi-o.
— Nu am timp să o sun. Îngrijesc treizeci şi două de case şi apartamente. Credeţi că am…
— Există cineva care se îngrijeşte de gazon. Aş putea vorbi cu el?
— Deja vorbiţi cu el.
— Deci nu aţi văzut-o când aţi fost pe acolo?
— Dacă stau să mă gândesc bine, de multe ori ieşea afară ca să mă salute când tundeam gazonul sau umblam la aspersoare. Îmi aducea un Pepsi sau o limonadă. O dată mi-a dat o bere rece. În ultimul timp n-a fost însă acasă. Nici maşina nu i-am văzut-o. Nu m-am gândit că e ceva în neregulă. Oamenii au viaţa lor, ştiţi şi dumneavoastră.
— Ce maşină are?
— Un Lexus auriu. Nu ştiu modelul. Drăguţă maşină. O îngrijea cum trebuie.
Lui Pierce nu-i mai venea nicio întrebare în minte. Wainwright nu îi era de prea mare ajutor.
— Domnule Wainwright, vreţi să vă uitaţi pe cerere şi să o sunaţi pe mama ei? Apoi vreau să mă sunaţi şi să mai vorbim.
— E implicată poliţia? Există un raport la Persoane dispărute?
— Mama ei a vorbit cu poliţia, dar nu crede că fac mare lucru. De asta m-a rugat pe mine să verific. Aveţi ceva de scris?
— Sigur.
Pierce ezită, conştient că spunându-i numărul de acasă era posibil să-şi dea seama că era acelaşi număr pe care îl avea şi Lilly. În consecinţă, îi dictă numărul liniei lui directe de la Amedeo. Apoi îi mulţumi şi închise.
Rămase o vreme privind telefonul, rememorând discuţia. Concluzia era că Wainwright se eschiva.
Deschise rucsacul şi scoase carneţelul în care notase numărul lui Robin, partenera lui Lilly. De astă dată se strădui să-şi schimbe vocea. Spera să nu-l recunoască după apelul de noaptea trecută.
— Mă întrebam dacă ne putem întâlni deseară.
— Păi, sunt liberă, iubitule. Ne-am întâlnit vreodată? Vocea ta îmi pare cunoscută.
— Ăă, nu.
— La ce te gândeşti?
— Ăă, poate să luăm cina şi apoi să mergem la tine. Nu ştiu.
— Păi, dragule, taxa e de patru sute de dolari pe oră. Cei mai mulţi tipi vor să sară peste cină şi să vină direct la mine. Sau să mă duc eu la ei.
— Atunci pot să vin direct.
— În regulă. Cum te cheamă?
Ştia că avea identificare de apeluri, aşa că nu putea să mintă.
— Henry Pierce.
— Şi la ce oră ai vrea să vii?
Se uită la ceas. Era şase.
— Ce zici de şapte?
Ar fi avut timp să inventeze un plan şi să ajungă la un bancomat. Avea nişte bani gheaţă, dar nu suficienţi. Cu cardul lui putea scoate maximum patru sute de dolari la o retragere.
— O specială devreme, spuse ea. Mie îmi convine, însă nu am taxă specială.
— E în regulă, unde să vin?
— Ai un creion?
— Chiar aici.
— Sunt sigură că ai un creion tare.
Râse, şi apoi îi dădu adresa unui magazin de suveniruri de pe Lincoln, în Marina del Rey. Îi spuse să intre în magazin, să cumpere un concentrat de căpşune şi să o sune de la telefonul public din faţă la şapte fără cinci. Când o întrebă de ce face asta, fata spuse:
— Din precauţie. Vreau să te văd înainte să te chem sus şi în plus îmi plac chestiile alea de căpşune. Zi-le să-mi pună şi nişte pudră energizantă în el, bine? Nu ştiu ce mă face să cred că o să am nevoie.
Râse din nou, dar lui Pierce râsul i se păru mult prea teatral şi îi dădu un sentiment neplăcut. Spuse că o să ia băutura, că o să sune apoi îi mulţumi şi închise. În timp ce punea telefonul în suport se simţi cuprins de un val de nesiguranţă. Se gândi la discursul pe care i-l ţinuse Monicăi şi la modul în care reacţionase ea.
— Idiotule, îşi spuse.



va urma