sâmbătă, 11 aprilie 2015

Imposibila neutralitate (VIII)


Gheorghe Grigurcu




Atitudinea scriitorului


O ciudată „răspundere” revine azi intelectualului: aceea
de a se justifica pentru existenţa sa imanentă. De a se scuza în
faţa unei instanţe istorice care-1 pune în chestiune. Nu de a-şi
explica, argumenta, motiva o anume atitudine ori faptă, ci dc
a dovedi că arc dreptul la condiţia de intelectual. O mai mare
bizarerie, o mai dezolantă împrejurare sînt greu dc găsit de-a
lungul întregii vieţi politico a omenirii. Socratc a fost condamnat
la moarte pentru încălcarea legii, Galileo Galilei a fost
condamnat pentru erezie, atîţia scriitori şi cărturari au fost
condamnaţi dc către totalitarismele veacului nostru, totdeauna
însă drept cazuri particulare. Nu s-a încercat niciodată generalizarea
aversiunii faţă de intelectuali, osîndirca lor în bloc.
Lozinca „moarte intelectualilor” reprezintă o inovaţie românească,
de ultimă oră. Ea ţine dc o radicalizare post-totalitară
a totalitarismului. De un totalitarism pur, carc-şi dă în vileag
bestialitatea, rcnunţînd la masca unor principii şi a unei retorici
cu privire la „preţuirea” acordată oamenilor cu învăţătură, celor
cc trudesc cu mintea lor pentru progresul multiplu al speţei
omeneşti. Comunismul cu faţă umană e grabnic înlăturat de
cel sălbatic, subuman. In disperarea cu care încearcă a-şi supravieţui,
mentalitatea comunistă trece cu rapiditate de la blîndeţea
specioasă a promisiunilor semidemocratice la ura cea mai
neagră şi mai degradantă. Trucului ideologic îi ia locul aruncarea
la coş a ideologiei, descoperirea instinctului primar aţîţat
fară măsură, pus pe distrugere şi asasinat. Calibanul roşu, ţinut
mai mult ori mai puţin în frîu, se dezlănţuie.

Care e, în faţa acestui tragic fenomen ce umileşte încă o
dată istoria poporului nostru, atitudinea scriitorilor? Nu ne
îndoim că cei mai mulţi i se opun cu decizie lăuntrică şi, la
nevoie, exprimată, aşa cum s-au opus dictaturii comuniste.
Fiind direct vizaţi, uneori chiar agresaţi la modul fizic, deveniţi
obiectul unei medievale vînători de vrăjitoare, fireşte că manifestă
conştiinţa care-i conservă ca identitate. Nu ne vom ascunde
însă nedumerirea, neliniştea şi spaima faţă de poziţiile de
altă natură decît cea a refuzului ferm, a indignării, a protestului
articulat fără echivoc, în pofida riscurilor, a dezagrementelor
personale. Oricît ar părea de paradoxal, sînt şi scriitori ce-i
condamnă pe intelectuali. Scriitori ce dau o mînă de ajutor
vînătorii de vrăjitoare iniţiate de către un totalitarism muribund.
Scriitori ce încurajează barbaria şi pe care ni-i putem imagina
plastic purtînd glugile ku-klux-klan-ului. Unul dintre ei este
Valeriu Cristea. Critic de valoare, reputat hermeneut al lui
Dostoievski, om, pînă acum, cu o înfăţişare de integritate morală,
în ciuda unui soi de vanitate smerită, de egolatrie ce se
încurca într-un protocol al recuzării ei, care putea trezi oarecari
suspiciuni, el s-a lansat de la un timp în susţineri politice care
i-au dezamăgit progresiv pe preţuitorii săi. Referitor la cîteva
dintre ele i-am adresat o scrisoarea deschisă prin intermediul
revistei „22”. Am nădăjduit să obţin o confruntare a conştiinţei
lui Valeriu Cristea cu propria-i oglindire. Nerăspunzînd la
observaţiile mele, cred că suficient de raţionale şi de urban
formulate, mi-a întărit impresia unui impas de conştiinţă. Cu
atît mai mult cu cît a revenit cu noi fraze stupefiante, în calitate
de coleg al săptămînistului de cea mai joasă speţă, Geo Ciolcan
şi al emulilor acestuia, care zburdă în voie în coloanele cotidianului
„Azi”. Iată un fragment edificator din discursul său politic:
„Oare intelectualitatea nu trebuie să respecte la rîndul ei
poporul? A făcut-o? Aproape întotdeauna de-a lungul istoriei.
Nu însă şi în ultimele luni, mai ales în ultima lună, cea de
după alegeri, cînd o parte a intelectualităţii s-a dovedit foarte
dispusă să-şi condamne grăbit poporul din care face parte”.

Cuvinte mustind de o asemenea opacitate şi de o asemenea
tendenţiozitate, încît o analiză a lor mi se pare de prisos.
Cu ochii întorşi de la dramele poporului pe care-1 invocă,
Valeriu Cristea întinde mîna în căutarea mîinilor confrateme
ale lui Eugen Barbu, Al. Piru, Dan Zamfirescu. Helas!



va urma

















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu