CORĂBIILE TIMPULUI (7)

STEPHEN BAXTER

Cuşca de Lumină

Mi-am revenit încetul cu încetul, ca şi cum m-aş fi trezit dintr-un somn adânc şi netulburat. Zăceam întins pe spate, cu ochii închişi. Mă simţeam atât de comod, încât o clipă mi-am închipuit că mă găseam în propriul meu pat, în casa din Richmond, iar acea aură trandafirie care îmi străbătea pleoapele era, probabil, soarele dimineţii strecurându-se pe lângă draperii...
Apoi însă mi-am dat seama că suprafaţa de sub mine – deşi flexibilă şi foarte caldă – nu avea moliciunea unei saltele. Nu simţeam aşternuturile dedesubt şi nici pătura deasupra mea.
După care, într-o clipită, mi-am adus aminte de toate – de cel de-al doilea zbor prin timp, de întunecarea Soarelui şi de întâlnirea mea cu Morlocii.
Frica mă copleşi, înţepenindu-mi muşchii şi strângându-mi stomacul. Fusesem capturat de Morloci! Am deschis brusc ochii...
Şi am fost pe dată orbit de strălucirea intensă. Provenea de la un disc îndepărtat de lumină intensă, de culoare albă, situat exact deasupra mea. Am ţipat şi mi-am trecut un braţ peste ochii vătămaţi; m-am răsucit pe burtă, apăsându-mi faţa de podea.
M-am împins într-o poziţie de-a buşelea. Duşumeaua era caldă şi elastică, precum pielea. La început, prin faţa ochilor îmi jucară numai imaginile discului arzător, dar, în cele din urmă, am izbutit să-mi disting propria mea umbră sub mine. Apoi, stând încă în patru labe, am observat cel mai bizar lucru de până atunci: suprafaţa de sub mine era transparentă, de parcă ar fi fost făcută dintr-o sticlă maleabilă, iar în zonele în care umerii mei blocau lumina de sus, puteam să disting stelele, vizibile foarte limpede prin podeaua de dedesubt. Fusesem lăsat pe o platformă transparentă, având dedesubt această dioramă înstelată: era ca şi cum aş fi fost adus într-un planetariu răsturnat.
Am simţit nişte greţuri de la stomac, însă am izbutit să mă ridic în picioare. A trebuit să-mi acopăr ochii cu palma, pentru a mă proteja de strălucirea persistentă de deasupra; îmi doream să nu fi pierdut pălăria pe care o adusesem din 1891! Încă purtam costumul meu uşor, cu toate că acum acesta era murdărit de nisip şi sânge, mai ales pe mâneci – deşi se făcuseră ceva eforturi de a mă curăţa, am observat, spre surprinderea mea, iar palmele şi braţele îmi erau spălate de sângele, mucusul şi serul Morloc. Vătraiul dispăruse şi nu puteam să văd nici urmă de raniţă. Îmi fusese lăsat ceasul, care atârna la vestă de un lănţişor, însă buzunarele îmi fuseseră golite de chibrituri şi lumânări. Pipa şi tutunul nu mai erau nici ele, şi am avut o izbucnire nepotrivită de regret din pricina asta – în mijlocul întregii suferinţe şi primejdii!
Un gând mă izbi, iar mâinile îmi zburară către buzunarul vestei; cele două manete ale Maşinii Timpului se aflau încă acolo. Am răsuflat uşurat.
M-am uitat împrejur. Mă găseam pe o Podea netedă, fără denivelări, alcătuită din acea substanţă transparentă, ca pielea, pe care am descris-o. Mă aflam în centrul unei pete de lumină având poate un diametru de treizeci de iarzi, generată pe acea Podea enigmatică de sursa de deasupra mea. Aerul era plin de pulbere, aşa că îmi venea uşor să remarc razele de lumină care se năpusteau înspre mine. Trebuie să vă imaginaţi că stăteam acolo, ca şi cum m-aş fi aflat în fundul unui puţ de mină prăfos, clipind în sus, către Soarele amiezei. Şi, într-adevăr, semăna cu lumina solară – însă nu puteam să înţeleg cum Soarele fusese descoperit şi nici cum acesta rămânea imobil deasupra mea. Singura ipoteză era că fusesem transportat, în timp ce zăcusem, inconştient, într-o zonă de la Ecuator.
Luptându-mă cu panica crescândă, am dat un ocol cercului meu de lumină. Eram absolut singur, iar podeaua era goală – cu excepţia tăvilor, în număr de două, pe care se găseau nişte recipiente şi cutii, aşezate pe podea, poate la zece picioare distanţă de locul în care stătusem culcat. M-am uitat în obscuritatea ce mă împresura, însă nu am izbutit să disting nimic, nici măcar cu ochii adumbriţi. Nu puteam să văd nici un perete care să delimiteze acest spaţiu. Am bătut din palme, făcând ca firele de praf să danseze în aerul luminos. Sunetul se estompă şi nici un ecou nu se întoarse. Ori pereţii erau imposibil de departe, ori erau capitonaţi cu o substanţă absorbantă; în orice caz, nu aveam nici o posibilitate să-mi dau seama de distanţa la care se aflau.
Nu vedeam nici o urmă a Maşinii Timpului.
Cum stăteam acolo pe câmpia de sticlă moale, mă cuprinse o teamă profundă, stranie; mă simţeam dezbrăcat şi expus, fără nimic pe care să-mi odihnesc spinarea, fără vreun colţ care să-l transform într-o fortăreaţă.
M-am apropiat de tăvi. M-am uitat la cutii şi le-am deschis capacele; înăuntru, am găsit o găleată mare, goală, şi un vas cu ceea ce părea apă curată, iar pe cealaltă tavă se găseau nişte calupuri de mărimea pumnului care bănuiam că erau hrană – însă alimentele fuseseră prelucrate în bucăţi plate, de culoare galbenă, verde sau roşie, aşa că nu se putea stabili originea lor. Am apăsat în ele cu vârful degetului, şovăielnic: erau reci şi netede, aducând întrucâtva cu brânza Nu mai mâncasem nimic de la micul-dejun al doamnei Watchets. În urmă cu multe ceasuri din viaţa mea încâlcită, şi eram conştient de presiunea crescândă din vezica mea: o apăsare, pentru a cărei uşurare, bănuiam eu, era destinată găleata goală. Nu vedeam nici un motiv pentru care, dacă Morlocii mă cruţaseră atâta timp, ar fi ales să mă otrăvească, dar, cu toate acestea, aveam reţineri în a le accepta ospitalitatea – şi chiar mai multe de a renunţa la demnitatea mea, folosindu-mă de găleată!
Aşa că am dat tiptil ocol tăvilor, apoi am făcut înconjurul cercului de lumină, adulmecând precum un animal ce se teme de o capcană. Ba chiar am ridicat cutiile şi tăvile, ca să văd dacă nu cumva puteam să obţin vreun soi de armă din ele – poate izbuteam să meşteresc un fel de lamă – însă tăvile erau confecţionate dintr-un metal argintiu, aducând un pic cu aluminiul, atât de subţire şi de moale, încât îl puteam face ghemotoc în pumn. Aş fi putut la fel de bine să înjunghii un Morloc cu o coală de hârtie.
Îmi trecu prin minte că aceşti Morloci se purtaseră cu o politeţe remarcabilă. Ar fi fost o chestiune de o clipă să-mi ia viaţa în vreme ce zăceam inconştient,. Însă ei îşi ţinuseră la depărtare mâinile lor de brute – ba chiar, cu o îndemânare surprinzătoare, se străduiseră să-mi cureţe hainele.
Numaidecât mă cuprinseră bănuielile, fireşte. Oare în ce scop îmi cruţaseră viaţa? Oare intenţionau să mă ţină viu, pentru a scoate de la mine – prin cine ştie ce mijloace mârşave – secretul Maşinii Timpului?
Dinadins m-am depărtat de mâncare şi am ieşit în exteriorul inelului de lumină, în bezna de dincolo. Inima îmi bubuia; nu exista nimic tangibil care să mă oprească să părăsesc acest puţ iluminat, dar temerile şi setea mea de lumină mă întemniţau aproape la fel de eficace.
În cele din urmă, am ales o direcţie la întâmplare şi am început să străbat întunecimea, cu braţele relaxate pe lângă trup, cu pumnii încleştaţi şi gata de luptă. Am numărat paşii – opt, nouă, zece... Acum că mă îndepărtasem de lumină, observându-se mai clar, puteam să disting stelele sub picioarele mele, o întreagă emisferă răsturnată; m-am simţit din nou ca şi cum aş fi stat pe acoperişul unui planetariu. M-am întors şi am privit înapoi; acolo se afla coloana prăfoasă de lumină, urcând către infinit, cu tăvile şi mâncarea răspândite la bază, pe Podeaua goală.
Era de-a dreptul de neînţeles pentru mine!
În scurt timp, pe măsură ce neschimbătoarea Podea se ducea sub picioarele mele, am renunţat să-mi mai număr paşii. Singurele surse de lumină erau strălucirea acelui puţ central luminos, aidoma unui ac, şi lucoarea slabă a stelelor de sub mine, în care îmi puteam desluşi forma propriilor picioare; singurele sunete erau hâşâitul propriei mele răsuflări şi pocnetele stinse ale ghetelor pe suprafaţa sticloasă.
După vreo sută de iarzi, m-am întors şi am pornit să ocolesc acul meu de lumină. Încă nu descoperisem altceva decât întunericul şi stelele de sub picioarele mele. M-am întrebat dacă în toată această beznă urma să-i întâlnesc pe acei stranii Observatori care pluteau şi care mă însoţiseră în cea de-a doua mea călătorie prin timp.
Cum mergeam pe bâjbâite, disperarea prinse să-mi scurme adânc în suflet, iar în curând am început să-mi doresc să fiu transportat din acest loc în lumea-grădină a Weenei, sau chiar în acel peisaj nocturn unde fusesem capturat – orice tărâm cu stânci, plante, animale şi un cer recognoscibil, cu care să mă pot descurca! Ce fel de loc era şi ăsta? Oare mă aflam într-o încăpere îngropată în străfundurile Pământului găunos? Oare ce cazne cumplite îmi pregăteau Morlocii? Oare îmi eram sortit să-mi petrec tot restul vieţii în această pustietate nepământeană?
O vreme, am fost de-a dreptul descumpănit, din pricina izolării şi a cumplitului sentiment că mă aflam la strâmtoare. Nu ştiam unde eram, nici unde se găsea Maşina Timpului, şi nici nu mai speram să-mi revăd casa. Am strigat în beznă, când proferând ameninţări, când adresând stăruitoare rugăminţi de îndurare sau de eliberare; am lovit cu pumnii în Podeaua elastică şi banală, dar fără vreun rezultat. Am plâns în hohote, am alergat şi m-am blestemat pentru nerozia mea fără seamăn – când scăpasem o dată din gheara Morlocilor – de a mă întoarce imediat la aceeaşi capcană!
Într-un sfârşit, pesemne că am zbierat precum un copil frustrat, mi-am secătuit puterile şi m-am prăbuşit în beznă la pământ, pe deplin istovit.

Am impresia că am aţipit o vreme. Când mi-am revenit în fire, în situaţia mea nu se modificase nimic. M-am sculat în picioare. Furia şi frenezia mi se epuizaseră şi, cu toate că mă simţeam mai nenorocit decât oricând în viaţă, am găsit tărie pentru simplele nevoi omeneşti ale trupului meu. Dintre care foamea şi setea erau prioritare.
M-am întors, epuizat, la puţul meu de lumină. Presiunea aceea din vezică continuase să sporească. Cu un sentiment de resemnare, am luat găleata care îmi fusese pusă la dispoziţie, am dus-o puţin mai la întuneric – de dragul decenţei, căci ştiam că Morlocii mă urmăreau – iar apoi. După ce am isprăvit, am lăsat-o acolo, unde nu o puteam vedea.
Am cercetat alimentele Morlocilor. Era o privelişte dezolantă: nu păreau mai apetisante decât înainte, dar eram lihnit de foame. Am ridicat vasul cu apă – avea mărimea unui castron de supă – şi l-am dus la buze. Nu era o băutură plăcută – călduţă şi fără gust. ca şi cum toate mineralele ar fi fost îndepărtate prin distilare – însă era curată şi îmi răcorea gura Am ţinut lichidul pe limbă preţ de câteva secunde, evitând să trec peste acest ultim hop; apoi, cu un efort de voinţă, am înghiţit.
După câteva minute, nu-mi apăruse nici un simptom de boală pe care să-l pot aprecia şi am mai băut puţin. De asemenea, am înmuiat un colţ al batistei mele în vas şi mi-am şters cu apă mâinile şi fruntea.
