Moartea Ceausestilor (9)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

17 decembrie 1989, Timişoara: „Libertate“, semne ale revoluţiei? (II)

Pe 16 decembrie 1989, din nou şi ca întotdeauna,
procesul şi ritmul reunificării germane mobilizează
energia guvernului francez. Mitterrand pledează pentru
un proces lent. Pe 16 decembrie, Jacques Attali notează
în jurnalul său: „Violenţe la Timişoara, în România, ca
urmare a deportării pastorului Lâszlo Tokes, apărător al
minorităţii maghiare.” Să observăm forţa şi conotaţia
cuvintelor folosite: „deportare”, şi nu doar „deplasare”.
Vocabularul trimite la ororile din timpul războiului.

Ambasador al Franţei în România, din 1987, Jean-Marie
Le Breton îşi aminteşte: „Ştiam de câtva timp că la
Timişoara, un pastor luteran, Lâszlo Tokes, nu ezita să
critice regimul în predicile sale duminicale. Devenise
un opozant, ca Doina Comea la Cluj, ca Dan Petrescu
la Iaşi. în ciuda ecoului pe care îl avea în străinătate,
acţiunea Doinei Comea, oricât de agasantă era pentru
putere, nu reprezenta un pericol. Doina Comea şi Dan
Petrescu erau ţinuţi în izolare. S-ar fi putut crede ca la
fel se puteau petrece lucrurile pentru Lâszlo Tokes. Cum,
în plus, acesta aparţinea minorităţii maghiare, autorităţile
româneşti puteau considera că acţiunea sa va avea un
efect restrâns şi că populaţia românească va rămâne
rezervată faţă de un opozant care nu vorbea decât pentru
comunitatea sa.” Jean-Marie Le Breton consideră că
„afacerea Tokes a fost un caz de disidenţă prost tratat de
«organele» de securitate. Pentru a-1 izola pe Tokes şi a-1
exila într-o localitate îndepărtată, unde vocea sa va fi
înăbuşită, s-a considerat mai nimerit să se acţioneze
prin intermediul episcopului său. Şi, într-adevăr, acesta
a consimţit să-i atribuie o nouă parohie. Puterea a vrut
să aplice această hotărâre cu forţa”.

Ambasadorul Franţei nu pomeneşte, în amintirile
sale publicate în 1996 (13), nimic despre zvonurile sumbre
care circulau la Timişoara, la mijlocul lunii decembrie.
Potrivit mărturiei sale, o manifestaţie de susţinere a lui
Tokes degenerează în revoltă. Nemulţumirea minorităţii
maghiare, reprezentând în jur de 20 % din populaţia
oraşului - care numără peste 300 000 de locuitori - i-a
cuprins şi pe ceilalţi cetăţeni, şi mai ales pe studenţi.
Muncitorii li se vor alătura foarte repede. Deosebirea
dintre cuvintele diplomatului, foarte măsurate, şi tonalitatea
febrilă a telegramelor de presă din aceeaşi perioadă
este surprinzătoare.

Timişoara din zilele de 15 şi 16 decembrie nu a atras
încă atenţia Parisului. Ceea ce îl preocupă pe Mitterrand
este contextul mai larg al relaţiilor Franţei cu URSS şi
viziunea Europei viitoare. Căci în Franţa, la nivelul cel
mai înalt, nu se pune problema sfârşitului războiului
rece sau a victoriei Vestului, dar eforturile se concentrează,
într-un registru umanist, în cadrul unei reflecţii
de ansamblu, pe realizarea unei stabilităţi europene:
Europa Centrală şi URSS trebuie să stabilească relaţii
puternice cu o Europă solidă în curs de a fi construită.
Parisul evoluează într-un fel de consonanţă cu Moscova.
La cel de-al XXVII-lea congres al Partidului Comunist
al Uniunii Sovietice, în februarie 1986, URSS se angajează
pe calea „Noii Gândiri". Aceasta implică o concepţie
a relaţiilor internaţionale subliniind interdependenţa
problemelor. în acest cadru, Mihail Gorbaciov lansează
conceptul „Casa comună europeană”. Pe 30 noiembrie
1989, la Roma, el evocă viitorul unei Europe reconciliate,
în respectul echilibrelor actuale. Sovieticii sugerează o
reuniune, din 1990, a celor treizeci şi cinci de ţări
participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare
în Europa (CSCE).

Dintr-odată, lenta prudenţă franceză este zdruncinată
de veştile care vin brusc de la Timişoara: evenimentul
nu a fost prevăzut, spontaneitatea sa - se pare violenţa
sa, şocul provocat de represiune tulbură ordinea lucrurilor.
Franşois Mitterrand se exprimă public la Universitatea
„Karl Marx“ din Leipzig, pe 21 decembrie 1989, în
timp ce evenimentele din România ating punctul culminant:
odată în plus, el pledează pentru un proces
foarte controlat al mutaţiilor. Cere alegeri libere pentru
germanii din Est şi din Vest, dar aminteşte că poporul
german trebuie să ţină seamă în hotărârile sale de echilibrul
european. El reafirmă faptul că trebuie să se avanseze
pe calea unităţii germane şi europene, că trebuie cu
orice preţ evitate dezechilibrele. Prioritatea sa sunt reprezentările
geopolitice pentru viitor: dinamica mulţimilor,
patimile colective nu par a-1 impresiona. Or, 21
decembrie este în România o zi de revoluţie!

La Timişoara, pe 16 decembrie şi în zilele următoare,
nimeni nu se preocupă de echilibrele europene. Urgenţa
e trăită pe viu. Oraşul freamătă de la o zi la alta: manifestaţii,
revolte, represiune şi tiruri ale armatei. Totul
începe în seara de 15, la biserica reformată, cu o mică
manifestaţie împotriva deplasării lui Laszlo Tokes. Sunt
puţini manifestanţi, înjur de cincizeci, în special tineri.
Ce limbă vorbesc: ungureşte, ruseşte sau româneşte cu
accent rusesc? Cei care vorbesc româneşte cu accent rusesc
sunt veniţi din Moldova sovietică. Din luna octombrie,
la Timişoara, pot fi văzuţi vânzători ambulanţi, mai mulţi
decât de obicei, polonezi şi ruşi veniţi prin Iugoslavia...
Trecătorii uimiţi privesc manifestaţia: nu sunt obişnuiţi
cu astfel de evenimente. Circulau, fireşte, zvonuri despre
manifestaţii studenţeşti la Iaşi. Nu era pentru prima dată
în România, inclusiv la Timişoara, exact cu doi ani mai
devreme, după revolta de la Braşov: şi totuşi... Ciudată
îndrăzneală!

Pe 16, acelaşi spectacol: manifestanţii sunt din ce în
ce mai numeroşi. Un colonel de securitate din judeţul
Timiş îşi aminteşte că vreo cincisprezece manifestanţi
se duc la uzinele Elba, producătoare de aparate electrice (14).

Deci, la Tokes se întâmplă ceva, s-a strâns lume la
Tokes, povestesc ei. La un moment dat, o femeie isterică
începe să strige în faţa casei lui Tokes, se spune că
este baptistă. Ce caută ea în faţa bisericii reformate?
Această femeie nebună atrage curioşii.

După prânz, rândurile se îngroaşă. In mod ciudat,
miliţia nu-şi face apariţia. Un bărbat beat blochează
tramvaiul, strigând şi râzând. Spre seară, mai mulţi manifestanţi,
mai ales tineri, hotărăsc să se îndrepte spre
sediul Comitetului Judeţean de Partid. Doi tineri reuşesc
să pătrundă în clădire, să urce până pe acoperiş şi să
smulgă drapelul de pe clădire. Un colonel de securitate
pretinde că i-a identificat pe aceşti tineri, arestaţi a doua
zi... Forţele de ordine îşi fac apariţia, dar nu intervin.
Mişcările de stradă iau amploare.

In cancelaria unui liceu, la consiliul de sfârşit de semestru,
sâmbătă, 16 decembrie, circulă informaţii trunchiate
potrivit cărora ar fi multă lume lângă casa lui Tokes. In
centrul oraşului, în direcţia spre Piaţa Operei, manifestanţi
foarte tineri opresc maşinile şi îi obligă pe pasageri să
coboare, strigând: „Cine nu e cu noi e împotriva noastră!“
Insultele curg: „Securiştilor, laşilor!“

Noaptea va fi fierbinte. Seara, tinerii încep să spargă
vitrine cu bare de fier şi cu picioarele. Furioşi, devastează
librăria Eminescu, aruncă operele lui Ceauşescu şi le
dau foc. în zadar şi Tokes, şi primarul încearcă să-i calmeze
pe manifestanţi. Primarul promite că Tokes nu va
fi arestat; de fapt, el nu poate garanta nimic, căci ordinele
vor fi transmise de la Bucureşti. Furioasă, mulţimea
se înfierbântă.

In dimineaţa de 17, trecătorii sunt miraţi. Un profesor
de liceu, care iese să-şi plimbe câinele, numără vitrinele
sparte. Este foarte frumos afară, o vreme deosebit de
blândă pentru luna decembrie. Trotuarele sunt pline de
cioburi. Bucureştiul a dat ordin ca Tokes şi soţia sa să fie
arestaţi... încăierările dintre forţele de ordine şi tinerii
manifestanţi respinşi de la sediul Comitetului Judeţean
de Partid cu jeturi de apă rece au durat până la ora 4
dimineaţa. Timpul este foarte frumos în acea duminică
de 17 decembrie, o ciudată atmosferă senină, în timp ce
se formează grupurile de manifestanţi - sunt şi cupluri
cu copii - care se îndreaptă spre Operă şi catedrala
ortodoxă Sfinţii Trei Ierarhi. Se intonează vechiul cântec
naţional, interzis de comunişti, Deşteaptâ-te, române!.

Ceea ce nu ştie mulţimea este că Ceauşescu a trimis
la Timişoara cele mai înalte cadre ale armatei şi Securităţii,
o echipă condusă de generalul Emil Macri, din
care fac parte personaje importante: generalul Ştefan
Guşă, generalul-locotenent Mihai Chiţac şi generalul-locotenent
Victor Stănculescu. O contabilă a comitetului
UTC îşi aminteşte de acea zi de 17 decembrie. In ziua
aceea, ea se duce cu avionul de la Timişoara la Bucureşti
pentru a participa la şedinţa anuală a gestionarilor
comitetelor UTC. Povesteşte: „Când am ajuns în camera
de hotel, toţi colegii au început să mă asalteze cu
întrebări: cine e acest Tokes? De ce este susţinut? Cum
s-au desfăşurat evenimentele? Ascultaseră cu toţii Radio
Europa Liberă şi erau mult mai informaţi decât mine.“
Pe 18 decembrie, în timpul unei şedinţe, contabilul-şef
declară: „La voi la Timişoara, elemente rău intenţionate
au pus mâna pe arme, au intrat în birourile voastre; au
dat foc, nu a mai rămas nimic, nu mai există nici un
document, nici un dosar. Tovarăşul secretar general a
dat ordin să se folosească armele.“ Versiunea oficială a
fost stabilită: armata a fost provocată, ea a primit ordinul
să tragă.

In ajunul plecării la Teheran, Ceauşescu ia măsuri
pentru restabilirea ordinii: pastorul, care se află la originea
manifestaţiilor, este arestat. Mai trebuia asigurată
protecţia sediului partidului şi a diferitelor birouri judeţene,
trebuiau arestaţi spărgătorii de vitrine şi deschis
focul dacă era nevoie. Şeful statului tună şi fulgeră, el
nu are încredere în conducerea Securităţii. îi acuză pe
ministrul Apărării, Vasile Milea, şi pe generalul Iulian
Vlad, şeful Securităţii, de defetism şi capitulare. încredinţează
ţara Elenei pentru cele două zile cât durează
călătoria sa la Teheran; fapt rarisim, „zgripţuroaica“
nu-1 însoţeşte pe Nicolae. Şi mizează pe încrederea sa în
partid, încrederea în muncitori, mobilizaţi din 17 şi 18
decembrie pentru a apăra partidul de aceşti huligani,
elemente declasate, manipulaţi din străinătate.

Irina povesteşte: „Pe data de 17, în jurul orei 11, sună
telefonul. Din nefericire, am răspuns. La capătul firului,
unul dintre superiorii mei care îmi spune că trebuie să
vin repede la întreprindere. Pe drum, am simţit că ceva
nu era în ordine, dar nu ştiam ce se întâmplă. Am ajuns
la întreprindere, unde erau 30-40 de colegi care fuseseră
chemaţi ca şi mine. Toţi şefii noştri erau acolo. Ni s-a
spus că trebuie să ne îmbrăcăm în uniforme de gărzi
patriotice şi să apărăm primăria de huligani. La primărie
erau câţiva militari, primarul, viceprimarul şi câţiva activişti.
[...] Au sosit manifestanţii, un grup de câteva
zeci de persoane cu un drapel de la pionieri, cu o gaură
în mijloc. S-au apropiat de soldaţi şi au început să strige:
«Soldaţi, soldaţi, pe cine apăraţi? Jos Ceauşescu!».“

Armata deschide focul: trebuie protejat sediul partidului,
se trage în manifestanţi, care fug din Piaţa Unirii.
Până noaptea târziu, până la arterele de la periferie
circulă patrule militare. Se aude şuieratul trasoarelor. în
plină noapte izbucneşte o furtună - ca un semn ceresc,
o furtună cu câteva zile înainte de Crăciun! Pe 18 dimineaţa,
uluiţi, trecătorii privesc lung bălţile de apă înroşite
de sânge. Dar nici o urmă de răniţi, nici un cadavru.
Răniţii sunt îndreptaţi spre spitalul militar.
Pe 18 decembrie, din ordinul Elenei, patruzeci de cadavre
sunt transportate la Bucureşti în camioane frigorifice,
pentru a fi incinerate în secret. Părinţii, prietenii
sunt disperaţi, înnebuniţi, zvonurile se înmulţesc. Unii
anunţă că, la nivel înalt, s-a luat decizia ca oraşul să fie
ras de pe faţa pământului.

In ziua de 18, armata trage în plin într-un grup de
tineri care se roagă pe treptele catedralei. Soldaţii se
retrag: un tânăr zace într-o baltă de sânge. Profesorul de
liceu povesteşte: „în zori, mă trezesc într-un zgomot de
furtună. De necrezut: o adevărată furtună de vară, cu
tunete şi fulgere, la jumătatea lui decembrie. Plouă
torenţial. Deodată, furtuna se opreşte şi cerul se luminează
ca în plină vară. Ies pe stradă, aspectul oraşului e
terifiant. în centrul oraşului, mai multe magazine arse.
în faţa catedralei ortodoxe văd un şuvoi de sânge scurgându-
se într-o baltă de apă de ploaie. Sunt soldaţi
peste tot. De toate felurile: armată, trupe ale Ministerului
de Interne, miliţieni, soldaţi cu un aspect bizar, în vârstă
de treizeci-patruzeci de ani, în uniformă kaki, fără nici
un însemn de grad pe epoleţi.”

Oraşul pare a fi sub control, dar... lucru inimaginabil:
muncitorii refuză să joace rolul atribuit de Ceauşescu.
Ei nu vor apăra acest regim care contează pe ei cu atâta
insistenţă... Generalul Guşă, ajuns în grabă la uzinele
Elba, încearcă - fără rezultat - să-i adune. Guşă trebuie
să accepte o evidenţă: protestatarii nu sunt nişte huligani,
ci oameni serioşi! Uzina este în grevă şi nu va
ceda. Toate întreprinderile din zonă se alătură mişcării.
Zvonurile circulă: se pare că au îndrăznit să tragă în
muncitori la Elba. Alarmă falsă: nişte soldaţi au fraternizat
cu tinerii!

Pe 19, coloanele de muncitori ocupă oraşul, sunt
foarte mulţi în Piaţa Operei. Armata se retrage! Pe 20,
prim-ministrul Constantin Dăscălescu şi bătrânul Emil
Bobu, consilier foarte apropiat al lui Ceauşescu, îşi fac
apariţia la Timişoara. Au intenţia să negocieze? Ce vor
propune? Tratativele încep la sediul partidului, manifestanţii
cer alegeri libere, Bobu se ascunde în spatele
Bucureştiului: aşteaptă un răspuns. Ceauşescu va vorbi.
Câţiva manifestanţi transmit un memorandum consulului
iugoslav de la Timişoara. Lumea trebuie informată. Timişoara
este liberă!

Pe 20, colanele de muncitori se îndreaptă spre centrul
oraşului. O parte dintre ei se opresc în faţa sediului
partidului, ceilalţi îşi continuă drumul spre Operă. Armata
e pe străzi, dar nu intervine. Au loc scene de fraternizare.
Trupele se retrag în cazărmi. Grupuri de manifestanţi
defilează prin faţa trupelor. Câţiva manifestanţi
pătrund în clădirea Operei, unde vor rămâne pentru a
conduce mitingul pe 21 şi 22. Pe 21 decembrie, Ceauşescu
va vorbi...

Suspans.

La Timişoara, autorităţile militare au înţeles, din 19
decembrie, că muncitorii îl abandonaseră pe Ceauşescu.
Majoritatea muncitorilor, şi mai ales cadrele de conducere,
sunt membri de partid. Patru milioane de membri
ai Partidului Comunist la o populaţie de douăzeci şi
două de milioane de locuitori! Conducătorii militari, un
Chiţac, un Stănculescu, un Milea, constată că partidul,
partidul lor comunist, l-a abandonat pe Ceauşescu. Pe
17, la şedinţa cu miniştrii, înainte de plecarea la Teheran,
Ceauşescu i-a strigat lui Vasile Milea: „Ce-au făcut
ofiţerii tăi, Milea? De ce nu au intervenit imediat? Trebuiau
să tragă! Să-i doboare! întâi să-i someze, apoi să
tragă la picioare!"

In dimineaţa de 22, vine ca un trăsnet ştirea sinuciderii
lui Vasile Milea: la 62 de ani, cariera sa datora mult lui
Ceauşescu, nu ar fi putut suporta ca acesta să-l acuze de
trădare, pentru că nu a acceptat să deschidă focul asupra
muncitorilor... Sinucidere? Sunt numeroşi cei care se
îndoiesc de această versiune. Când s-a produs împuşcătura
care l-a ucis, Milea vorbea la telefon cu soţia. „A
fost sinucis", spune procurorul Dan Voinea (15).

Evenimentele petrecute în ultimele zile la Timişoara
au dezlănţuit o mediatizare elucubrantă. Ca şi cum ar fi
trebuit să se exagereze faptele şi mai ales să bruieze
sursele de informare. 

La Paris, informaţiile curg de la toate agenţiile de presă, de la corespondentul Agenţiei France Presse la Budapesta, de la postul de radio maghiar, 
de la corespondentul Agenţiei la Moscova, care reia ştirile furnizate 
de agenţia TASS, de la agenţia de presă est-germană ADN, 
de la sediul agenţiei Tanjug de la Belgrad. 

Toate informaţiile transmise şi recuperate de France Presse 
provin deci din spaţiul comunist şi socialist. Nu sunt jurnalişti 
francezi în zonă. Luni, 18 decembrie, Agenţia France Presse 
anunţă că „martori ai manifestaţiilor de duminică 17 vorbesc 
despre masacre şi sute de morţi“.


Note:

(13). Jean-Marie Le Breton, La Fin de Ceauşescu: Vhistoire
d ’une revolution, L’Harmattan, Paris, 1996 (ed. rom. Sfârşitul
lui Ceauşescu. Istoria unei revoluţii, cu o prefaţă de Nicolae
Manolescu, în româneşte de Ioana Cantacuzino, Editura Cavallioti, Bucureşti, 1997).

(14). Uzina există şi astăzi şi produce echipament de iluminat.
Timişoara se mândreşte cu faptul de a fi fost primul oraş din
Europa care a beneficiat de iluminat public electric.

(15). Discuţie cu autoarea, Bucureşti, mai 2009.



va urma