Imposibila neutralitate (X)

Gheorghe Grigurcu

Colaboraţionişti mai vechi şi mai noi

Imi stăruie în auz o propoziţie pe care „lordul” comunist,
Ion Gheorghe Maurer, a rostit-o la T.V.R.L. şi care sună cam
aşa: „Nu cred că intelectualii noştri ar fi răsturnat regimul lui
Ceauşescu, pentru că nu am încredere în intelectuali”. Două
lucruri se desprind dintr-însa. Mai întîi, desigur, dispreţul faţă
de intelectuali, caracteristic nomenclaturii, explicabil atît prin
complexul de inferioritate al acesteia, cît şi prin teama ei faţă
de orice formă a spiritului critic, a lucidităţii. în al doilea rînd,
o slăbiciune obiectivă a unei însemnate părţi a intelectualităţii
noastre, pe care nu are rost acum s-o escamotăm, din motive
de complezenţă ori de solidaritate pur formală. O slăbiciune
care a dus la o paletă amplă de manifestări favorabile dictaturii.
De la început, adică de prin 1944-1945, scriitorii români, căci
despre acest eşalon important al intelectualităţii ne propunem
a vorbi aici, au început a se polariza în funcţie de prezenţa
comunismului pe pămîntul ţării noastre. Unii au aderat din
capul locului la propaganda marxist-leninistă, de parcă atît ar
fi aşteptat. M. Sadoveanu, G. Călinescu au dat tonul, cu decizie,
orientării oportuniste. „Lumina vine de la răsărit” era sloganul
unei alinieri vădit interesate, a unei alipiri la puterea totalitară
ce se instaura cu grăbire şi brutalitate, avînd în sprijin o armată
de ocupaţie. Treptat, avangărzii i-au urmat autori ce stătuseră
în expectativă ori care încercaseră, prin condeiul lor, o împotrivire.
Situaţia părînd fără ieşire, aceştia au preferat a nu-şi irosi
viaţa în interdicţie şi persecuţii, dîndu-şi obolul, mai mult sau
mai puţin oneros, Molohului roşu. între ei, Tudor Arghezi,
Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, Şerban Cioculescu,
Vladimir Streinu. Dar alături de magiştrii literaturii interbelice,
de fapt pe un prim-plan pe care ei nu l-au ocupat decît
oarecum onorific, nedispărînd complet niciodată o anume
stînjenire reciprocă în raporturile lor cu oficialitatea, s-a înjghebat
o clasă de scriitori, fie provenită din tineretul literar al
anilor ’30, fie livrată de promoţiile mai proaspete, care, practic,
au devenit cunoscute după pretinsa „eliberare” de la 23 august.
Aceştia au constituit lotul cel mai activ. Ei au purtat pe
umeri, pentru a spune astfel, însemnele „realismului socialist”,
au creat modelul nefast al unei producţii aservite integral
partidului unic. Ei s-au dezis, în chipul cel mai categoric,
de tematica majoră a artei, de limbajul ei specific, de etica ei
imprescriptibilă, în favoarea unei prestaţii propagandistice, cu
un puternic iz gazetăresc, asumate nemijlocit, fară aparente
probleme de conştiinţă, în numele unei aşa numite apropieri
de „popor”. S-a produs astfel un grav recul, o întoarcere a
literaturii cu cel puţin un secol în urmă, o primitivizare dureroasă
a acesteia. Sub scutul lozincii demagogice, „arta în slujba
poporului”, am recăzut în abisul lipsei de criterii estetice, într-un
tezism grosolan şi într-un izolaţionism care, cu cîţiva ani mai
înainte, ar fi părut tot atît de puţin probabil precum invadarea
pămîntului de către marţieni. Vitregia istoriei a făcut însă ca
marţienii distrugători de cultură să se ivească dintre noi. A
avut loc un proces rapid de „rinocerizare”. Să amintim, fără
sfială, numele celor mai cunoscuţi dintre aceşti „rinoceri”
literari. în poezie: Mihai Beniuc, Dan Deşliu, Eugen Frunză,
Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Radu Boureanu,
Mihu Dragomir, Marcel Breslaşu, Nina Cassian, Veronica
Porumbacu. în proză: Petm Dumitriu, V.Etn. Galan, Eusebiu
Camilar, Dumitru Mircea, Ion Istrati, Aurel Mihale, Petru
Vintilă. în dramaturgie: Aurel Baranga, Mihail Davidoglu,
Lucia Demetrius, Horia Lovinescu. In critică: Ion Vitner, J.
Popper, SorinToma, Ov.S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu,
Paul Georgescu.

Au scris „fară sfială” şi nu fără motiv. Unii dintre tenorii
amintiţi ai literaturii contrafăcute s-au desprins, după liberalizarea
din jurul anului 1965, de trecutul lor compromiţător,
scriind „sincer” şi încercînd, cînd a fost cazul, o reînnodare
cu perioada „decadentă”, „burgheză”, „cosmopolită” a propriilor
lor începuturi. Fenomenul e complex, dramatic şi, evident,
nu sîntem acum în măsură a-i da o explicaţie exhaustivă.
Oricum, termenii cu care putem, în mod obiectiv, opera se
constituie în dubluri antinomice. Un drum firesc al regăsirii
sau un nou act de oportunism? O limpezire de conştiinţă sau o
mişcare în virtutea valului, o deplasare automată? Depinde de
bunăvoinţa comentatorului. Adesea această bunăvoinţă a fost
excesivă. Critica ultimului sfert de veac a evitat, chiar sub
penelele sale reprezentative, să califice suficient de ferm şi
consecvent impostura estetică, să blameze impostura etică a
unor autori ce s-au „recondiţionat” cu abilitate din mers. Astfel,
vinovăţia lor a devenit şi mai mare aidoma unei tumori neoperate,
ce se dezvoltă. Cîţiva, e drept, şi-au recunoscut greşeala
în termeni expliciţi ori au căutat să şi-o spele prin atitudini
temerare. Unul dintre ei a ajuns chiar un faimos dizident
anticeauşist. Alţii însă s-au „scuzat” într-un fel alambicat,
văietîndu-se şi acuzîndu-i pe cei de alături, acuzînd, cu o totală
lipsă dc umor, istoria în persoană, înecîndu-se în amănunte
dilatate cu scopul de a se pierde din vedere esenţialul (Maria
Banuş). N-au absentat nici cinicele continuităţi staliniste (M.
Beniuc, Paul Georgescu). Cei mai mulţi au preferat, totuşi,
tăcerea comodă sau o „rezistenţă” de cafenea, de o semnificaţie
minimă, precum cea a autorului Surîsul Hiroşimei, completamente
scutită de riscuri. Ce să credem? Aproape de un adevăr
mai viril ni se înfăţişează Petru Dumitriu, care, într-un recent
interviu apărut în „Le Quotidien de Paris” recunoaşte că a
„servit bine” regimul comunist al anilor ’50: „Am scris cărţi
tendenţioase, false prin realismul socialist. Cele mai bune
conţin mai puţin realism socialist. Era vorba de scrieri la comandă.
Am scris astfel, după tratatul despre zei, un tratat despre
colectivizare şi alte prostii criminale pentru un scriitor”. Aşadar,
„prostii criminale” ! Parcă alţii n-au spus aşa ceva ori, pur
şi simplu, n-au spus nimic în sens autocritic! O impresie de
aventurism e inevitabilă. Un critic ia azi, în „România literară”,
apărarea lui E. Lovinescu, ca şi cum el nu ar fi fost unul dintre
principalii săi denigratori. Desigur, fără a sufla un cuvînt privitor
la antecedente. Autori notorii ai „obsedantului deceniu”
trec mai departe, cu aerul seninătăţii şi al împăcării depline.
Inconştienţă sau viclenie? E adevărat că Bernard-Henri Levy
vorbea despre „oprimatul care este dc fapt un fel de somnoros
care se trezeşte, actor docil şi inconştient al propriei sale
supuneri, artizan involuntar care mînuieşte uneltele propriului
său «mal de vivre»”. Scriitorii respectivi ar fi fost şi ei nişte
oprimaţi, nu-i aşa? întrebare la care răspunsurile pot fi diferite.
Noi credem cu încăpăţînare în capacitatea creatorului de a se
împotrivi la rău, cu mult mai multă eficienţă, în planul său
imanent, decît cetăţeanul de rînd. Cine poate sili pe un scriitor
să scrie ce nu doreşte? Cine îi poate impune o conştiinţă care
nu e a sa? Oricît de abuziv a fost la noi totalitarismul comunist,
nu ştim să fi existat cazuri de scriitori condamnaţi pentru tăcere.
Nu ştim să fi fost cazuri de scriitori închişi pentru că nu au
vrut să accepte titluri, premii, călătorii în străinătate, bani. Pretinşii
„somnoroşi”, care doresc a ne convinge dc faptul că nu
ştiau ce făceau, nu prea izbutesc. Un savuros exemplu de
ipocrizie ni s-a părut a fi Ilya Ehrcnburg, omul tuturor adaptărilor,
care declara în memoriile sale că nu şi-a dat seama şi
nu-şi aminteşte ce a vorbit la moartea lui Stalin. Tot atît de inconsistentă este scuza unor autori români că ar fi fost de bună
credinţă, că n-ar fi cunoscut ororile şi falsitatea de fond a comunismului.
„Slabă scuză, tristă scuză”, a exclamat într-un rînd
Titu Maiorescu. Am străbătut şi eu epoca în cauză. Copil, adolescent, tînăr fiind, mi-am putut forma, fară vreun efort deosebit, impresii îndeajuns de clare asupra realităţilor sociale,
politice şi, cu timpul, asupra celor culturale. Rudele, prietenii,
colegii şi cunoscuţii mei dispuneau de un aparat de percepţie
şi de judecată, dăruit de Dumnezeu, care ajungea la rezultate
asemănătoare. Puţini erau cei care afişau o altă atitudine şi lor
li se adresa dispreţul general cuvenit unor carierişti fără scrupule.
Nu ne puteam gîndi o clipă, cu seriozitate, la convingerile
lor comuniste, la motivaţia lăuntrică a manifestării lor. Nedreptatea,
lipsurile, represiunea, minciuna, trădarea reprezentau
noţiuni trăite, cu suferinţă şi înfricoşare, de marea majoritate
a populaţiei. Cum ar fi putut scăpa tristele realităţi ce le ilustrau
unor persoane mai în vîrstă decît mine, înzestrate cu orizontul
de cunoştinţe, de sensibilitate şi de intuiţie propriu unor oameni
de artă? Cum s-ar fi putut întemeia idealurile lor „curate” pe
cumplita batjocorire a fiinţelor şi valorilor pe care avea putinţa
de a le cunoaşte bine, chiar foarte bine? Iată un lucru ce nu-1
pot şi nu-1 voi putea înţelege vreodată, pe cale raţională. Pentru
a-i crede pe confraţii care fac asemenea declaraţii de puritate
în contul trecutului, ar trebui să mă conving, în prealabil, de
existenţa unor fapte de magie, de felul celor ce transformă o
vrăjitoare hîdă într-o fată frumaosă. Alt chip nu este, domnule
Dan Deşliu, doamnă Maria Banuş şi ceilalţi! De altminteri,
Petru Dumitriu, în textul citat mai sus, afirmă: „Numai nebunii,
fanaticii, idioţii erau stalinişti prin convingere”. Nu cred că
nici dv., nici tovarăşii dv. de înflăcărări revoluţionare puteţi fi
încadraţi în atari compartimente clinice! Concluzia se impune
de la sine.

Cititorul prezentelor însemnări se poate eventual întreba
de ce mă ocup de oameni şi de împrejurări aparţinînd unor ani
mai îndepărtaţi. Sînt de strictă actualitate Eugen Jebeleanu,
Maria Banuş, Ov.S. Crohmălniceanu? N-am avut şi „faliţi” de
dată mai recentă? Desigur! Tocmai la aceştia am vrut să ajun
gem, deşi am apucat pe o cale ceva mai ocolită, dictată de
necesitatea unor precizări. Octavian Paler mi-a spus odată că
nu putem face lumină deplină asupra colaboraţionismului din
epoca Ceauşescu dacă nu facem lumină pînă la capăt în cel
din epoca Gheorghiu-Dej. Cred că avea dreptate. Intrucît există
o legătură organică între cele două etape ale fenomenului.
Scriitorii ce s-au pus în serviciul partidului înainte de 1965 au
mizat pe o lipsă de conştiinţă istorică ce nu s-a confirmat în
perioada 1965-1971, cînd condiţiile politice, ameliorate o vreme,
au îngăduit o suficient de liberă discuţie în jurul lor, soldată
cu o condamnare cvasigenerală. In virtutea unor principii de
morală, ei au fost atunci indicaţi drept un corp străin în organismul
literaturii reîntoarse la condiţia sa. Efectiv, au fost marginalizaţi
ori excluşi din publicaţii. Numele lor era legat, în
opinia publică, de un pact cu diavolul. în această situaţie, au
mizat pe lipsa de memorie istorică. Dacă morala, persistînd,
i-a osîndit, de ce nu i-ar scăpa uitarea? S-au metamorfozat şi,
în bună parte, au... reuşit! Toleranţa arătată faţă de ei de o
serie de critici a constituit, implicit, o încurajare pentru alţii.
Pentru „neoproletcultiştii” care nc-au blagoslovit cu litaniile
închinate noului conducător, cu demagogia lor asfixiantă şi
cu agresivitatea lor la adresa a mai tuturor valorilor noastre
literare, neoproletcultişti în frunte cu Eugen Barbu, Dumitru
Popescu, D.R. Popescu, Adrian Păunescu, Mîhai Ungheanu,
Nicolae Dragoş, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan. Cei numiţi, ca
şi emulii şi sateliţii lor, nu ar fi îndrăznit a se comporta aşa
cum s-au comportat dacă nu ar fi avut în spate o garnitură de
predecesori care s-au „descurcat”. Şcoala infamiei de la „Săptămîna” şi de la vechiul „Luceafăr” nu s-ar fi deschis şi n-ar fi
prosperat dacă n-ar fi posedat girul unei perioade „exemplare”,
aparent dezavuate de către congresul al IX-lea al P.C.R., în
fond continuate pe o nouă buclă a spiralei, cu mijloace rafinate,
aduse la zi. Stalinismul iniţial a ilustrat în modul cel mai pregnant
protocronismul de care se făcea atîta caz, prin exproprierea
noţiunii din paginile blajin-interesatului Edgar Papu. O nouă
grupare de colaboraţionişti a luat loc, cu ifosele şi privilegiile
de rigoare, în loja oficioasă dacă nu şi în cea oficială, croită
după chipul şi asemănarea grupării vechi. Lipsa de caracter,
în tot cazul, a rămas aceeaşi. Din motive de „onorabilitate”,
dar mai cu seamă de concurenţă (pe nici un teren decît pe cel
totalitar, dictonul homo homini lupus nu se verifică mai
temeinic), proletcultiştii din trecut au fost cu teatrală vehemenţă
repudiaţi. Dar mentalitatea lor, adică lipsa crasă de bun simţ,
rapacitatea, arivismul şi, indiscutabil, toate procedeele lor de
falsificare, calomniere, adulare, suprimare a dreptului la replică
etc. au fost preluate tale quale. Respingînd convenţional proletcultismul, neoproletcultismul îl reînvia într-o ambianţă agravată de un patologic cult al personalităţii şi de un naţionalism
virulent, ambele neavînd nimic comun cu marxism-leninismul
teoretic, ba fiindu-i chiar opuse. Aşa cum criminalul încearcă
a-şi şterge urmele (folosesc cuvîntul criminal în înţelesul cultural
în care apare la Petru Dumitriu, care nu ezita a declara că
preferabil pentru un scriitor care scrie cărţi mincinoase ar fi
„să ucidă oameni cu mîinile sale”), ei s-au străduit a-şi ascunde
relaţiile directe cu inspiratorii lor, scribii stalinişti fără perdea
din anii ’40-’50. Aidoma lui Ceauşescu, care s-a dezis de
Gheorghiu-Dej după ce l-a slugărit pentru a-i intra în graţii şi
a-1 moşteni, noii colaboraţionişti din rîndul scriitorilor s-au
lepădat de „părinţii” lor care au dominat „obsedantul deceniu”
şi le-au pregătit astfel ascensiunea. Făţarnici, au „polemizat”
cu Crohmălniceanu, de pildă, şi au transformat în tabu pe G.
Călinescu, care s-a văzut postum trecut de la o rezervă imperativă
la o admiraţie imperativă, ambele ipostaze ale încălcării
libertăţii. Falsificînd trecutul, au încercat a manipula şi viitorul.
Bestiala lor sete de a sorbi avantajele prezentului dictatorial,
vidat de orice sens al evoluţiei, de orice răspundere, oază a
turpitudinii îmbătate de sine, părelnic sustrase devenirii, i-a
condus la aversiunea masivă faţă de tineri. Interminabila diatri
bă, prolixă şi veninoasă, a „patronului” împotriva optzeciştilor
are semnificaţia unui document psihologic.

Dar, în temeiul experienţei acumulate de către prima
„generaţie” de colaboraţionişti, şi-au asigurat şi portiţe de salvare.
Au editat şi comentat „favorabil” pe cîţiva însemnaţi
cărturari trecuţi la indexul comunist, precum N. Iorga, Gheorghe
Brătianu, C. Rădulescu-Motru, P.R Negulescu, Constantin
Antoniade, Petru Comarnescu ş.a., cu acrul că „repară” o nedreptate.
Şi-au permis chiar şi cîteva perfect inofensive gesturi
„critice” â la Păunescu, care includea din cînd în cînd în vîrtcjul
său scriptico-logoreic şi versuri „inconformistc”, cu sensul unui
răsfăţ profitabil, întrucît arunca praf în ochii lumii. Totul,
bineînţeles, cu permisiune de la „poliţia” pe care o slujeau cu
fidelitate. Că în mintea respectivilor ipochimcni dospea ideea
unei adaptări la condiţiile postdictatoriale, reiese şi din împrejurarea
că imediat după Revoluţia din decembrie 1989, atît
publiciştii dc la „Săptămîna”, în cap cu inconfundabilul lor
şef, cît şi bardul Ultrasentimentelor, au înccrcat o întoarcere
de 180 de grade. Un episod şi mai hazliu: Popescu-Dumnezeu
a declarat că se pune la dispoziţia Frontului. Fireşte, figura
n-a ţinut. S-au retras fară glorie şi cei menţionaţi, ca şi alţi
cîţiva feudali de presă, unşi cu toate unsorile dictaturilor succesive,
autori de abuzuri, intimi în mai mare măsură cu „ştabii”
de partid, la mesele şi vînătorilc cărora jucau rolul dc bufoni,
decît cu poezia sau cu proza. Inşi pe care nu-i regretă nimeni,
care şi-au trăit viaţa de confort şi dc voiajuri peste hotare, de
remuneraţii ştiute şi neştiute, retraşi acum în vilele lor, putînd
huzuri în continuarc ca rentieri ai lozincilor rimate şi declaraţiilor
făcute „în numele” unor colectivităţi, dc fapt reprezentative
exclusiv pentru impudoarca lor personală. Exceptînd
accidentul moral al devalorizării lor publicistice, existenţa
acestor veritabili exploatatori ai literei, moşieri şi bancheri ai
tipăriturii naţionale subjugate, e foarte bună mersi, mai bună
cu mult decît media scriitorilor români. Conştiinţa lor pare a
nu fi tulburată nici de minciuna pe care au aştemut-o neobosit
pe hîrtia care, în ciuda zicalei, s-a săturat a răbda orice, nici de
imaginea celor pe care i-au sacrificat deseori în virtutea funcţiilor
lor administrative, confraţi cu viaţa pustiită şi mutilată
pe largi întinderi de timp. Dar, scîrbit din cale afară, m-am
luat cu vorba. Altceva am vrut să spun. Noii colaboraţionişti
s-ar putea să dorească iarăşi a reveni în arenă. E chiar foarte
probabil că doresc, în pofida primelor eşecuri. Aşa cum colegii
lor de dinainte de 1965 au schimbat, la un moment dat, macazul,
avem toate motivele a presupune că scribii debarcaţi de
Revoluţie nutresc gîndul unei revanşe. Istoria se repetă. Deşi
aflat în criză, comunismul (rec:te imoralitatea care-i formează
conţinutul cel mai plauzibil) nu poate pieri de pe o zi pe alta,
aşa cum susţine şi Alexandr Zinoviev. Exponenţii lui pîndesc
clipele de derută şi dificultate care să le favorizeze reapariţia.
Schimbînd ce e de schimbat, supunîndu-se operaţiei cosmetice
trebuitoare înfăţişării în instanţa noii epoci, privilegiul nu
renunţă la identitatea sa. Ne întrebăm amuzaţi cît de departe
vor merge ex-nomenclaturiştii. Cîţiva mai nerăbdători, între
care cunoscutul ca un cal breaz Eugen Florescu, s-au şi grăbit
să ne ofere primele lecţii de... democraţie. Să-şi desfacă marfa
multicoloră de comisvoiajori plini de rîvnă ai conjuncturilor.
Cine le va urma? Aşteptăm cu sufletul la gură! Trecutul ne
îndeamnă la optimism. Nu cumva Eugen Barbu va fi marele
moralizator de mîine, sever şi implacabil ca un profet neînţeles?
Nu cumva, în situaţia în care am avea nenorocul de a ne trezi
în impas cu democraţia, Dumitru Popescu va deveni un dizident
curajos? Nu cumva Ion Dodu Bălan va declara greva foamei
în vederea respectării drepturilor omului? Mare e grădina lui
Dumnezeu!



va urma