După aceea, m-am întors către hrană. Am luat un calup verzui şi am rupt un colţ; acesta s-a desprins cu uşurinţă – era verde şi în interior, şi se fărâmiţa un pic precum Cheddarul15. Dinţii mei pătrunseră uşor în această substanţă. Cât priveşte gustul ei, dacă aţi mâncat vreodată legume verzi, să spunem conopidă sau varză de Bruxelles, fierte până aproape de dezintegrare, atunci vă daţi seama, într-o oarecare măsură, de savoarea sa; membrii cluburilor londoneze mai puţin apreciate vor recunoaşte simptomele! Eu însă am muşcat din bucata mea până ce am dat-o gata pe jumătate. Apoi am încercat şi celelalte calupuri: deşi culorile variau, consistenţa şi gustul nu erau câtuşi de puţin diferite.
N-am avut nevoie să muşc de prea multe ori din substanţa aceea ca să mă satur, şi am lăsat fragmentele pe tava lor, apoi le-am dat la o parte.
M-am aşezat pe Podea, uitându-mă cu atenţie în întuneric. Nutream un profund sentiment de recunoştinţă pentru că Morlocii măcar îmi puseseră la dispoziţie această sursă de lumină, deoarece îmi închipuiam că, dacă aş fi fost lăsat pe această suprafaţă goală şi fără relief, într-o beznă întreruptă numai de imaginile stelelor de dedesubtul meu, mi-aş fi pierdut complet minţile. În acelaşi timp, ştiam că Morlocii îmi oferiseră acest inel de lumină pentru propriile lor scopuri, ca mijloc eficient de a mă ţine pe loc. Eram cu desăvârşire neajutorat, prizonier al unei banale raze de lumină!
Mă copleşi o imensă îngrijorare. Nu aveam chef să-mi pierd din nou cunoştinţa – să rămân fără apărare – însă nu vedeam vreo posibilitate de a rămâne treaz pe vecie. Am ieşit din inelul de lumină şi am făcut câţiva paşi prin întuneric, astfel că mă simţeam, cel puţin, mai în siguranţă la adăpostul nopţii. Mi-am scos haina şi am încropit din ea o pernă pe care să-mi sprijin capul. Aerul era de-a dreptul zăpuşitor, iar Podeaua cea moale părea şi ea încălzită, aşadar, nu aveam să sufăr de frig.
Astfel, cu trupul masiv întins deasupra stelelor, am adormit.

Un vizitator

M-am trezit după o perioadă pe care nu am putut-o aprecia. Am ridicat capul şi am aruncat o privire împrejur. Eram singur în întuneric şi totul parca neschimbat. Mi-am pipăit buzunarul de la vestă. Manetele Maşinii Timpului se găseau încă acolo, la adăpost.
Când am încercat să mă mişc, amorţeala îmi produse dureri de-a lungul picioarelor şi spinării. M-am sculat stângaci în capul oaselor, apoi m-am ridicat în picioare, ajungând să-mi simt fiecare an al vârstei; eram nefiresc de recunoscător că nu trebuia să intru în acţiune pentru a pune pe fugă o hoardă de Morloci prădători! Am făcut câteva exerciţii fizice învechite pentru a-mi destinde muşchii; apoi mi-am luat haina, i-am netezit cutele şi am îmbrăcat-o.
Am păşit în inelul de lumină.
Tăvile, cu cutiile de alimente şi găleata pe post de latrină, fuseseră înlocuite, am descoperit eu. Aşadar mă observau, într-adevăr! Ei bine, nu era ceva care să mă mire. Am dat la o parte capacele cutiilor, doar pentru a descoperi aceleaşi deprimante calupuri de nutreţ anonim. Mi-am încropit un mic-dejun din apă şi o parte din materia verde. Teama îmi dispăruse şi îi luase locul un amorţitor sentiment de lehamite: este impresionant cât de rapid se putea obişnui mintea umană cu cele mai remarcabile schimbări de situaţie. Oare aceasta avea să-mi fie soarta de-acum înainte? Plictiseală, un culcuş tare, apă călâie şi o dietă alcătuită din calupuri de varză fiartă? Era ca şi cum m-aş fi aflat din nou la şcoală, am reflectat, posomorât.
— Pau.
Această unică silabă, rostită încet, mi se păru, în liniştea deplină, la fel de zgomotoasă precum un foc de armă.
Am ţipat, m-am ridicat, împleticindu-mă, şi am întins în faţă calupurile de hrană – era absurd, dar nu dispuneam de altă armă. Sunetul venise din spatele meu, aşa că m-am răsucit iute, cu ghetele scârţâind pe Podea.
Exact dincolo de marginea cercului meu de lumină, în penumbră, se găsea un Morloc. Stătea drept – nu avea poziţia gheboşată, ca de maimuţă, a acelor creaturi pe care le întâlnisem mai înainte – şi purta nişte ochelari ce constituiau o pavăză de sticlă albastră care îi acoperea ochii, făcând să pară negri pentru mine.
— Tik. Pau, pronunţă această arătare, vocea sa fiind un gâlgâit bizar.
M-am retras pe dibuite, călcând pe o tavă care scoase un zăngănit. Mi-am ridicat pumnii.
— Să nu te apropii de mine!
Morlocul făcu un singur pas în faţă, ajungând mai aproape de puţul de lumină; în ciuda ochelarilor săi, tresări un pic din pricina strălucirii puternice. Era unul din acea specie de Morloci cu aspect evoluat, unul dintre aceia care mă paralizase, mi-am dat eu seama; părea că nu purta nici o haină, însă părul spălăcit care îi acoperea capul şi spinarea era tuns şi aranjat – în mod deliberat – într-un stil relativ sever, tăiat drept la nivelul sternului şi al umerilor, ce producea întrucâtva efectul unei uniforme. Avea o faţă mică, lipsită de bărbie, aducând cu cea a unui copil slut.
Îmi reînvie în gând amintirea eterică a senzaţiei dulci provocate de un craniu Morloc ce trosnea sub bâta mea. M-am gândit să mă năpustesc asupra acestei făpturi şi să o trântesc la podea. Însă ce aş fi avut de câştigat? Existau mulţi alţii, fără îndoială, acolo în întuneric. Nu aveam nici o armă, nici măcar vătraiul, şi mi-am adus aminte cum seamănul acestui individ ridicase pistolul acela bizar împotriva mea şi mă pusese la pământ fără efort.
Am hotărât să aştept o ocazie favorabilă.
Iar în plus – asta poate părea straniu – am descoperit că furia mea se risipea într-un incontrolabil sentiment de veselie! Morlocul acesta, în ciuda obişnuitei palori de vierme a pielii sale, nu avea nimic comic: Închipuiţi-vă un urangutan, cu părul tuns scurt şi vopsit într-un alb-gălbui deschis, apoi încurajat să stea în două labe şi să poarte o pereche de ochelari coloraţi, şi vă veţi putea face o idee despre efectul pe care îl producea.
— Tik. Pau, repetă făptura Am făcut un pas înspre ea.
— Ce vrei să-mi spui, brută?
Morlocul tresări – mi-am imaginat că reacţiona la tonul meu, şi nu la cuvinte – iar apoi arătă, una câte una, spre cele două bucăţi de hrană din mâinile mele.
— Tik, rosti el. Pau. Am înţeles.
— Doamne sfinte, am zis, chiar încerci să vorbeşti cu mine. Nu-i aşa?
Mi-am ridicat pe rând bucăţile de hrană.
— Tik. Pau. Unu. Doi. Vorbeşti engleza? Unu. Doi... Morlocul îşi aplecă ţeasta într-o parte – aşa cum fac uneori câinii – iar apoi spuse, aproape la fel de clar ca şi mine:
— Unu. Doi.
— Aşa! Iar acolo de unde vin eu mai sunt şi altele – unu, doi, trei, patru,..
Morlocul pătrunse în cercul meu de lumină, însă am observat că rămase în afara razei braţelor mele. Arătă către vasul cu apă.
— Agua.
— Agua?
Asta părea a fi în latină – deşi limbile clasice nu fuseseră niciodată punctul meu forte. – Apă, am răspuns eu.
Morlocul ascultă iarăşi fără să spună nimic, cu capul înclinat într-o parte.
Aşa că am continuat. Morlocul indica spre lucruri obişnuite _ articole de vestimentaţie sau părţi ale corpului, precum capul sau piciorul – şi venea cu nişte cuvinte candidate. Unele dintre tentativele lui îmi păreau de-a dreptul irecognoscibile, altele păreau a fi în germană ori poate în engleza veche. Iar eu răspundeam cu termenul modern. O dată sau de două ori, m-am străduit să-l atrag într-o conversaţie mai lungă – căci nu vedeam cum acest simplu catalog de substantive avea să ne ducă prea departe – dar el rămase acolo nemişcat până ce am isprăvit, apoi îşi reluă perseverentul său joc de asociere. L-am încercat cu nişte cuvinte care îmi aminteau de limba Weenei, acel grai simplificat şi melodic, alcătuit din propoziţii de două cuvinte, însă din nou Morlocul aşteptă răbdător până când m-am lăsat păgubaş.
