Misiune dificila. Jurnal (11)

C.V.R. Schuyler

Joi, 5 aprilie 1945

Am primit un mesaj de la dl Maniu care dorea să ne vadă pe mine şi pe dl Berry. I-am invitat ieri atât pe Berry, cât şi pe Maniu la ceai. la mine acasă.
Dl Maniu şi-a exprimat recunoştinţa pentru că a avut ocazia să vorbească cu amândoi deodată. El ne-a descris situaţia disperată în care se află acum România şi a arătat că, pe zi ce trece, comuniştii se instalează mai temeinic în România.
Dl Maniu a subliniat că totuşi românii înşişi nu sunt câtuşi de puţin comunişti.
Consideră că pot fi făcuţi să urmeze doctrina comunistă doar printr-o domnie a terorii, care va duce la uciderea majorităţii liderilor anticomunişti şi la intimidarea maselor propriu-zise. Pentru a împiedica aşa ceva, spune că va fi necesară o coaliţie a tuturor forţelor care se opun comunismului. A scos în evidenţă faptul
că nu se aşteaptă ca Marea Britanie şi Statele Unite să debarce trupe în România.
Consideră totuşi că următorii factori — dacă sunt controlaţi şi coordonaţi în mod corespunzător — vor duce la înfrângerea programului comunist:
a. acţiunea Regelui, care ar trebui să refuze noi concesii comuniştilor, să nu semneze noi legi de natură comunistă şi să demită guvernul Groza cu prima ocazie.
b. opoziţia unită şi coordonată a partidelor istorice faţă de toată propaganda comunistă.
c. presiuni diplomatice exercitate de anglo-americani, atât la Moscova, cât şi în România.
Dl Maniu este sigur că, dacă toţi aceşti factori vor exercita presiuni simultan, înfrângerea programului comunist este o certitudine. Spune însă că orice întârziere va duce la noi dificultăţi şi se vor pierde noi vieţi de români ca urmare a execuţiilor comuniste.


Dl. Maniu ne-a lăsat impresia că este pe deplin combativ şi pe deplin încrezător în justeţea cauzei sale şi în triumful final. Ne-a spus că demisionează acum din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc din două motive:
în primul rând, deoarece după o activitate politică de cincizeci de ani are mare nevoie de câteva luni de odihnă şi, în al doilea rând, deoarece — ca urmare a faptului că Statele Unite şi Marea Britanie nu i-au acordat sprijin — a fost incapabil să-şi ţină promisiunea făcută poporului român şi anume că Marea Britanie şi Statele Unite nu-i vor permite Rusiei să-şi răspândească doctrinele comuniste în România, dacă aceasta se va ridica împotriva Germaniei. Dl Maniu
afirmă că, dacă în viitor poporul român va dori ca el să revină la cârmă, va reflecta asupra acestei variante.


Astăzi, la cererea domniei-sale, l-am invitat pe dl Brătianu la ceai,împreună cu dl Berry. Dl Brătianu mi-a spus că doreşte să ne pună la curent cu situaţia generală. Ne-a oferit prea puţine informaţii pe care să nu le fi avut deja. Ne-a spus însă că Partidul Naţional Liberal nu-şi va modifica ţelurile şi obiectivele, în mare parte neschimbate de aproape o sută de ani. El afirmă că, de vreme ce comuniştii sunt acum la putere, este necesar ca Partidul Naţional Liberal să rămână deoparte. Cu toate acestea, organizaţia lor există încă, şi, dacă — sau atunci când — va sosi momentul potrivit, se vor întoarce din nou în forţă pe scena politică. Era foarte nerăbdător să afle dacă vizitele mele la Caserta şi la Sofia au avut vreo influenţă asupra situaţiei din România. Nu am putut să-i ofer
nici o informaţie, iar el a părut oarecum dezamăgit.


Dl Brătianu ne-a spus că, deşi Regele este un tânăr minunat, este cam lipsit de experienţă şi are prea puţini consilieri cu discernământul politic necesar.
A spus că se teme că presiunea continuă la care comuniştii îl supun pe Rege, care este lipsit de orice sprijin, l-ar putea obosi, facându-1 să cedeze şi să accepte cele mai multe cereri ale comuniştilor. Ne-a spus că Regina, deşi este o persoană sinceră şi fermecătoare, nu excelează nici ea în perspicacitate politică. Se îndoieşte că Regele ar avea abilitatea politică dovedită atât de tatăl lui, cât şi de unchiul său, Regele Ferdinand.


In ultimul timp am avut o groază de neplăceri cu ruşii din cauza sosirii pe neaşteptate a 88 de aviatori evacuaţi (77) Aceştia se aflau într-un tren cu destinaţia Odessa, care s-a oprit pentru câteva minute în Bucureşti. Ofiţerul american, cel mai înalt în grad din grupul respectiv, colonelul Waugh, a reuşit să ajungă la un telefon în gara Bucureşti şi să ne sune la Misiune. Am trimis de îndată oameni la gară, am aflat că rusul care avea în grijă grupul primise ordin să-i ducă la Odessa, şi l-am convins să ne lase să-i preluăm temporar, pentru a le permite să facă un duş şi să se schimbe. între timp, aveam de gând să aranjăm cu generalul Susaikov o modificare a ordinelor, astfel ca ei să poată fi evacuaţi din Bucureşti pe calea aerului. Din păcate, nu am reuşit să-i contactăm, nici pe Susaikov, nici pe Vinogradov, timp de aproape 24 ore. între timp, după cât se
pare, rusul care-i avea în grijă, a intrat în panică şi i-a scris lui Susaikov un raport prin care îl informa că americanii îi răpiseră pe cei de care răspundea, lăsându-1 cu buzele umflate. A doua zi, Susaikov m-a chemat la o întrunire în care şi-a exprimat nemulţumirea provocată de acţiunile noastre. I-am spus că refuz să
accept reproşul său implicit, având convingerea că acţiunile noastre au fost în întregime justificate şi i-am cerut să autorizeze de îndată o modificare a ordinelor în vigoare, permiţând ca refugiaţii să fie transferaţi direct în Italia, pe calea aerului. Susaikov mi-a răspuns că nu poate modifica ordinele date de comandantul Frontului 2 Ucrainean, asupra căruia nu avea nici un fel de autoritate. A respins şi sugestia mea de a cere de la Moscova confirmarea afirmaţiei mele că se ajunsese la un acord la nivel înalt prin care se permite evacuarea pe calea aerului, din Bucureşti, a tuturor piloţilor doborâţi. Precizându-mi obiecţiile, am acceptat să-i duc înapoi la gară pe aceşti oameni, însă, când am ajuns la birou, am aflat că medicul meu îi examinase şi declarase că 28 dintre ei erau inapţi de
călătorie, dacă nu beneficiau în prealabil de spitalizare. L-am informat pe Susaikov în legătură cu acest raport şi i-am solicitat concursul pentru o modificare a planurilor care să ne permită reţinerea acestor 28 de persoane în spital, până când vor fi declaraţi apţi pentru călătorie. Susaikov a refuzat categoric şi mi-a spus că, dacă nu-i înapoiez pe toţi cei 88 de evacuaţi, aşa cum căzusem de
acord la început, îmi va reveni în întregime răspunderea pentru această acţiune şi că va trebui să fiu pregătit să suport consecinţele. I-am confirmat primirea scrisorii, mi-am asumat deplina răspundere, însă am afirmat că-i voi reţine pe cei 28, care nu sunt încă în stare să suporte călătoria. Am raportat întregul incident în Italia şi aştept încă comentariile generalului McNarney. Se pare că,
Susaikov a fost serios deranjat de incident, întrucât a anulat o întâlnire cu mine,
programată pentru joi dimineaţă. Ceilalţi 60 de piloţi au fost predaţi ruşilor
azi-noapte la gară şi se află acum în drum spre Odessa. Trebuie să recunosc că
ruşii le-au creat cele mai bune condiţii posibile, oferindu-le două vagoane de
dormit pentru călătorie.


Ieri am primit o copie după telegrama adresată de generalul McNarney
generalului Marshall, prin care propunea chemarea mea pentru consultări. In
această recomandare, McNarney parafrazase telegrama mea către el. Azi-dimineaţă
a sosit o copie a telegramei de răspuns a generalului Marshall. în răspuns
se spunea că se avea în vedere chemarea mea la Washington, pentru o scurtă
perioadă, ceva mai târziu, dar că acum, datorită anumitor discuţii aflate în
derulare, nu se considera recomandabil să-mi părăsesc postul. Dl Berry şi cu
mine considerăm acest mesaj ca pe un semn bun, în sensul că cel puţin Departamentul
de Război consideră că situaţia din România rămâne o problemă ce
trebuie încă discutată şi că, încă pare posibil ca Statele Unite să ia măsuri.

Luni, 9 aprilie 1945

Sâmbătă după-amiază, am fost până la Predeal cu maşina şi m-am întors
duminică. Rechiziţionasem acolo o vilă pentru a oferi puţină relaxare ofiţerilor
noştri, la sfârşit de săptămână. în acest week-end a avut loc inaugurarea oficială
a vilei. Este frumos amplasată, are o vedere superbă de pe terasă, grădina este
umbroasă şi include un teren de tenis. Ne va folosi mult la vară.

Sâmbătă după-amiază a sosit în Bucureşti un alt grup de 24 de aviatori
doborâţi, aflaţi în custodia unui ofiţer rus. El avea ordin să-i predea în Bucureşti,
pentru a fi transferaţi în Italia. Detaşamentul nostru de aviaţie i-a preluat imediat
şi i-a încartiruit în spitalul francez care este cantonamentul tuturor aviatorilor
noştri. Luni, dis-de-dimineaţă, Secţia aviaţie din Comisia Aliată de Control rusă
l-a convocat pe colonelul Emmens la o şedinţă şi i-a spus că toţi aviatorii doborâţi
trebuie evacuaţi via Odessa. Imediat l-am sunat pe generalul Vinogradov şi
i-am solicitat o întrevedere. L-am întâlnit în fine azi, la orele 12,30. Mi-a explicat
că au primit instrucţiuni contradictorii în această privinţă şi că expediază de
îndată o telegramă la Moscova, în încercarea de a le clarifica. Am cerut să fim
autorizaţi să ne păstrăm aviatorii, până în momentul clarificării întregii probleme.
A fost de acord pentru moment, dar a spus că trebuie să se consulte cu
generalul Susaikov şi că mă va căuta el. Mai târziu, după-amiază, m-a sunat
să-mi spună că generalul Susaikov a refuzat categoric să ia în considerare orice
altă amânare a problemei şi că intenţiona să continue evacuarea tuturor aviatorilor
noştri via Odessa. A mai indicat şi ca toţi aceşti aviatori să fie gata de
deplasare miercurea asta. Am telegrafiat imediat în Italia, explicând situaţia şi
cerând ca aceasta să fie clarificată de îndată la Moscova. Dacă nu primesc ordine
precise să procedez altfel, mă voi supune cererii generalului Susaikov, menţinându-
mi obiecţiile. Totuşi, trei sau patru aviatori nu vor putea călători
miercuri. II informez pe generalul Susaikov în legătură cu acest fapt, şi îi spun
că aceşti oameni vor fi ţinuţi la pat, în spital, până când vor fi în stare să
călătorească.


Am trimis de curând două echipe în inspecţie, în ţară. O echipă sub conducerea
colonelului Ross s-a deplasat în nord, prin Transilvania, spre Sighet, în
judeţul Maramureş. O altă echipă, sub comanda colonelului Doboş, medicul
nostru, a călătorit spre nord-vest, spre Timişoara, de acolo la Arad, apoi spre
est, prin Transilvania şi înapoi, la Bucureşti. Ambele echipe au fost însoţite de
ofiţeri de legătură ruşi şi ambele s-au întors deja. Au raportat că, în toate cazurile,
oficialii ruşi şi români au fost extrem de politicoşi şi le-au oferit toate condiţiile
să vadă tot ceea ce doreau şi să pună orice fel de întrebări oricui ar fi dorit.
Lucrurile par să meargă destul de bine peste tot în ţară, cu toate că există încă o
mare doză de derută în privinţa însămânţărilor de primăvară. O mare parte din
pământurile care au fost confiscate nu au fost împărţite cum se cuvine la ţărani,
maşinile agricole stau nefolosite, şi persistă încă o mare confuzie în legătură
cu cine urmează de fapt să facă însămânţările pe aceste terenuri. în prezent,
nimeni nu pare să sufere de lipsă de mâncare, iar oficialităţile locale ruse raportează
că obligaţiile impuse prin Armistiţiu sunt îndeplinite cu destul de multă
promptitudine.


O situaţie foarte neobişnuită a apărut în judeţul Maramureş, unde minoritatea
ucraineană pare să fi câştigat ascendent, foarte probabil cu ajutorul activ
al ruşilor. Această minoritate s-a declarat în favoarea unirii cu Republica Carpato-
Ucraineană, care, la rândul său, ceruse să devină membră a Uniunii Sovietice
(78). Un document consemnând această dorinţă a circulat prin Maramureş şi
a obţinut 5 000 de semnături, în mare parte — din câte am înţeles — prin forţă.
Toate întrunirile împotriva acestei mişcări au fost împiedicate de către ruşi. Cu
toate acestea, românii din această provincie au reuşit să pună clandestin în
circulaţie un alt document prin care se cerea reprimarea minorităţii ucrainiene şi
unirea cu România. Acest document se pare că însumase 70 000 de semnături şi
fusese trimis guvernului de la Bucureşti. Punctul de vedere al ruşilor aflaţi la
faţa locului este că problema ar ţine de negocierile de pace şi că Maramureşul
este o regiune atât de săracă, încât nimănui nu-i pasă de ceea ce se întâmplă
cu ea.


Peste tot în Transilvania, comuniştii par să deţină controlul politic absolut.
Ei şi-au organizat propriile administraţii locale, în care majoritatea membrilor
sunt unguri. Cu excepţia Maramureşului, primesc prefecţi numiţi de către guvernul
de la Bucureşti. Aceşti prefecţi, bineînţeles, vor fi cu toţii comunişti sau
cel puţin cu vederi de stânga. în Maramureş, oficialităţile ucrainiene aflate acum
la putere afirmă că nu vor permite nici unei persoane oficiale numite de la
Bucureşti, să intre în provincie, întrucât, consideră că ei nu mai fac parte din
România.

Joi, 10 aprilie 1945

Astă-seară, generalul Vinogradov mi-a trimis o notă referitoare la conversaţia
noastră de ieri, în care i-am spus că la Moscova s-a ajuns la o înţelegere
între generalul Hill, din partea Forţelor Aeriene ale armatei noastre şi mareşalul
Kundiakov, şef al Forţelor Aeriene Ruse. Acest acord mi-a fost comunicat din
Italia şi se referea la evacuarea aviatorilor doborâţi, direct din Debreţin sau
Bucureşti spre Italia, cu avioane ale Aliaţilor. în nota sa, generalul Vinogradov
afirma că vorbise la telefon cu mareşalul Kundiakov personal, care negase
categoric semnarea unui astfel de acord. Bineînţeles că i-am informat imediat
pe cei din Italia, dar întreaga afacere m-a pus într-o poziţie întrucâtva jenantă.
Bănuiesc că, la Moscova, generalul Hill a făcut verbal nişte aranjamente provizorii
pe care le-a considerat acord, dar pe care mareşalul Kundiakov a socotii
nimerit să le nege ulterior. Mâine, dis-de-dimineaţă, toţi aviatorii noştri doborâţi,
cu excepţia a patru sau cinci, care nu sunt încă în stare să călătorească, vor fi
urcaţi într-un tren către Odessa. Se pare că ruşii fac tot posibilul să le asigure
condiţii bune. Ne-au sugerat să-i ducem la Ploieşti cu automobilul, ca să poată
fi plasaţi imediat în vagoane circulând pe calea ferată cu ecartament larg, care
duce la Odessa, evitând astfel necesitatea transbordării la graniţă, cum ar fi cazul
dacă ar pleca din Bucureşti, pe linia ferată cu ecartament normal.


După toate semnele, actualul guvern se îndreaptă spre o criză. Se pare că
elementele comuniste din guvern, în frunte cu Gheorghiu-Dej, şi ministrul de
Interne, (80), îşi continuă programul fără ca măcar să se consulte cu dr. Groza sau
cu alţi miniştri riecomunişti. Acum, Groza este practic neputincios, dorinţelor
sale nu li se acordă atenţie, iar el nu ştie nici măcar pe jumătate ceea ce se petrece
în guvern. Este şi el conştient de acest lucru şi, printr-un intermediar, l-a abordat
pe Maniu pentru a-i cere sfatul. Bineînţeles că Maniu l-a sfătuit desigur să
demisioneze dacă nu e în stare să-şi facă simţită autoritatea în guvern. Groza a
conferit ieri şi cu Brătianu, o oră sau două, discutând probabil aceeaşi situaţie.
Această stare de fapt, ca şi presiunile exercitate asupra Regelui, arată că ne
putem aştepta în curând ca lucrurile să se lămurească. In acest caz, rezultatul
probabil va fi un guvern în întregime comunist. Am înţeles că Gheorghiu-Dej
ţine foarte mult să fie el viitorul premier. El ţine în continuare cuvântări în care
afirmă că, în privinţa întreprinderilor particulare comuniştii nu au nici un fel
intenţii rele, că sunt de părere că este absolut necesar ca tot capitalul privat să
fie investit în întreprinderi româneşti şi că cei care fac investiţiile ar trebui să şi
obţină profituri rezonabile. El a afirmat chiar că, cei care se abţin să-şi pună
capitalul la treabă, de frică să nu-1 piardă sau din alte motive, ar trebui aspru
pedepsiţi. In orice caz, cam pe săptămâna viitoare, lucrurile ar trebui să ajungă
la punctul culminant.

Joi, 12 aprilie 1945

Astă-seară târziu, ne-a parvenit prin radio vestea morţii subite a preşedintelui
Roosevelt (81). A fost desigur un şoc puternic pentru toţi cei pe care îi
afectează. Este încă prea devreme să apreciem efectele asupra situaţiei locale,
dar probabil că acest lucru va putea fi făcut într-o zi sau două. Am trimis un
mesaj de condoleanţe Departamenului de Război şi bineînţeles că vom arbora
drapelul în bemă. în următoarele zile vom primi probabil multe mesaje de
condoleanţe de la diverse oficialităţi.


Mi-am petrecut cea mai mare parte din zi pe terenurile petrolifere şi la
rafinăria Societăţii Româno-Americana (82), de lângă Ploieşti. A fost o călătorie
cât se poate de interesantă. Societatea aceasta pare să facă tot ceea ce este
omeneşte posibil pentru a-şi mări producţia de petrol cu echipamentul disponibil.
încă din septembrie trecut s-au depăşit cu mult livrările totale prevăzute în
articolele 10 şi 11 ale Convenţiei de Armistiţiu, dar ruşii îi silesc să mărească şi
mai mult producţia. Se forează doar în două noi puţuri, în loc de cele şase sau
şapte care ni s-a spus că ar fi trebuit să lucreze pentru a se menţine producţie
mare pe termen lung. Lipsa utilajelor limitează însă, considerabil, aceste
noi tentative.


Rafinăria Româno-Americană de lângă Ploieşti a fost intens bombardată.
Cu toate acestea, societatea a făcut o treabă extraordinară repunând-o imediat
în funcţiune. Clădiri dărâmate, rezervoare şi utilaje distruse, grămezi de moloz
sunt împrăştiate peste tot. Şi totuşi, în mijlocul acestui prăpăd, unităţile esenţiale
au fost reparate şi sunt funcţionale. Majoritatea lucrează sub cerul liber, întrucât
clădirile au fost aproape complet distruse. Principalul este însă că operaţiunile
esenţiale pentru rafinarea petrolului se desfăşoară în continuare, iar benzina,
kerosenul, ţiţeiul etc. se livrează de la rafinărie la destinaţiile fixate. Societatea
apreciează că va fi nevoie de încă 18 luni pentru a se repara toate instalaţiile.
Ritmul este lent, îndeosebi pentru că nu există practic utilaje noi. Maşinile stricate,
cazanele, ţevăria se repară şi se refolosesc. Şi tablele de oţel de la rezervoare
se repară şi se folosesc la noile rezervoare. Uzina trebuie să se bizuie
aproape în întregime doar pe propriile forţe, întrucât nu se poate aştepta ajutor
de nicăieri din afară. Una peste alta, fac o treabă excelentă.

Vineri, 13 aprilie 1945

Azi toată ziua am avut în continuu vizitatori care doreau să-şi exprime
părerea de rău pentru moartea preşedintelui nostru. în plus, s-au primit multe
cărţi de vizită cu scurte mesaje de condoleanţe. Pentru prima şi unica dată de
când suntem aici, au venit să mă vadă generalul Susaikov şi generalul Vinogradov.
înainte să sosească, am aranjat ca şi domnul Berry să fie prezent. Ei s-au
exprimat într-o manieră tipic rusească, foarte ceremonios, şi se pare atent
regizată. Ei păreau chiar sinceri când au afirmat că este o mare lovitură pentm
toate Naţiunile Aliate. Domnul Pavlov, care este mâna dreaptă a domnului
Vîşinski şi consilierul politic rus în Bucureşti, mi-a făcut separat o vizită. Domnul
Berry a fost de faţă şi cu această ocazie, iar Pavlov s-a exprimat şi el pompos,
a stat doar câteva minute şi a plecat.


In absenţa vicemareşalului Stevenson, generalul de brigadă Greer, a făcut
o scurtă vizită, să-şi exprime regretele. A spus că întreaga naţiune britanică îl
plânge pe preşedintele nostru, ca şi când ar fi fost propriul lor conducător.


Românii au fost deosebit de sinceri în exprimarea sentimentelor. Membri
ai guvernului, generali, amirali, oameni politici şi industriaşi au venit să mă
vadă. Mulţi au trecut şi pe la domnul Berry. încă şi mai mulţi şi-au trimis cărţile
de vizită. Părerea aproape unanim exprimată a fost că România şi-a pierdut cel
mai bun prieten şi cel mai credincios apărător din întreaga lume. Ei consideră
că aceasta este cea mai cruntă lovitură posibilă dată speranţelor viitoare ale
naţiunii române. Nu realizasem niciodată până acum ce simbol al libertăţii,
democraţiei şi păcii devenise preşedintele Roosvelt în ochii tuturor popoarelor
oprimate din Europa. Comandantul Forţelor Aeriene (83) din România mi-a spus
că azi la amiază şi-a aliniat trupele în faţa statului său major, a coborât drapelul
în bemă, s-a prezentat onorul, iar el a citit anunţul oficial al morţii preşedintelui.
Mi-a spus că, în timpul ceremoniei, a zărit lacrimi în ochii multor ofiţerii şi
soldaţi. Nu se poate pune la îndoială sinceritatea sentimentelor acestor români.


Seara târziu am primit instrucţiuni din Italia ca, în afară de coborârea în
bemă a drapelului timp de 30 de zile şi de o scurtă ceremonie memorială în ziua
funeraliilor, celelalte manifestări obişnuite de respect nu se vor organiza din
cauza războiului. Nu se vor trage salve de foc, nu se vor purta banderole de doliu
şi nu vor avea loc parăzi sau ceremonii militare complicate.


Peste tot în oraş se văd drapele americane îndoliate. Pe tramvaie se află
alături steguleţe române şi americane, iar cele americane au panglici negre.
Acelaşi lucru se remarcă şi la autobuze. Pe multe clădiri publice şi particulare se
văd steaguri americane îndoliate. Chiar şi generalul rus care locuieşte la două
case distanţă de mine şi care de regulă arborează drapelul sovietic pe un catarg
deasupra clădirii, azi-dimineaţă ridicase lângă simbolul sovietic un drapel
american tivit cu negru.


Este de la sine înţeles că azi nu am fost în stare să facem prea multă treabă,
încă nu am primit nici o autorizare pentru avioanele noastre, deşi am depus
cererea cu mai bine de două săptămâni în urmă. Deoarece încă mai ţinem sub
supraveghere medicală câţiva aviatori americani, vom mai avea probabil de
aşteptat câteva zile până ce vom primi autorizările de zbor pentru avioane. Nu
am reuşit să-l văd nici pe generalul Susaikov de aproape zece zile. Se pare că
nu putem face mare lucru. Desigur că nu intenţionez să prezint aceste probleme
minore eşaloanelor superioare decât în cazul în care lucrurile se vor înrăutăţi
mult mai mult faţă de prezent. Bănuiesc că, într-una din aceste zile, totul se va
rezolva foarte urgent şi anume îndată ce ruşii vor considera că şi-au salvat
prestigiul în problema controversei referitoare la evacuarea aviatorilor.


De mai multe săptămâni, Poliţia secretă română a început urmărirea micii
colonii poloneze (84) din Bucureşti. Cei mai mulţi au fost arestaţi, iar puţinii
rămaşi, care se ascund, sunt ridicaţi unul câte unul. Mare parte din aceşti oameni
au fost în slujba Serviciului secret britanic şi nu am nici o îndoială că arestările
au fost ordonate de Moscova. Britanicii au trimis mai multe proteste generalului
Susaikov, însă fără rezultat. Au încercat să mă atragă şi pe mine să-i sprijin, pe
motiv că aceşti polonezi sunt aliaţii noştri şi că nu ar trebui molestaţi de poporul
unui fost stat inamic. Intrucât majoritatea acestor oameni sunt pătaţi de activităţile
lor clandestine anterioare, am hotărât să mă ţin de o parte. Astăzi, dl Le
Rougetel a venit să mă vadă, rugându-mă să-l ajut să facă să parvină nişte
fonduri puţinilor polonezi rămaşi în libertate. Am refuzat. Deşi nu a spus-o clar,
am certitudinea că aceste fonduri reprezintă plată în avans pentru noi operaţiuni
secrete în serviciul britanicilor şi, bineînţeles, că nu doresc să mă amestec în aşa
ceva. Din diverse informaţii primite mai demult, nu cred că polonezii de aici au
jucat foarte cinstit. S- a relatat că în mai multe rânduri s-au aflat în contact strâns
cu japonezii, aici la Bucureşti şi, că, pentru un timp, ar fi folosit o staţie radio
de la Legaţia japoneză.


Note:

(77). La începutul anului 1945, s-a decis ca prizonierii de război americani şi membrii echipajelor avioanelor americane care au aterizat forţat la răsărit de linia frontului rusesc să fie trimişi la Punctul de Adunare de la Odessa, de unde urmau să fie epatriaţi.
Problematica a stârnit o dispută între Moscova şi Washington. (Corespondenţa dintre Stalin, Roosevelt şi H. Trvman. ESPLA. I958,pp. 234-238).

(78). La începutul anului 1945, minoritarii ucrainieni, sprijiniţi de cei maghiari şi cu acordul tacit al trupelor sovietice din zonă, au încercat să impună încorporarea Maramureşului în RSS Ucraineană. Reacţia viguroasă a populaţiei româneşti a determinat eşuarea acestei tentative, (vezi Florin Muller, Tentative de rapt teritorial şi de sovietizare a regiunii Maramureş în anii 1944-1945, în „Revista istorică", nr. 7-8/1993, pp. 699-709).

(79). Ibidem.

(80). Teohari Georgescu.

(81). La 12 aprilie 1945, după încetarea din viaţă a lui F.D. Roosevelt, la preşedinţia SUA aurmat Harry S.Truman, până atunci vicepreşedinte al ţării.

(82). Societate industrială şi comercială de petrol creată la începutul secolului XX. A avut un rol însemnat în industria petrolieră din România până la naţionalizarea acesteia, în 1948.

(83). General Emanoil Ionescu.

(84). O parte din polonezii rezidenţi în România au fost folosiţi de diferite servicii secrete, atât înainte cât şi după 23 august 1944. Este cunoscut cazul polonezilor folosiţi pentru a transmite mesaje cifrate din sediul Ambasadei Japoniei la Bucureşti. Schimbarea radicală a situaţiei din România a permis sovieticilor să anihileze
reţelele poloneze din Bucureşti, considerate a fi puse în serviciul guvernului polonez din exil (Londra), aflat în competiţie cu guvernul provizoriu de la Lublin, susţinut de sovietici.


va urma