Activitatea aceasta continuă preţ de câteva ore. La sfârşit, fără vreo formalitate, Morlocul plecă – se îndepărtă în întuneric – iar eu nu l-am urmat (nu încă! – Mi-am zis din nou). Am mâncat şi am dormit, iar când m-am trezit, Morlocul se întoarse şi ne-am reluat lecţiile.
În timp ce se plimba prin cuşca mea de lumină, arătând spre diferite lucruri şi numindu-le, mişcările Morlocului erau destul de fluide şi de graţioase, iar trupul său părea expresiv; însă am ajuns să-mi dau seama cât de mult se bazează oamenii, în viaţa de zi cu zi, pe interpretarea mişcărilor celorlalţi. Eu nu puteam să-l citesc absolut deloc pe Morloc în felul acela. Era imposibil sa ştiu ce gândea sau simţea – oare îi era teamă de mine? Oare era plictisit? – Şi, prin urmare, m-am simţit foarte dezavantajat.
La sfârşitul celei de-a doua şedinţe, Morlocul se dădu înapoi din faţa mea.
— Asta ar trebui să fie suficient, zise el. Mă înţelegi?
L-am privit fix, uluit de această subită uşurinţă cu limba mea! Pronunţia sa era neclară – acel glas lichid de Morloc nu era adecvat, se pare, pentru consoanele mai aspre şi cele oclusive ale englezei – dar cuvintele erau absolut inteligibile. Cum nu i-am răspuns, el repetă:
— Mă înţelegi?
— Aă... da Adică da, te înţeleg! Dar cum ai făcut asta – cum de-ai învăţat limba mea – din aşa de puţine cuvinte?
Căci eu socoteam că parcursesem de-abia cinci sute de cuvinte, cele mai multe dintre acestea fiind substantive concrete şi verbe simple.
— Am acces la toate înregistrările limbilor străvechi ale Umanităţii – aşa cum au fost refăcute – de la nostratică16. Trecând prin grupul indo-european şi prototipurile lor. Este suficient un set restrâns de cuvinte-cheie pentru a recupera varianta corespunzătoare. Trebuie să-mi comunici dacă ceva din ceea ce spun nu este inteligibil.
Am făcut precaut un pas înainte.
— Străvechi? Şi de unde ştii că eu sunt străvechi? Enormele pleoape se lăsară peste acei ochi acoperiţi de ochelari.
— Psihicul tău este arhaic. La fel şi conţinutul stomacului, când a fost analizat.
Sunt sigur că îl trecu un fior, în mod evident, la gândul rămăşiţelor micului-dejun al doamnei Watchets. Eram uimit: aveam de-a face cu un Morloc delicat!
— Eşti anacronic, continuă el. Încă nu înţelegem cum ai sosit pe Pământ. Dar e neîndoielnic că vom afla.
— Şi între timp, am rostit eu cu oarece dârzenie, mă ţineţi în... în această Cuşca de Lumină. De parcă aş fi fiară, nu om! Îmi daţi o podea pe care să dorm şi o găleată pe post de toaletă...
Morlocul nu zise nimic; mă cercetă, impasibil.
Frustrarea şi jena care mă asaltaseră de când sosisem în acest loc răbufniră acum când eram în stare să le exprim, şi am decis că schimbasem suficiente amabilităţi.
Acum că putem să vorbim unul cu celălalt, poţi să-mi spui în ce loc al Pământului mă aflu. Şi de ce mi-aţi ascuns maşina. Înţelegi asta, amice, sau trebuie să traduc pentru tine?
Am întins braţul spre Morloc, intenţionând să-l apuc de şuviţele de păr de pe piept.
Când mai aveam doi paşi până la el, acesta ridică mâna. Asta a fost tot. Îmi amintesc o ciudată străfulgerare verzuie – n-am văzut deloc dispozitivul pe care, pesemne, îl ţinuse în palmă, în răstimpul cât stătuse cu mine – iar apoi m-am prăbuşit pe podea, fără cunoştinţă.



va urma